în operație

Imaginează-ți o masă albă, îngustă dar lungă. Lungă de 3 metri. 

Acum, imaginează-ți că tu stai la mijloc. Ca un arbitru, numai că nu stai sus, ci lipit de masă. Pentru a-i urmări pe cei doi, trebuie să îți răsucești capul cu totul. Spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga. Ai prins ideea.

Mai departe, uită-te în dreapta. În halat alb, doctorul cu o fată uscată și acră își privește interlocutorul. Acum, în stânga, te rog. În halat alb, doctorul rotund și cu o gură strâmbată de atâta dezgust exprimat își privește interlocutorului.

– Îl salvez pe-al meu. Îmi dai inima, al tău oricum crapă.

– N-ai de unde să știi asta.

– Ei, nu. Am.

– Hm?

– Știi și tu.

– Da, știu. Cât?

– Cât… ce?

– Ce câți? Serios?! Hai. Cât.

– Bine. Următorul. Îți dau și eu de la următorul care vine.

– Și dacă nu…?

– Aranjăm.

– Auzi, da’ al tău sigur crapă dacă nu-ți dau? Știi, poate mai trag de el, poate mai pică ceva. Familie mare.

– Da. Am nevoie. Tot familie mare. Și pe termen mai lung decât al tău, dacă trăiește. Împărțim, dacă nu vrei altfel.

– Împărțim.

– Bine. Așa facem. Când mi-o dai?

– Hm??

– Inima! Ce altceva?

– Aaah. Păi stai să se ducă.

– Păi nu stau. Ajută-l.

– Ești nebun? Ăștia ne iau pe toate părțile că poate simte ceva și când e legumă, și tu ce-mi ceri?

– Să-l faci legumă. Dă-mi inima. Împărțim.

Te uiți la ei, le asculți dialogul incredibil. Te doare deja gâtul, nu te mai întorci în dreapta, în stânga, niciunde. Oricum sunt amândoi la fel. 

Se deschide ușa din față. Prin cadrul alb trece un doctor înalt, în halat alb. Frumos de pică.

– A cui e?

– Cine? – Care?

– Ăla de pe masă. Cu mațele scoase.

– Al meu. – Al meu.

– Vă hotărâți?

– Al meu. Dă să moară și îi dau inima. – Al meu. Dă să moară și i-am făcut rost de inimă.

– Bă, voi sunteți nebuni? țipă isteric al treilea doctor. E doar unul și are inima bună. Da’ e jumate rupt.

Tăcere de la capetele mesei. Și din stânga, și din drepta.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, zice ăla frumos de pică. Băgați-l la somn. Pregătiți ficatul, rinichii, ce mai găsiți. Avem oaspeți.

În camera alăturată, sub masa durerii și a tăcerii, balta de sânge a înțepenit. În loc să se prelingă spre gura de scurgere, ia forme în sus. În fond, nu poți desena harta României fără a-i face munții, brazii, oamenii…

 

alooo

Alooo! Se aude, Turnul de control?!

Treziți-ne frate din stază mai repede, că visăm porcării în masă și crăpăm de nervi înainte de a ajunge la destinație!

 

naveta își continua nepăsătoare drumul… Turnul de Control nu mai exista de mult timp, de când se omorâseră între ei încercând să ajungă președinți…

 

15-feb-2017

[foto – pinterest]

Jocul

Bună draga mea, dragul meu!

Bine ai venit. Bine ai venit în camera răsfățului. 

Nu te uita în jur. Nu te uita că-i totul gri, că-i rece, că îți ies aburi din gură. Ți se pare și o știi.

Ia loc.

Așează-te la masa din mijloc. E goală? E doar o impresie. Așează-te, te rog, trage-ți scaunul.

Vocea se auzea din difuzoare, iar Tu, Tu te așezai. Te așezi cuminte acolo, la masă.

Un mic pârâit în difuzoare și vocea continuă.

Haide, alege-ți jocul. 

Iar Tu, Tu întinzi mâna dreapta. Și alegi. Alegi dintre toate jocurile posibile, pe acela pe care Tu vrei să-l joci.

Ce alegi? Să fie un pachet de cărți de joc? O tablă de șah? Un nu te supăra frate? Catan? Table, domino, remi? Spune-mi, ce ai alege?

Ce ai alege dintre toate astea?

🙂 ai ales. Bun ales, dragă! Ți-ai ales un joc și îl ai acum în fața ta, pe masa ce fusese goală.

Îl mângâi. Vrei să îi simți textura. Începi să simți cum sângele îți curge mai repede prin vene. Iar camera se schimbă. Nu mai e rece, are o temperatură atât de plăcută corpului tău. Culoarea… nu mai e gri, e un curcubeu prelins prin aer, de o beatitudine irespirabilă. Ai deja o senzație foarte plăcută de entuziasm crescând, senzația aia când știi că ești entuziasmat și urmează să fi și mai mult, și mai mult, și mai…

E fantastic! O știi și îți place. Urmează să te joci!

Oare ce au ales ceilalți? Tu știi foarte bine că nu ești singurul care a ales Jocul. Știi bine că ai ales să intri un Joc care nu se joacă de unul singur ci în mai mulți. Și când te vei juca, Tu vei juca după regulile jocului tău, iar el, ea, ei vor juca după regulile jocurilor lor.

Și veți juca, unii pentru a învăța, unii pentru a câștiga. Pentru a fi împreună la final sau pentru a fi un singur câștigător. Jocuri de echipă sau jocuri individuale.

Dar cel mai mare secret al Jocului vostru, așa cum va fi el de acum înainte… e că tu nu știi ce joc și-a ales celălalt, nici ce variantă – individuală sau de echipă.

Iei jocul de pe masă, îl pui în rucsac, te îndrepți spre ușă, o deschizi și pleci.

După ce vei ieși pe ușă, vei fi dincolo, pe tabla mare de Joc unde fiecare vine jocul ales.

Ce nebunie va fi! Ce nebunie!

Când te-ai băgat în asta, știai că o să-ți bată tare inima, exact așa cum îți bate acum.

În clădirea mare, sute de mii de uși se deschid simultan, pe toate nivelurile, peste tot.. Ușile se deschid și jucătorii pleacă la drum, fiecare cu jocul său, unii ținându-l în palme, unii în bagaj, alții îl cu poartă cu greu. Au ales tot felul de forme și feluri… titirez, x și zero, câte și mai câte! Au ales jocuri complicate, au ales jocuri de durată, jocuri scurte. Și toți, toți aceștia vor pleca spre marea masă de Joc.

Ne uitam unii la alții și nu înțelegem de unde diferențele atât de mari dintre noi. Suntem atât de diferiți, dar și atât de la fel. Avem idei similare, dar totuși diferite. 

După ce reguli joci? După ce reguli joacă alții, amici sau conducători? 

Ne aliniem din când în când, printr-o școală, printr-o familie. Iar în tot acest proces… cumva toate jocurile alea diferite cu care am venit de dincolo își schimbă regulile și devin jocuri noi.

Dacă mult timp nu ai înțeles de ce nu te înțelegeai cu alții, este pentru că nu ai știut că tu joci canastă, iar el joacă șah, este pentru că tu nu ai înțeles că tu ai piese de domino, iar ea joacă marocco. 

Oare cum e finalul? Oare te întorci de unde ai plecat, cum anume?

Te întorci cu jocuri noi, cu minunate creații pentru alții? Ca pânzele țesute să fie și mai complicate data viitoare. Dar Tu, Tu te vei mai întoarce?  Ce vei juca: același joc, același joc îmbunătățit sau ceva complet diferit? Ce alegi să fie? 

*~*~*~*~*~*

cei doi uriași stau față în față la capetele opuse ale mesei masive de cristal translucid.

– ce jocuri le mai dăm?

– hai sa aruncăm cu zarurile. vrei?

– nu. nu cu zaruri azi.

– dar cu ce?

– dăm cu banul.

dav

zbor

– Cum faci să zbori?

– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.

– Acolo sus?

– Da, acolo sus.

– Dar eu nu am aripi…

– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.

Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.

Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.

– Hei, mai ești acolo?

– Da, sunt. Sunt cu tine.

– Hai cu noi.

Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.

Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.

19-nov-2016

[sursa foto]

TE ZERO

Te-ai întrebat vreodată cum te-ai simți la −273,15 °C, la acel zero absolut? Cum ar fi, ți-ar fi frig? Sau poate nici nu ți-ar păsa… Dar la cum te știu eu pe tine, ți-ar păsa, și încă mult… Cred că ai fi încetat de mult să dârdâi și ai da impresia unei liniști adânci. M-ai păcăli. Da, cu siguranță m-ai păcăli, m-ai lăsa să cred că ți-ai atins pacea interioară. Dar pun pariu că mintea ta încă rotește ca un fuior.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost să poți privi Big Bang-ul? Stăteai pe canapea, priveai în zare, când deodată… ce să vezi?! Bum, ba-bum, bang-bang, ba-da-bum. Aia a fost tot. O clipă. După care s-a aglomerat. Închizi ochii și rememorezi clipa dintâi. T0.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să te fi născut suflet de copac? Ani buni și lungi te-ai fi bucurat de apusuri, de zori, de ploi, de vietăți, de foșnet, de iarnă, de mult mai mult decât ai fi putut duce ca om. La prima lovitură de topor te-ai fi agitat un pic, apoi ai fi cântat cerului tot ce știi, iar frații tăi ar fi prins în frunzele lor tot ceea ce ai cunoscut tu. Au sorbit cu drag, cu nesaț, cu durere și te-au lăsat să te duci.

Te-ai întrebat vreodată câți înaintea și câți după vor fi gândit ca tine? Câți au spus cuvintele în aceeași ordine, câți ușor diferit? Cum nimic nu e nou, cum totul e mereu pentru întâia dată spus?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te trezești mâine altundeva, altcândva? În alt pat, de-o formă necunoscută până ieri, dar pe care o recunoști a o știi din totdeauna?

Te-ai gândit cum ar fi să o iei de la capăt, de unul singur, ca o picătură de apă care vrea să ajungă în larg, împotriva valului care o împinge la mal?

Te-ai îndoit vreodată de tot ce ai înțeles până acum? Ce minunat dacă ai te-ai îndoit… pentru că probabil ai lăsat îndoiala să țeasă povești nemaivăzute, nemaiauzite, balsam tămăduitor pentru o minte flămândă. Ai alergat prin labirint după curcubeie. Ai găsit unul, l-ai ajuns și l-ai prins în palme. Dar nu ai spus nimănui. E secretul nostru.

05-nov-2016

 

 

dialog.

-Mă tot gândesc de câteva zile la tine…

-La mine?

-Da. De fapt, nu la tine, ci la ceea ce țin să îți spun…

-Așa…

-E vorba de toate astea… de tot ceea ce se întâmplă. N-ai senzația că te-ai întors la școală? Că înveți, că repeți, că dai examene… că-ți simți mintea că poate mai mult, dar e fie prinsă în tiparele unui junior?

-Vorbești aiurea! Nu înțeleg absolut nimic.

-Mă simt suflet bătrân prins în corp de copil… Nu știu cum să îți explic mai bine de atât.

-Nu, nu pricep cum de-ți trece așa ceva prin cap. Dar hai să-ți fac jocul. Care e firul logic al acestei povești?

-Nu știu.

-Ce cauți aici, ce ai de făcut?

-Nu știu.

-Hai, nu te mai gândi la prostii. Vine weekend-ul. Du-te undeva, relaxează-te.

-Ai dreptate… Poate merg la un film. Să-mi umplu gândurile cu altceva.

-Ei, vezi? Așa mai vii de acasă. Dacă vrei, putem merge împreună. Alegem o comedie bună.

-Și totuși…

-Totuși ce?

-Doar un gând… Dacă a fost ceva… ceva ce a mers prost, atât de prost încât singura variantă a fost să revin, să o iau de la capăt și apoi să repar?

-Da` tu chiar nu te potolești, niciodată?

-Pofti…?

Vocea i se șterse brusc. Un zgomot asurzitor. Uitare. În încăpere, X și Y beau un ceai pe canapeaua înflorată. X are o privire pierdută, Y pare însă cu toate simțurile alerte. În așteptare. La pândă. Stânjenit, X începe.

-Era ceva… dar am uitat ce. Îmi stătea pe cap să-ți spun… dar am uitat complet.

-Ei hai, nu-ți face probleme din atâta lucru. Hai mai bine să ieșim pe undeva.

-Ok… hai.

Plecară. Y verifică discret să aibă pixul la el. Pentru orice siguranță. La nevoie, e suficient doar un clic, în capăt.

 

versus

identific două momente cheie în care omul se confruntă cu sine însuși, cu și împotriva lumii sale. rezultatul este, de cele mai multe ori, unul benefic. partea antrenantă derivă din capacitatea acestuia de a se prezenta ca fiind surprinzător.

fără a mai lungi vorba, să intru direct în subiect.

unu. realitatea se simte ca un vis. peste așteptări. senzațional. desprins din basm.

doi. visul se simte atât de real, încât știe că la trezire va intra în faza de negare.

cele două momente de succed aleatoriu, se preced și se secondează, se aleargă și se privesc în oglindă. cumva, se exclud reciproc. balanța are un temei logic de funcționare.

intrarea în buclă a celor două momente, unu și doi, prinde omul în varii ipostaze – de la copil la maestru, de la rațional la intuitiv. efectul? degajare de energie pură. din păcate, nestocabilă. nemăsurabilă. necunoscută. risipită. fire de nisip. și praf de stele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

[Illustration 2010 by Aleksandr Kiselev]

amintiri

trecuseră câțiva buni de când avem și noi televiziune „liberă”, chiar câteva canale, aveam muzică, bună sau nu, cine mai știe…

pe ecranul bombat al televizorului cu tub curgeau imaginile. și dacă memoria nu mă înșeală, înainte de pro tv a fost canalul 31 și înainte de a intra în treburi „serioase” difuza muzică.

eram în trecere prin sufragerie și atunci m-a oprit în loc. un videoclip al cărui muzică era una cu imaginile și invers. totul se potrivea. și cuprindea atât de multă încărcătură emoțională, încât mi-au dat lacrimile. și am plâns. și acum, după atâția ani, încă mi se face pielea de găină când o reascult. e o emoție pură, sinceră, primară. e așa cum mi-aș dori să pot comunica și eu.

amintiri

era o carte galbenă, cu coperți groase de carton. era plină de cuvinte în engleză și desene colorate. era o carte frumoasă, din care învățam cu drag. încă îmi amintesc primele cuvinte, primele pagini. apoi îmi amintesc povestirile de la final. de citit și de ascultat discul. între început și final, nu-mi aduc aminte cu ce s-or fi umplut paginile. dar povestirea – una dintre ele, de fapt – mi-a rămas întipărită în inimă. era o povestire pe care nu o poți uita. cu o fetiță, o toamnă, un copac. și cu ultima frunză. și cu credința fetiței că atunci când ultima frunză se va fi desprins, și ea își va înceta existența. așa să fi fost povestea? poate da, poate nu. nu îmi mai aduc aminte. dar amintirea durerii anticipării, durerea clipei când ultima frunză se desprinde și cade spre pământ, nu le pot uita. o strângere de stomac mă încearcă în fiecare toamnă. când frunzele cad, când ultima frunză cade odată cu ultima suflare a fetiței din poveste, odată cu puiul care rămâne singur, odată cu pasărea care nu se poate rupe fizic în două, jumătate pentru a sta, jumătate pentru a pleca.

toamna. toamna și amintirile ei. amintirile unor sentimente, adânc întipărite.

toamna nu vine niciodată singură. vine cu durerile prinse în cuvinte. dureri colective, dureri amare. fără soluții. oare de unde dorința aceasta de a include în lectura celor mici atâtea sentimente confuze, de a fi, de a nu fi, de a anticipa durerea? e suficient pentru pentru a aprofunda aceste lucruri mai târziu. sau de a le înțelege mai înțelept în mediul potrivit. la momentul potrivit.

cert este însă… că aceste două povestiri sunt piatra de temelie a dorinței mele de a transmite sentimente, simțiri, impulsuri, înainte de a transmite forme și fapte.

e toamnă din nou. iar frunzele care cad mă duc cu gândul la fetița care stă la geam. îmi aduc aminte vag de o frunză desenată pe geam. nu speranță, ci iluzie. frunzele cad. iar fetița, în mii și mii de versiuni ale ei, desprinse din fiecare recitire a poveștii, se gândește la ultima clipă.

colțul meu de lume (inexact)

ai fost vreodată aproape, atât de aproape de ceea ce-ți doreai, încât să-ți fie teamă să îți dorești ceva în plus, cât de mic? să nu cumva să strici echilibrul fragil al lumii.

ai fost vreodată departe, atât de departe de ceea ce-ți doreai, încât nu ai fi schimbat nimic, pentru a nu strica și mai mult balansul incert al lumii tale?

ai fost, nu-i așa? și aici și acolo. ai fost și ai plecat, sau poate mai ești pe acolo. n-aș scrie mai mult, nici măcar un cuvânt. nu-i locul perfect. nu-i locul pe care eu să-l descriu, iar tu să poți visa alături de mine. nu-i locul ideal, în care să te întorci între vacanțe.

dar nu pot nega un lucru. e real. există. și are un atribut unic. are o întindere exactă în timp. e mai mult decât un spațiu, e și timpul în care spațiul respectiv poate exista. e o coordonată cu x dimensiuni și încărcătură emoțională.

balonuldeapa

[foto]