în reluare, în urma propriei ființe

întind mâna spre cer,
să mângâi ultimii nori ai zilei
mă doare fiecare respirație
mă mișc sacadat, în reluare, în urma propriei ființe
de parcă aș vrea să recompun mișcări pe care le-am uitat

toate drumurile mele, cu care făcusem legământ, dispar
au fost în zadar
renegociez cu mine toate condițiile vieții
cu blândețe, îmi spun, ai înțelegere pentru tine,
dar mintea aleargă nebună
simt că nu o pot prinde din urmă
doar rolul de spectator mi-a rămas

pe fundal, un gând îmi spune relaxat
ca zilele vor curge și o să uit
ca și cum n-ar fost nimic
iar altul îi răspunde
poate că nu, poate că aveam dreptate
și nu m-am crezut

când o stupidă răceală pune stăpânire pe om
iar omul caută cele mai nebunești explicații
e momentul ca omul să își asume rolul de spectator
să asiste la joc, căci cum ar putea trăi mai autentic de atât focul și durerea și disperarea, cum ar lărgi mai bine de atât lesa strânsă în jurul imaginației? omul își spune, las-o să țeasă, las-o să se bucure de-o alergare prin curte, și n-o îmblânzi, ci împrietenește-te cu ea, să-ți aducă ofrandă viteza și dexteritatea minții și a simțurilor.

dincolo de infinit, aici. T8.

[inspirația de azi a venit în engleză… cu regret pentru nevorbitori. traducerea din google translate bunicică, o puteți folosi]

The weavers of time

– We all live in a bubble, an electromagnetic sphere that keeps us all trapped here.

– No. No, no, no, professor! That’s quite a nice try, but you can’t convince us. We all know the contrary for ages.

– Then why do you think we have put the efforts altogether, nation with nation, to reopen the schools for those over 50’s? To bring you here and speak about the real history, the real geography, the real of all that is real.

***

And so the story began to be spoken. The truth was finally set free. Many got answers, many were confused. Many believed, many didn’t. Afterall, it is hard to accept things that take you out of control of your own life.

There is no past, there is no future. There is only present, now and forever. All the past you remember is just weaved memories. We generally need them, because as humans, we tend to not live fully in the present and we search for memories from the past in order to make sense of everything. We live in a buble of continuum and live the same day over and over again. Still, we tend to believe that there was ‘yesterday’, that ‘tomorrow’ is yet to come, but none of those is real. There is just the ‘now’. We have people trained to weave past memories and future dreams, so anyone can rely on them freely. But at some point, there is too much work to be done. So comes the time to call some of you here, back at school, a new type of school, and to tell you the truth. We urge you to live in the present, more and more, to release some of the workers from their day and night work. They’ll return soon to weave again, as many remain unannounced about this. It is not yet their time.

***

Be kind to yourself. Watch the sunsets. Enjoy the rainbows. They flourish so fast. Draw them into your mind, don’t run to grab the camera. Don’t regret them. Don’t regret at all. All that you have lived can be lived once again through memory of feelings. Wish for new moments, for new memories to be build. See the less expected glimpse of fun and joy through the eyes of the grateful. Take your time. Don’t rush. Be kind. Be gentle.

As the words surrounded her from the sky of the room, she became aware of all missed moments earlier that day, of her continuous fight for imaginary deep dark forest, of her struggle for remaining stuck on the known… and all became clear as fast as a blink of an eye. It was the bliss, the joy of being, the colours and the feelings passing through her body, it was the time that did not stood still, it was the wind and all the life around. And be it just a moment or two, be it the same over and over again, she couldn’t care less, as it was truly priceless.

She stood up, went for the door, opened it and, as she already foreseen, the professor was there. A kind smile on his face, his gentle touch on the shoulder, the soft voice were just as they should have always been and known.

– So, you stay with us.

– For sure. As this is all it should be.

– Follow me.

They both entered a large hall full of students, some older, some not, some passed away, some still living.

– Hello, everyone! Let me introduce you Amanda, your teacher. Listen to her, bring your questions, your doubts and keep in mind: do not leave this place heartbroken, but in knowledge.

07-mai-2018

 

© Iustina Dorobanțu, august 2018

focul de la S

glas de toamnă-n miez de vară 
aparențe ce înșeală…
vântul bate, duce ploaia,
la cuptor deschisă-i gura.

În zilele în care natura își lasă elementele să-i alunece printre degete, la ce te gândești mai întâi? La tine, la cei dragi, la cei loviți de soartă?

Departe de focul ce se joacă și doar, mă văd chiar acum cum scriu și îmi permit să îmi rostogolesc gândurile. În astfel de clipe vin rapid în minte tot felul de semnale de alarmă și reamintiri… a ceea ce nu ar trebui omis vreodată: să trăim prezentul, nu trecutul, să ne bucurăm de ceea ce avem, să prețuim, să fim recunoscători, să îmbrățișăm des, să iubim mult, să fim acum tot ceea ce ne dorim să fim. Și pe lângă toate acestea, mereu să avem omenia la noi, să fim de folos, să facem ceea ce putem pentru această lume și să nu ne fie frică să facem și atunci când nu știm cum. Asta am învățat astăzi de la cineva – nu trebuie să știi de bun început cum, ci trebuie să acționezi, să faci primul pas. Apoi lucrurile se leagă.

în tăcere

E dincolo de mine, undeva în adânc,
o făptură ce tace și-o face profund.

Când își vorbesc din priviri, oamenii nu mai au nevoie de cuvinte. Sau poate că au, ca niște mângâieri ce urmează conturul obrajilor și coboară de-a lungul gâtului, până spre claviculă. Acolo vibrează ușor, ca un arc surprins de un fluture. Ca un dans în care este nevoie de doi, dialogul se construiește pas cu pas, suflare cu suflare, bătaie de inimă cu bătaie de inimă.

Ce simplu este jocul acesta când e vorba de mai mult de unul…

Ce greu devine când totul se poartă într-o singură făptură… când vocile îi amuțesc, când tăcerea cuprinde întregul, când nici măcar monologul nu mai prinde grai. Liniștea acoperă toată lumea sa, precum un cearceaf imens, întins de pretutindeni până nicăieri. Dar, cine știe, poate că tăcerea are un sens, poate că tăcerea vindecă, poate că nerăspunsul este cel mai potrivit, poate că acolo, în abisul ce pare înfricoșător, sunt toate răspunsurile lumii, și poate că toate vor ieși la suprafață când vor primi înapoi același nerăspuns.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

ritm, ne-

Simt cum Pământul s-a oprit în loc
și timpul îmi încetinește pașii.
Sesizezi? Dar noi ne continuam marșul.

Ascult cadența decantând secunde
precum ace de ceas din altă lume.
Auzi? Să spargem liniștea care doare.

Viața ne cere să stăm cu clipa în loc
dar noi întindem timpul.
Îl vezi? Precum elasticul pe după glezne.

Ca și cum mersul nostru
sau jocul și dansul pornesc lumea.
Le bagi de seamă? N-au cum schimba ceva.

17-iul-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T7.

Am alergat mult în ultimul meu vis. Aveam picioarele lungi, mult prea lungi pentru corpul pe care îl susțineau. Țin minte că asta am remarcat din prima clipă: proporțiile nepotrivite. Apoi mi-am dat seama că priveam deopotrivă în față și în spate. Mi-era greu să corelez informațiile între încotro mă îndreptam și ceea ce vedeam, mai ales că înaintam foarte rapid. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după câteva minute am dat de un ochi de apă. Și m-am putut vedea, așa cum mă scutiseră până atunci ochii mei cei preacuprinzători.

Am simțit cum frica îmi împietrește simțurile, cum mi-e respirația rece, cum mă simt gol pe dinăuntru. Gol de viață, gol de tot ceea ce știu, gol de tot ceea ce cred. Și în pustiul acela, mă așteptam să înlocuiesc necunoscutul cu ceva nou, poate nu confortabil, poate chiar deloc pe gustul meu, dar să fie ceva palpabil și să înțeleg ce mi se întâmplă. Dar ceea ce îmi doream întârzia să apară. Aveam doar semne mari de întrebare, dublate de o teamă puternică. Și simțeam cum, pe măsură ce se scurg minutele, întrebările dispar. Înțelegeam că odată ce mă acceptam, se așternea în mine pacea, de parcă redeveneam ceea ce eram și crisparea mea de mai devreme era doar o zvârcolire într-un coșmar pe care nu aveam să îl înțeleg, iar asta era deja doar o constatare care mă lăsa rece.

Țipa ceva în mine, undeva într-un străfund îndepărtat, fără credibilitate. Pentru ce l-aș fi ascultat? Dar țipa și lovea fără oprire și am avut pentru câteva clipe un impuls de a afla ce este. Nu mă interesa în mod normal așa ceva, dar ceva m-a împins să o fac. Era o stare ciudată, aveam mai apoi să îmi dau seama că simțisem curiozitatea, dar… făptura care eram atunci nu o știa și nu o putea numi.

Iar curiozitatea a fost minunea de care aveam nevoie. Mi-am adus treptat aminte de mine, de mâinile și picioarele mele, m-a cuprins din nou teama și disperarea și am realizat, în sfârșit, că sunt în vis! Ce coșmar teribil, dar ce bine că este doar atât! Iar când mintea a înțeles, a dat câteva coate mușchilor, am tresărit și m-am putut trezi.

Inima îmi bate tare, iar frica încă este cu mine. Sentimentul de a fi scăpat de acolo este de neprețuit, dincolo de orice amintiri urâte din care au rămas crâmpeie care se estompează. Cearșaful este ud, plin de transpirație și lacrimi. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un asemenea vis, care să mă îngrozească atât de mult. Iau cearșaful de pe pat, să-l duc direct în mașina de spălat. Între secunda în care am început să îl trag și cea în care a ajuns pe jos, am văzut cum din umed devine ud, cum apa de pe el câștigă câțiva centimetri, cum balta se întinde acum la picioarele mele, murdară și mirositoare. Cum îmi aplec privirea în jos, mă văd din nou oglindit… și respirația mi se taie și e din nou rece. Simt că nu mai știu nimic, că sunt și una și alta, și eu și eu, adică și eu fata și eu arătarea, simt că așa e normal, că așa a fost mereu. Sunt confuză și în mine se instalează disperarea. Simt o durere îngrozitoare în zona capului, însoțită de un zgomot puternic și apuc să mă gândesc că sunt probabil legate de faptul că am căzut în balta de sub tălpile mele, plină de mâzgă, devenită prea lunecoasă pe podeaua mea.

Mă trezesc încă o dată (deci înainte când mă trezisem eram încă în vis?!) și recunosc, în sfârșit, în detaliu, camera mea de la subsol, îmi recunosc mâinile și hainele în care sunt îmbrăcată. Ceva se aude în spatele meu, ceva ce am cunoscut recent și mă îngrozește. Nu, nu se aude din spatele meu, ci din mine. Este încă parte din mine.
Nimic nu este adevărat! Tip și urlu. Nu, nu, nu! Pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, locuiesc aici de când mă știu. Eu sunt Amanda și doar am visat urât. Mă ridic în picioare, nu mai stau o secundă astăzi aici. Îmi fixez ochii pe scară, pe ușa de la capătul ei, pe clanță, și pe tot ce știu că este dincolo de ușă. Cu toată forța de care dispun, comand picioarelor mele să se îndrepte în viteză spre ușă, orice ar credea ochii că văd sau urechile că aud.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T6.

Unele întâmplări încep să se lege. Vezi cum curg unele din altele. Simți că ești parte a unui plan mai mare ca tine. Te depășește. Și te onorează să fii parte. Nu înțelegi însă totul, iar asta îți creează o senzație de disconfort. Sensibilitate la nou, îți zici. „E ca și cum aș avea o nouă pereche de ochi și, în plus, nici nu e fixată bine între cele două noi orbite care și-au făcut loc pe sub tâmple.” Da, scuza clasică! Treci de ea.

Întrerup vocea. Iau o gură de nou, de voie bună, privesc puțin în zare. Vorbesc prea mult cu mine. Și nici nu mai știu care sunt eu și care eu. Devine obositor când dialogul este prea accelerat. M-am săturat de reproșuri.

Vreau să mergem alături pe drumul ăsta, îți zici. Împreună, ca o familie. Și tu să mă susții, și eu pe tine, și tot așa. Nu contează că tu vezi luna, iar eu când privesc văd soarele. Nu contează că eu văd marea la picioare, iar tu o vezi sus. Sunt doar diferențe de percepție. Sunt fix același lucruri sus sau jos pe unde trecem. Nu ne-au așteptat pe noi să le spunem ce să fie pentru ca să fie. Și nici nu o să dispară dacă nu le numim. Doar noi ne facem mici, tot mai mici, și mai mici când ne certăm și batem pasul pe loc. Și ne decolorăm și ne subțiem de ne poate lua vântul din loc. Nu prindem rădăcini nici măcar în noi înșine.

Iar când dialogul a încetat să existe, când nu-ți mai răspunzi, tu continui să vorbești. Când ai liniștea pe care ți-ai dorit-o, o spargi în bucăți. Pentru că nu știi ce să faci cu ea. Obiceiurile vechi sunt ca niște șanțuri adânci prin care curge apa în jurul castelului tău de fildeș. Trebuie poduri noi, dacă vrei alt drum. Trebuie să construiești. Și să nu te oprești până nu sunt toate noile poteci gata, chiar dacă ți se par inutile, căci vezi cum seacă apa. Nu, până nu va fi secat de tot, până nu-ți vor fi noile drumuri bătătorite, nu te opri.

Iar într-o seară târzie, la ceas de apus, te vei așeza pe pământ, tu cu tine, și vei privi în liniște răsăritul și lumea și tot ce mai vrei și veți vorbi mult, uneori vocile se vor suprapune spunând același lucru, alteori vor fi diferite, și în alte dăți veți tăcea lung. Veți fi prieteni, mergând împreună pe drumuri noi, descoperind și bucurându-vă de tot.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T5.

Cei doi se privesc în ochi. Se apropie ușor unul de altul, își vorbesc, spațiul dintre ei devine mai dens, aerul mai încins, inimile își aliniază ritmul. Se sorb din priviri, se dăruiesc din priviri. Aproape că se pierd în călătorii interstelare. Colțurile gurii ei se ridică aproape imperceptibil. Dar el vede, pentru el contează. Își simte sufletul invadat de lumină. Ochii ei se pierd în ochii lui. Îi râde cu toată ființa. El îi întoarce privirea, se completează și împreună sunt doar unul. O caută cu totul, cu mintea, cu inima, o caută pe ea acolo unde numai el poate pătrunde. Intensitatea apropierii o schimbă, îi crește pulsul, îi taie respirația, îi recalibrează pupilele. Privirea lui se scufundă în adâncul ochilor ei și regăsește acolo tot Universul, întreg, imens, infinit.

Oare ea știe? Oare ea are idee despre călătoria lui în Universul ei? Oare ea își cunoaște propriul Univers?

Oare ea se pierde în lumea lui? Oare ea îi vizitează Universul, oare ea explorează infinitul de dincolo de ochii lui?

Sau este ea oare doar oglinda lui? El nu-i pătrunde Universul, niciodată. Pentru că ea este șansa lui de a-și afla propria lume. Iar aceasta este cea mai frumoasă minune care i se poate întâmpla în Universul cunoscut.

28-iun-2018

[sursa foto]

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

dincolo de infinit, aici. T3.

Plouă mărunt și fin. Amurgul a cuprins lumea, culorile încă se mai schimbă, conturile dispar, stropii se aud mai puternic. Pe fundal, un foșnet al ploii; în prim-plan, fiecare picătură în parte. E atâta umezeală în aer, încât nările fac cu greu față provocării. Le simt umflate, gata să strige: stop! S-au estompat zgomote, imagini, simțăminte. Ploaia a luat controlul. Îmi vine să sar din locul meu și să alerg în mijlocul aleii, să mă învârt și să dansez desculță. Îmi vine să plâng de bucurie, să îmbrățișez pământul, să mă întind pe caldarâm și să adorm pentru un timp. Îmi vine să îmi ridic fruntea spre cer, să râd, să mă bucur, să îmi deschid palmele și să prind mulțimea de picături. Dar nu o fac, n-aș vrea să trezesc suspiciuni…

Plouă și asta este, pentru mine, cel mai minunat lucru. Să pice apa din cer, la propriu! Să lași apa să se ducă, să se scurgă printre pietre, să ia cu ea bune și rele, să nu-ți pese, căci știi că va fi din belșug! Nu cred că mă voi obișnui vreodată și poate că nici nu ar fi cumpătat să o fac. Dar, cât timp voi fi aici, mă voi bucura din plin!

Fiecare zi pe care o închei este încă o minune ce mi-a fost dată să trăiesc. Dacă nu aș fi acceptat să vin aici, fără să știu nimic despre acest loc, cine știe unde aș fi ajuns. Și cred că nici ei nu aveau idee unde mă trimit. Părea mai degrabă un loc pustiu, nu splendoarea pe care am găsit-o. În fiecare seară, înainte să adorm, port cu mine câteva vorbe. Nu mai sunt demult cele cu care am plecat de Acasă, nu mai fug gândurile mele către Piatra ce mi-a fost dragă atâția ani. Rugăciunea mea este acum îndreptată spre zeii acestui Pământ, să-ncurce lucrurile de dincolo, dacă vor avea cum. Nu vreau să se repare nimic, nu vreau să ne cheme înapoi, eu nu vreau să mă întorc.

Sunt nopți în care visez departe, când tălpile îmi calcă din nou prin praful subțire așternut peste pietre încinse, sunt întinderi nemărginite și apusuri de foc, sunt locuri care îmi revin în gând de mi se zgribulește pielea. Dar mai e setea, oh, setea, și arșița și apoi este tot ce am simțit când am venit aici și am văzut pentru prima oară un lac, și am simțit cum Dumnezeu a făcut lumea în alt fel, parcă mai cu drag, iar mai apoi am aflat că există mai mult, și mări și oceane.

Oh, Piatră, iartă-mi trădarea! Dacă aș putea, ți-aș aduce și ție. Dacă aș putea, te-aș aduce aici. Dar știi bine că îmi este imposibil. Mă iartă și mă uită aici.

26-iun-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018