cu încântare

Nu știu dacă în ultima clipă a vieții ne trece totul prin viața ochilor. Unii spun că așa ar fi. Dar au ei oare certitudinea? Poate că este doar o poveste frumoasă, cu care îți poți îndulci uneori clipele, mai ales atunci când nori gri tună furtună deasupra capului. Căci te poți gândi că cea mai grea zi este doar o frântură din clipa din urmă, când totul e recapitulat, iar lucrurile s-au întâmplat și aranjat; doar amintirea întâmplărilor și senzațiilor este vie, însă tot ceea ce a fost, este sau va fi, totul este deja înfăptuit și decis.

Dar dacă ar fi să fie așa, dacă ar fi ca în ultima clipă se ne aducem aminte totul, trăind cu bucurie și curiozitate orice amintire, atunci cred că din acea perspectivă de spectator putem să ne amintim totul așa cum a fost cu adevărat, nu acoperit de neînțelegere și temeri, nici de entuziasm exagerat. În sfârșit totul se leagă spectaculos, iar mintea ajunge la tot ceea ce au zărit ochii. Toate detaliile devin accesibile, iar omul devine cu adevărat împlinit: misiunea sa pe acest Pământ se încheie, iar el poate semna sfârșitul la paginii.

Iar dacă ar fi să fie așa, cred că prima clipă și prima suflare a copilului abia născut sunt redescoperite în cea din urmă clipă, închizând cercul. Prima clipă are ceva unic și irepetabil, ceva ce omul va uita atunci când învață să fie om mare, ceva către care va încerca să se întoarcă toată viața: încântarea de fi ajuns aici.

Într-o lume în care i se cere să găsească logică și justificări, copilul își începe viața și se îndepărtează puțin câte puțin de ceea ce este, devine adult, își însușește obiceiurile celor ce îl înconjoară, iar prima clipă de încântare se șterge din amintirile accesibile.

Dar acea primă clipă se mai întâmplă încă o dată, fie și în amintire, la final, și este atât de vie încât are puterea de a schimba toate amintirile care i-au urmat. Sunt câteva prime minute în care face cunoștință cu lumea, cu lumina, cu chipul și răsuflarea mamei, cu simțurile care vor însoți picătura de om mai departe. Atunci trăiește încântarea și bucuria de a fi, atunci strigă lumii bun găsit – chiar dacă lumea nu știe cum să-l audă. Atunci începe călătoria vieții și descoperirea ei din fiecare clipă. Atunci el se avântă cu curaj spre mai departe, cu determinarea pe care numai încântarea o poate susține.

Dacă în anii de urmează ne-am aduce aminte, măcar din când în când, cum să ne luăm de mână cu încântarea, poate că ne-am obișnui s-o invităm mai des la un ceai, să depănăm împreună povești, să le rânduim altfel și să devenim acrobați desăvârșiți pe ale vieții pârghii. Și, cine știe, poate că nu-i totul fix, poate că acea ultimă clipă nu-i definitivă…

Experimentul Viață. 18. conspirații.

Ne bălăcim în lacuri care nu există.

 

conspirații

 

Anxietățile noastre creează conspirații. Le țes, le cresc, le dau culoare și le expun lumii. Apoi conspirațiile se întorc la creator pentru a-i susține propriile anxietăți, pentru a le aprofunda și a le găsi noi înțelesuri și explicații susținătoare. Din clipa în care creatorul le lasă libere să-și cunoască puterea, ele devin arme. Ele nu se sting cu timpul, ci devin și mai puternice prin simbioza auto-creatoare a ideilor care își alimentează sursa.

Teoria conspirației este cel mai puternic instrument inventat de om pentru a-și susține adevărul de forma “Vezi, ți-am zis eu!”. Trebuie să iubești prea mult omul ca să te apuci să îi arăți contrariul, căci toată urgia naturii se va arunca împotriva ta.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 18.

Experimentul Viață. 17. oameni.

Ne apropiem, de despărțim.

 

oameni

 

Ne redefinim zilnic relațiile.

Oamenii nu mai sunt seara așa cum i-am lăsat dimineața. Iar noi nu mai suntem pentru ei precum în ultima amintire. Ne schimbă continuu, chiar și atunci când ne spunem că suntem de neclintit.

Ne schimbă viața cu tot ceea ce ne aduce – cu bune, cu mai puțin bune, cu ce-i plăcut sau ce nu-i, cu bucurii și dureri. Cu fiecare clipă ne îndepărtăm de ceea ce am fost. Și, chiar și fără să vrem, asta schimbă modul în care vorbim cu ceilalți, cum ne comportăm și schimbă așteptările pe care le avem de la ei.

Sare și piper.

 

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 17.

Experimentul Viață. 15. acuarelă.

Viața e o acuarelă.

 

acuarelă

 

Trăim culorile într-un fel aparte. Ne inspiră, ne motivează, ne aduc aminte, ne cheamă, ne întristează. Le iubim abundența. Pe cer, în iarbă, în iris, în casă, în palme, în inimi desenate și creioane colorate. Dacă ne gândim mai bine, pe acest Pământ am strâns o sumă imensă de experiențe individuale, subiective. Nu doar că nu vedem la fel culorile – unii deloc, alții altfel decât majoritatea, dar și individul percepe în mod diferit o bucată de material roșu sub lumina Soarelui sau în apropierea unui bec rece-albastru. De fapt, dacă este să mergem până la capătul lumii și să fim sinceri, nici măcar nu există culoare, este doar interpretarea unei frecvențe a luminii.

Tot ceea ce știm nu este, de fapt, ceea ce știm. Iar când totul devine confuz, peste viață coboară apa. Acuarela se prelinge ușor pe foaie. Neștiind precis dacă să dispară sau nu, se estompează și devine iluzie. Nicio problemă, spune omul, știu să trăiesc cu asta.  

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 15.

Experimentul Viață. 14. fuga.

Căutăm vieți pe alte planete.

 

fuga

 

Căutăm vieți pe alte planete, aici ne-am terminat toate treburile. Standardul de viață este unul ridicat pentru întreaga populație de câteva generații. Resursele nelimitate ne sunt la îndemână și foamea este un concept pe care nimeni nu și-l poate imagina dincolo de descrierea din vechiul dicționar. Oamenii nu se ceartă pe nimicuri. Se muncește, se câștigă, sa pleacă în vacanțe, medicina a atins excelența.

În sfârșit putem aloca bani călătoriilor care s-ar putea să nu ne aducă nimic. În sfârșit, fără jenă sau regrete putem să cerem savanților să se ocupe de lucruri dincolo de nevoile noastre. Iar când ne vom întâlni cu omuleți mov, cu drag vom arăta către ai noștri de acasă, care sunt bine și sănătoși. Nu se va întâmpla să se mire că umblăm după cai verzi pe pereți, căci nu vom avea probleme esențiale nerezolvate.

*** *** ***

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/un-miliardar-rus-va-investi-intr-o-misiune-de-cautare-a-vietii-extraterestre-in-sistemul-solar-1031657

Este adevărat că pentru a înainta trebuie să faci concesii. Oare?

Istoria ne-a arătat că am ajuns unde suntem acum prin oamenii care au cercetat, au descoperit și s-au dedicat unor țeluri dincolo de propria lor condiție. Oare asta este singura cale?

Tot respectul pentru cei ce au ales să facă asta cu banii în loc să îi risipească. Dar oare, oare vor fi și voi în viață când vor da ochii cu cei căutați? Căci tare aș vrea să văd ce ochi mari vor face omuleții mov când ne vor cunoaște casa, cu toate bubele și bolile ei. Și aș vrea să aflu ce vom răspunde când vom fi întrebați ce avem de oferit Universului, dacă de ai noștri nu avem grijă…

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 14.

Experimentul Viață. 13. lumini.

Ne luminăm calea așa cum ne pricepem.

 

lumini

 

Faruri albe, stopuri roșii, drumul mașinilor pe timp de noapte luminează ceea ce ne așteaptă în față și ceea ce lăsăm în urmă.

Ne-am construit mașinile pornind de la noi: privire fixă, mișcări limitate, vizibilitate redusă. Poate că nici nu am putea construi mașini mai complexe, căci nu le-am putea folosi. Dacă ar putea primi semnale dinspre tot ceea ce le înconjoară, oare ni le-ar putea transmite, iar noi le-am putea înțelege? Dacă s-ar putea ridica de la sol oricând, dacă ar putea traversa mări, oare ne-am descurca să le conducem? Care ar fi acel ceva de care avem nevoie pentru a ne depăși condiția simbiozei om-mașină?

Iar roșul, mereu roșul. Stai, stop, nu înainta, nu e bine, pericol, atenție. Îl privim atât de des când nu suntem singuri pe drum, încât face parte din noi. Este atât de normal să primești un refuz, precum să te oprești în urma unei mașini care încetinește. Este atât de normal să îți spui “eu nu pot”, precum apeși pe pedala de frână. Am pus stopuri roșii ca să nu uităm cine suntem – cei care obișnuiesc prea des să îl ia în brațe pe nu.

Ne găsim drumul prin întuneric, îndreptând lumina pe drumul din față. Ne descurcăm simulând ceea ce cunoaștem, aducând un surogat al zilei în plină noapte, făcând noi înșine lumină când Soarele încălzește cealaltă a Pământului. Dar, oricât ne-am da peste cap, pe timp de noapte toate pisicile sunt negre.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 13.

Experimentul Viață. 12. ferestre.

Ne uităm pe geam sau tragem draperia?

 

ferestre

 

Din casa vieții, uitându-ne pe geam afară găsim cerul și oamenii și strada și pădurea și ziua și noaptea. Învățăm puțin de la toți, ne bucurăm de priveliște și cam atât, căci ne desparte un geam și nu schimbăm vorbe. Uneori, și o draperie trasă, care ne împiedică ochii să vadă.

Din stradă privim înăuntru și descoperim ceea ce din interior nu se vede. Însă au montat mânere doar pe interior. Din afară putem pătrunde înauntru doar spărgând geamul. Oare merită cioburile?

Ferestrele lumii mele
Oglinzi de piatră
Îmi atârnă de glezne

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 12.

Experimentul Viață. 11. iubiri.

Nu alegem pe cine să iubim, deși ne place să credem asta.

 

iubiri

 

Alegem pe cine sau cum să iubim?

Alegem cu cine să ne petrecem zilele și cum să o facem. Alegem pe cine să purtăm în gând, pe cine să uităm. Alegem să alegem sau să ne lăsăm purtați de val.

Uneori povestea se potrivește, alteori nu. Uneori ne grăbim, alteori așteptăm semne. Uneori nu-i nimic bine, alteori e perfect. Ne poticnim, ne oprim și evaluăm. Luăm decizii, schimbăm sau continuăm.

Alegem rațional și ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem emoțional și ne spunem că a fost rațional. Apoi, evident, ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem cu inima, fără să știm de ce, dar ne păstrăm dorința de a ști că deținem controlul.

Alegem cu sufletul înainte de a intra în acestă viață. Alegem și cum, când și pentru cât timp. Și o facem de la bun început. Dar odată ce trecem pragul către Aici, uităm.

În fapt, chiar asta este magia și frumusețea vieții: să descoperim, să construim, să ne lăsăm purtați de joc. Și să ne dăm voie să schimbăm din mers planurile pe care ni le făcusem înainte de-a fi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 11.

Experimentul Viață. 10. scuze și acuze.

Ne pricepem la găsit scuze.

 

scuze și acuze

 

Avem un talent deosebit în a găsi scuze și vinovați, în a-i duce la zid și a-i executa public.

Mă întreb, totuși, de ce oare îi găsim vinovați pe cei ce au fost și pe cei ce sunt, dar niciodată pe care care urmează după noi? Trebuie să aibă și ei vreo vină, nu? Poate pentru că vrem să ne putem minți… că avem un dram de moralitate în noi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 10.