Și dacă ne-ar putea fi mai simplu, de ce nu? 

Nu-i ideea mea. E una veche și a multora. Eu doar brodez pe lângă.

E de fapt obsesia mea (mă rog, una din ele). Iată și dovada 😉 în versiune chiar mai îndrăzneață decât astăzi.

Teleportarea este, practic, transportul încadrat perfect în acum. Pleci acum și ajungi acum.  Acum sunt aici și acum sunt acolo.

♣

Am parcurs multe, multe variante de SF în care teleportarea este închipuită având la bază câteva concepte mari și late. Unele mai credibile, altele mai puțin. Unele care te înfioară și nu au nimic etic, altele care te conving că-i totul în regulă.

În ce mă privește, azi chiar m-am gândit serios câte avantaje ar fi și, desigur, câte alte industrii ar avea de suferit. Dar… tocmai că nu. La prima vedere nu ar mai fi nevoie de avioane cargo, camioane sau vapoare care să poarte un impresionant număr de containere. Și atunci n-ar mai fi nevoie nici de cei care le conduc, nici de cei care le construiesc, nici de cei care le livrează toate componentele. Ba da! Ar fi nevoie de toți, dar cu un pic de reprofilare. Le-ar fi tuturor mai bine, plus că ar apărea o nouă industrie, cu cercetare, cu aparatură, cu spații de depozitare, cu un nou tip de logistică.

♣

Nu-mi imaginez că ar fi ușor. Ar trebui să poți aplica un anume proces de transfer în siguranță pentru orice tip de material, fie el cu risc de inflamare, casare, explozie, ar trebui să nu se deterioreze nimic.

Și astăzi nu îmi imaginez acest proces pentru oameni, ci pentru lucruri. În timp ce diverse bunuri fizice ar putea ajunge mai rapid la destinație, noi am fi mai relaxați și am avea mai mult timp. De ce nu, am putea avea suficient timp cât să preferăm să mergem cătinel, pe apă și nu prin aer.

⊥

Oare ce-i acel ceva ce nu ne lasă să mergem mai departe? Lipsă de interes? Lipsă de știință? Interese comerciale pe termen scurt?

Iar dacă una dintre posibilități este să nu existe nici aici, nici acolo, ci totul să fie un fir de poveste în mințile noastre, atunci cu atât mai mult nu înțeleg ce nu funcționează…

********************

Am fost ușor incoerentă? Posibil 🙂 pentru că fascinează mult subiectul și reacționez ca un chibrit de-ăla de se aprinde rapid și cu flacără mare 🙂

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă s-ar lăsa liniștea? Dacă, pentru un timp, nimeni nu ar mai spune nimic cu voce tare?

Să zicem că ne-am trezi într-o bună dimineață cu chef de tăcere, și chiar am face-o. Am tăcea. Cum ar fi?

♣

Imaginează-ți ce-ai simți.

Probabil că ai auzi mai bine vântul, păsările, trecerea tiptilă a unei mâțe. Probabil că ai vedea cum se minunează câte unul când redescoperă lumea. Probabil că ți-ai petrece mâna pe spătarul băncii din parc, să-i simți textura și să auzi foșnetul degetelor tale înaintând centimetru cu centimetru. Ai putea auzi chiar și sunetul produs de așchia mică de lemn în clipa în care îți străpunge pielea.

♣

Ai redescoperi toate unghiurile care te înconjoară, lumina răsfrântă printre clădiri, verdele frunzelor mișcate de vânt. Așa cred – că ai descoperi, ca și mine, mult mai mult decât zgomotele pe care acoperim de obicei.

Ar tăcea răutatea din oameni. Ar tăcea acuzele. Și dacă un glonte ar pleca din țeavă, s-ar auzi de parcă ar fi dintr-o peliculă proiectată la cinema cu încetinitorul.

Ar tăcea declararea actelor umanitare. Dar poate că nici nu ți-ai da seama, de obicei nu sunt strigate în gura mare.

Ar tăcea vorbele de dragoste. Dar ar rămâne îmbrățișările. Rămân buzele eliberate de povara vorbelor, gata să exploreze cum uitaseră să o facă.

Ar tăcea inutilul.

⊥

Nu mi-e frică de liniște. Aș intra în joc, când va veni ziua.

Tu?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

Și dacă apa și focul ne vorbesc într-o limbă pe care nu o înțelegem? Dacă toate informațiile pe care le poartă se pierd, pentru că nu știm să le culegem?

♣

continuitatea

♣

focul

Te uiți la foc și nu poți să nu te întrebi unde se duc toate bucățile de foc care se pierd din el. Se duc spre marginile vâlvătăii, le vezi mergând grăbite spre margini, fugind din întreg, apoi dispar. Complet. Iar următoarele bucăți de foc vin imediat să le înlocuiască. Și ele să se piardă.

Dacă te uiți în centrul focului, nici nu-ți dai seama de mișcare. Pare un întreg, nu un du-te – vino continuu. Și totuși, el, focul, asta face. Dar oare ce poartă în el, în bucățile care apar și se pierd?

[foto arhivă personală]

♣

apa

Dacă te uiți la apa care curge, o vezi cum vine și cum se duce. Unde a fost acum o secundă, deja nu mai e de mult acolo. Încerci să te uiți într-un punct fix, să iei o bucată pe care să o studiezi. Dar – deși pare la fel – este mereu alta.

Se înlocuiește în continuu. O vezi ca un întreg, ca o bucată de lichid ce nu a prins încă forma vreunui obiect. O parte se duce, alta vine și o înlocuiește, apoi și ea este înlocuită, și totul atât de rapid. Minuscule grăunțe de apă apar și dispar din punctul de la intersecția xyz. Ce aș fi putut afla, de aș fi oprit timpul în loc și aș fi prins între două degete o mică, mică părticică de apă curgătoare?

[sursa foto]

⊥

concluzie?

Cred că între cele două – focul și apa – sunt mai multe deosebiri decât asemănări. Dar asemănările sunt atât de puternice, încât primează în fața deosebirilor.

Înlocuirea permanentă este în contradicție cu aspectul întregului. Dacă ne-am prinde cum să le înțelegem, cred că am avea multe de învățat de la ele. Pentru moment, eu aș trage o singură concluzie: este vorba despre sustenabilitatea, consistența și frumusețea schimbării.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

Și dacă… niciodată nu există?

♣

decât ca iluzie

pentru că ar fi un altfel de ∞

unul gol / nepotrivit

♣

A fost odată ca niciodată o poveste cu un frumos început, cu tâlc, potrivită de rece și pentru oameni mici și pentru oameni mari. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

⊥

De-aia n-are ursu’ coadă. Că se învârte în cerc. Povestea ce nu s-a sfârșit pentru că nu a început, nu există o dată de start, este suspendată în niciodată. Nu avea când să înceapă. Dar inexistența ei nu dovedește lipsa finalului, cum nici nu poate dovedi că acesta ar fi. „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, rupt din context, fără a cunoaște câte trepte au avut de urcat până când au fost cu adevărat fericiți, ca abia apoi să înceapă să trăiască.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

Și dacă te vei trezi într-o zi, te vei uita în oglindă și nu te vei recunoaște?

Nici ochii, nici ovalul, nici privirea. Nici o fărâmă din tine, nimic. Vei privi străinul din oglindă. Vei ști că este reflexia chipului… tău, a chipului corpului tău, a corpului care te ține.

♣

Și dacă asta s-ar întâmpla, ce ai face?

Ia loc, așează-te comod. Închide ochii și fă un exercițiu de imaginație. Ia-mă de mână, să nu pășești cu teamă mai departe. Rămâi cu ochii închiși, dar lasă imaginile să se formeze. O noapte liniștită a trecut, te duci cu ochii mai mult închiși spre baie, aprinzi lumina, nu-ți bagi în seamă reflexia din oglindă, deși o prinzi cu coada ochiului. Apoi ceva te îndeamnă să te sprijini ușor de chiuvetă, să îți ridici privirea. Să te vezi. Să vezi. Amuțești.

Apoi?

♣

Nu știm niciodată ce urmează, nu la modul sigur. Nu știm ce vine după. Ne este în general frică de necunoscut. Ne împrietenim la un moment dat cu neștiutul, și suntem gata de orice. Nu ne vor purta pașii peste tot, n-au fizic cum, dar noi putem să o facem. Ne putem imagina măcar o părticică din infinit. Și cât timp ni s-a dat această capacitate, ar fi păcat să nu o folosim.

⊥

Mă privesc în oglindă. Și azi mă recunosc. Și azi este o nouă zi pe care o cunosc. Dar dacă tot ce știu despre mine, despre viața mea, este tot ce am aflat astă-noapte? Doar senzația e că mă știu de-o viață. Mai îmi ridic încă o dată privirea. Mă uit în oglindă. Cine sunt?

Cine ești?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

și dacă ne grăbim prea tare cu evoluția tehnologică și cu înțelegerea lumii?

Ne bucurăm – cei care o putem face, nu cei din zone în care abia se trăiește, se moare de foame sau de oameni răi cu gloanțe – noi ne bucurăm din plin de tot felul de descoperiri tehnologice care ne pot face viața mai ușoară. Mașini care ne fac treaba, spală rufe, vase, telefoane inteligente care ne pot conecta instant, doar să și vrem să o facem, vehiculele electrice ce nu mănâncă resurse epuizabile. Și-ar mai fi multe de enumerat. Doar teleportare nu avem.

Ne bucurăm de o înțelegere din ce în ce mai profundă a vieții, a sensului, a întregului, a ființei. Ne alocăm timp pentru călătorii până în adâncul ce stă ascuns în noi. Apoi apare câte un a-ha, și încă unul, și încă.

Și când toate astea se întâmplă, zici ce tare-i omenirea asta! Unde poate ajunge! Vom călători printre stele!

♣

Da, chiar cred că vom călători printre stele. Pentru că tot de pe-acolo am venit.

Dar unde ne vom mai întoarce, cândva, peste un timp, în ce lume? Și dacă în loc să ne grăbim, ar trebui să conservăm ceea ce avem? Căci, cine știe, poate coborâm aici să învățăm ceva nou, sau poate venim din când în când ca să nu uităm ce e smerenia, ce e munca, ce e greul, să nu uităm cum e să fii mic. Le poți exersa doar într-o existență materială. Dar… nu ai ce exersa dacă tot curentul dezvoltării a dus prea sus comunitatea în care te poți desfășura. Dacă prin prea mult progres și prea multă luminare nu facem decât se condamnăm comunitatea la declanșarea misiunii de închidere-deschidere, acel potop care să curețe tot și să permită să rodească simplul, foarte simplul, greul, luatul de la zero, din peștera rece?

♣

Dacă goana asta e doar un semn că am stat cam mult pe-aici și vrem înapoi?

Dacă nu facem decât să ne fie mai greu data următoare?

⊥

Ca un val ce face tot ce-i stă în putință pentru a ajunge la mal.

Răzbește, iar în clipa următoare se stinge.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

Și dacă… de fiecare dată când ești în fața unei alegeri, ești pe punctul de a crea o nouă realitate ce se desprinde din a noastră?

Când nu știi prea bine încotro s-o apuci, când amâni decizia, când lași pe altul să aleagă în locul tău, când te gândești de o mie de ori cum să faci, când îți vine să te rupi în două și nu știi pe ce drum s-o apuci, de fiecare dată când faci aceste lucruri, tu deschizi o ramificație nouă, un nou drum ce devine parte a unui nou strat. Ca foile alea fine de plăcintă, le știi? Apoi fiecare „tu”, dacă ți-a moștenit ezitarea, creează la rându-i alte realități.

♣

Iar tu… tu rămâi aici? Sau te duci într-una din cele noi? Îți zici că ți-e bine că ai rămas în cea bună? Dar cine crezi că se chinuie dincolo, acolo unde l-ai trimis în ezitarea ta? Ah, și acel „tu” care habar nu are ce s-a întâmplat, pentru el aceea este unica, sigura realitate. Adică pentru tine, tot tu ești acolo.
Și atunci, de ce să te chinui chiar pe tine, de ce? Adu-ți aminte cum uneori îi simți durerea, dar nu îi poți lua lumea înapoi.

♣

Fii decis(ă), alege rapid și alege cea mai bună opțiune. Pentru că porți direct responsabilitatea celorlalte lumi pe care le lansezi în spațiu. Și tu ești peste tot, nu ai nicio garanție că vei simți doar varianta optimă. Nu lăsa o versiune dureroasă să aibă loc.

⊥

exercițiu de exprimare mixtă. 
fiecare punct e o decizie, fiecare drum se fragmentează, iar straturile se înghesuie unele peste altele invizibile.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017

clipă aceea în care simți că ai lipsit. n-ai fost acolo, cumva. pentru scurt timp sau poate chiar ani. nu înțelegi ce s-a întâmplat și trebuie să te pui rapid la curent cu situația.

și afli că totul s-a schimbat spre bine.

un Înger Păzitor? sau…?

♣

[notă: nu trag chiulul astăzi, dar locul de astăzi este pentru această versiune, chiar dacă am scris despre ea cu ceva timp în urmă]

♣

porțile

porțile.

porțile..

porțile…

porțile….

porțile…..

porțile……

porțile…….

♣

în fața neînțelesului, căutăm explicații. uneori găsim scuze. alteori stăm față în față cu Adevărul și nu ne vine să credem. îl ignorăm și mergem mai departe.

⊥

mai departe… unde, mai exact?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

și dacă povestea aia cu sufletele pereche este despre cu totul altceva decât ne-am imaginat în inocența noastră?

♣

Ne naștem, trăim și murim. Și undeva pe parcurs, mai degrabă pe la începutul drumului, vine o zi când inima bate necontrolabil. Bate pentru un chip, pentru un glas, pentru o umbră percepută la marginea câmpului vizual. Printre toate făpturile vii care ne fură ochii, se strecoară la un moment dat un vis, o idee. O poveste auzită, o poveste credibilă, o poveste romantică și amețitoare.

O poveste despre două jumătăți care se caută în fiecare viață, se găsesc și se iubesc, purtând noi și noi chipuri, nume, genuri și firi. O poveste despre o jumătate care așteaptă uneori o întreagă viață pentru a putea ajunge la capăt și pentru a renaște din nou pentru următoarea viață și următoarea întâlnire. O poveste despre două suflete care se recunosc mereu, după legi de ele știute.

♣

Un drum sinuos și cu capcane, de multe ori. În dorința de identificare cu visul idealizat, unii pasageri ai vieții se grăbesc în a stabili că au găsit jumătatea. Alți pasageri, deși își trăiesc întregul, caută să vadă de nu s-au înșelat în identificarea jumătății. Unii pasageri suferă fiind convinși că s-au născut în epoca greșită. Alți pasageri caută o viață întreagă. Iar restul neagă toată această teorie.

♣

Și dacă nu-i decât… o programare practică pentru a asigura impresia cunoașterii și înțelegerii unei rânduieli superioare?

De unde ideea că sufletele cosmice ce se coboară pe Pământ să prindă viață ar fi monogame pentru eternitate? Doar pentru că asta este pentru mulți reprezentarea familiei ideale? Comparăm viața de aici cu infinitatea de posibilități de acolo, infinitate pe care nu ne-o putem nici măcar imagina? De ce nu ar fi acolo alte reguli, pe care aici nu le putem înțelege?

⊥

Nu căutăm jumătatea când coborâm pe Pământ, întrucât fiecare dintre noi suntem un frumos întreg. Căutăm părțile de puzzle care ne completează, care ne mișcă și ne fac să strălucim, care ne ridică atunci când ne împiedicăm, care au vrut să ne fie alături în alt timp dar nu au avut ocazia. Căutăm perechi de experiențe, căutăm parteneri de creștere, căutăm noul. Nu căutăm să fim în același joc, în același spectacol la fiecare reprezentație a lui. Și da, poate că ne cunoaștem de dinainte și ne-am făcut planuri. Și ne-am fi dezmeticit mai repede, de nu ar fi circulat aici pe Pământ o poveste bine ticluită, cu jumătăți.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

și dacă chipurile se aseamănă îngrijorător de mult, înseamnă că realitatea compusă dă semne de oboseală?

♣

Pentru că nu mai era loc de încă o lume fizică, pentru că El nu mai avea unde să o așeze, dar noi o voiam cu insistență, ne-am legat să ne-o construim singuri, cu mințile noastre unite – părticică lângă părticică de imaginație. O țesătură întinsă, ce leagă fiecare gând, fiecare dorință, le așează întâi alăturate, apoi suprapuse, iar efectul compus e realitatea pe care o trăim.

Când ne-am legat să facem asta, știam că nu putem susține individual tot întregul, niciunul dintre noi. De aceea avem fiecare grijă de câte o parte, iar granițele fiecărui teritoriu se îmbină subtil cu celelalte compoziții. Fiecare privește în jur din centrul teritoriului său. De aceea, deși realitatea este una singură, fiecare percepe ușor diferit Adevărul. Este doar o chestie de poziționare. Apoi, depinde dacă privești de pe stratul cel mai coborât al teritoriului tău, sau de pe unul mai înalt. Cu cât privești mai de sus, cu atât poți vedea mai multe perspective alăturate, cu atât poți vedea mai cuprinzător, mai înțelept ansamblul.

Uneori însă, un dezechilibru de pasaj permite unui teritoriu să acapareze din vecinătățile sale. Individul mai puternic se desfășoară instinctiv peste teritoriul celui mai slab. Deosebești individul cu inimă-iubire de individul inimă-încrâncenată, ambii la fel de puternici, prin felul în care schimbă teritoriul străin în care intră.

♣

N-am știut niciunul de la bun început că poate să apară dezechilibrul de pasaj, și nici după apariția acestuia nu ne-am dat seama imediat ce efecte poate să aibă – efecte uneori devastatoare, în cele mai bune cazuri doar bulversante.

N-aș vrea să enumăr tot ce poate face, mă înțelegeți de ce: tocmai pentru a nu-i da putere.

Să vezi chipuri ce se repetă, de parcă nu s-a obosit nimeni să creeze o realitate viabilă, să te simți prins într-o încrengătură străină, imobilizatoare, ar fi doar două exemple. Mai rău de atât, te poate transforma într-un instrument de teroare, ce te face să începi cu propria persoană, apoi să îți găsești victime.

♣

Apoi intră în joc clasica luptă bine-rău, iar dezechilibrul de pasaj se atenuează și se stinge când indivizii inimă-iubire puternici declanșează schimbarea cât mai multor teritorii cu care interacționează, și cu cât reușesc să atingă toate nivelurile acestora.

⊥

Nu te lăsa pradă dezechilibrului de pasaj, dacă simți că te încearcă. Nu este despre liberul arbitru, cum va face tot posibilul să te convingă. Caută imediat prezența indivizilor inimă-iubire. Grupul de suport este la dispoziția celor afectați, cu un program absolut accesibil, 24/7.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017