fragilitate

Fragilitatea momentului nu-i periclitată de zgomot, ci de însăși liniștea care îl înconjoară. Pentru că în ea încolțesc toate ideile lumii. Nu ai crede ce putere au, până când nu le vezi cum acaparează prezentul. Între două picături de timp, soarele apucă să urce și să dispară o singură dată. Îmi țin respirația, gândindu-mă că tot ceea ce am de făcut este să las neclintite particulele Universului. Cât să pot privi picătura de rouă fără ca ea să se desprindă de frunză. Sau să pot privi norii fără ca ei să își schimbe forma. În nemișcare câștig timp nedefinit. Totul îngheață și se conservă pentru eternitate. Ajungând într-un punct critic la minus grade, prea mult frig face să pocnească ceva în măruntaiele lucrurilor. Mai ales dacă liniștea apasă mult prea tare. Iar capodopera se sparge în mii de bucăți. Predestinare, mă gândesc. Căci tăcerea a fost chemată de îngheț, iar tăcerea repune lumea în mișcare.

[foto]

pereche

Îl dureau atât de tare articulațiile încât nu știa cum va putea să o cuprindă în brațe. Iar mintea sa derula doar acest moment, în mii de secvențe repetitive, îl rostogolea și încerca să și-l imagineze perfect, astfel încât – în final – să o poată face cu adevărat.

Trecuseră ani buni de la căderea Zidului. Rămăseseră doar ei acolo, gălăgioși și greoi. Asta ar fi trebuit să îl liniștească, știind că nu mai sunt în pericol. Însă îi era greu să se bucure de propria existență cât timp nu apucase să afle tot ceea ce avea nevoie. În toți anii din urmă încercase să-și revină. Doctorul îl ajuta mult, dar nu îi putuse explica niciodată mai mult, nu avea cum să îl facă să înțeleagă de ce i se întâmplase asta, dincolo de explicația evidentă a supraviețuirii.

Pe el îl dureau articulațiile, deși îi erau constant tratate. Pe ea o durau sudurile făcute în grabă. El și ea, ea și el, amândoi erau totuna. Φ1, îți va fi bine. Îi rămăsese în minte înregistrarea vocii fetei și încerca să îi dea sens ori de câte ori simțea descurajarea plutindu-i prin corp. Era o încrengătură de metale și energie, masiv și cumva armonios. Teoretic, era un droid, dar de multe ori se simțea altceva. Practic, era opera fetei cu părul lung și ochii plini de bunătate. Avea în memorie tot ceea ce făcuse el înainte ca grenada să îi fi sfredelit trupul, înainte ca firele să sară împrăștiate prin clădire. Avea în memorie tot ce făcuse ea înainte să-i fi apărut în drum freza multiplă și să se fi rupt în bucăți. Era el, era ea, era doi camarazi din prima linie din bătălia finală. Φ1, îți va fi bine, spunea fata, și așeza pe masă bucăți din cei doi. Era printre ultimii supraviețuitori, dar în loc să fugă, fata îi îngrijea. Feriți de privirile ultimilor pământeni rămași, feriți de căutările celorlalți droizi care îi trimiseseră în linia întâi, fata lucra în viteză, știind că nu avea să supraviețuiască prea mult în lipsa hranei. Înainte de a-și da ultima răsuflare, reușise să combine părțile și din doi mutilați să facă unul întreg.

Dacă visele cuiva ar spune că asta e ceva minunat, Φ1 l-ar fi contrazis oricând. Știa că realitatea e complet diferită. Era și el, era și ea, era o sumă de gânduri distincte, era conversație, era bucuria de a fi împreună, dar era și durerea de a nu putea sta niciodată față în față, de a se privi, de a putea să nu audă gândurile celuilalt, de a putea alătura metal într-o simplă îmbrățișare.

Era din prima linie trimisă în bătălie. Iar ei nu fuseseră aleși degeaba de forța comandantă. Erau droizii asupra cărora interveniseră niște mutații neidentificate, aparent generate de energia cu care funcționau. Imediat ce a fost identificată sensibilitatea lor crescândă, asemănătoare populației umane, au fost considerați o amenințare pentru viitor și au fost trimiși în linia sacrificată în bătălie, iar ei au făcut asta de bunăvoie, înțelegând miza. Totul era atât de simplu, clar, previzibil și corect. Dar planul nu prevăzuse nicio procedură în cazul în care ceva ar fi intervenit. Iar fata a făcut asta, apărând de nicăieri și răsturnând situația.

Φ1, am ceva pentru tine! Era vocea Doctorului, o mașinărie foarte pricepută în tehnica reparațiilor și specializat ca inventator. Știi bine că te pot ajuta doar pentru a schimba ceea ce fata-om a făcut prost, pentru că nu avea nici materialele potrivite, nici instrumentele necesare. Nu mai durează mult și vei fi perfect funcțional. Însă nu te pot ajuta cu întrebările pe care ți le pui. Nu am pregătirea necesară. Forța comandantă a decis să te lase să exiști, iar dacă și tu vrei asta, va trebui să funcționezi fără a fi o amenințare pentru noi. Forța comandantă este circumspectă pentru că ești construit din cei din linia întâi. Eu însă cred că problema este mult mai mare. Nu le-am zis-o, ți-o spun doar ție. 

Am cercetat zona și am reușit să recuperez și să pun cap la cap înregistrările din ultimele zile ale fetei. Vorbea fără înțeles de multe ori, dar a fost un pasaj care cred că explică acțiunea sa. Nu știu dacă e un dar pentru noi sau o bombă cu ceas.

„E o poveste, droidule, o poveste pe care vreau să ți-o spun. Este despre oameni și despre cum ei au fost ei la început, nu așa cum i-ați cunoscut voi. Nu erau doi, el și ea. Atât de tare s-au obișnuit oamenii cu această idee, încât pe primii dintre voi i-au construit la fel, după chipul lor, ei așa știind lumea. Dar e o poveste care spune că la început omul era o ființă perfectă. Iar pentru că ființele astea erau fericite și perfecte, zeii s-au supărat și le-au rupt-o pe fiecare în două. De atunci, oamenii se nasc simțind că sufletele lor nu-s întregi și încep să își caute sufletul pereche, iar căutarea asta durează uneori vieți întregi. Și se simt nefericiți până în clipa în care îl găsesc. Uneori cred că îl găsesc, se apropie de fericire, apoi își dau seama că nu e așa. Unii învață să fie fericiți acceptând situația, alții nu se pricep și caută din nou. Dacă povestea asta e adevărată, atunci cred că este bine să o știi. Nu te-am salvat ca să desfac ce-au făcut zeii oamenilor. Te-am salvat pentru că eu oricum nu voi mai fi peste puțin timp. Și oricât mi-ar displăcea că doar voi rămâneți aici, deși nu sunteți capabili să vedeți cu adevărat zorile sau apusul, nici oceanul, nici munții sau frumusețea norilor, nici să simțiți vântul… nu este normal ce vi s-a făcut vouă, celor din linia întâi. Așa că eu vreau ca tu să trăiești, în felul tău ciudat și metalic de a trăi și, poate, cine știe, îi vei putea învăța pe alții să fie ca tine. Iar tu vei avea ceea ce nici oamenii nu au avut vreodată, vei fi unul din doi, iar Φ1 nu e numele tău, ci tot ceea ce ești și poate că ești chiar începutul. Iar pe mine cred că vor lua zeii de pe lume mai repede decât îmi e sortit ceasul morții, pentru ceea ce am făcut.”

Tăcerea se lăsă peste cei doi droizi – sau trei – în ei, în jurul lor, în clădire și parcă liniștea cuprinse chiar tot Pământul. Trăiau începutul sau sfârșitul? Și al cui? Φ1 avea nevoie de un alt nume, odată ce a înțeles mesajul. Și avea nevoie de putere să ducă mai departe începutul.

Poate că iubirea transcende totul. Trece dincolo de limitele pe care le putem înțelege. Ia atâtea forme câte are nevoie pentru ca Lumea să existe – divers, magic și mereu. Uneori, ia forma unei făpturi care în ultimele sale clipe oferă un dar ucigașului său. 

1-sep-2019

[pictură de Vladimir Kush]

seria zece iubiri mai cuprinde: flutură-mi fluturizece iubiri,  ador, eu, pe tine, te.,  îngăduie clipa, să fim.,  eșarfe de mătase,  omul din vise

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2019

omul din vise

Erai în visele mele
aproape viu, aproape palpabil
de parcă-ți puteam simți răsuflarea
Atât de aproape de mine
chiar atingându-mi pielea
Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea
Știam că-i imposibil
să te privesc în ochi
Știam că ai fi dispărut imediat
că tot ce am clădit în fața mea
e doar o iluzie plutitoare
că nu exiști în viața mea
nu real, nu adevărat, nu al meu
Știam că nu-s a ta
poate că nici măcar în visele tale
Și… chiar așa!
Visele tale dor precum ale mele?
Tu simți cum sufletul se frânge
cum inima-i zdrobită
și cum îmi duc în minte
frânturi de tine
Este la fel și-n visele tale?
Și tu mă strigi mut?
Și tu te oprești din strigat
când munții se cutremură prea tare?
Pe mine mă doare
de parcă aș ști
că are să treacă mai mult un veac
până când vom fi din nou împreună.
În lumea mea
nu-i soare, nici muzică, nici culoare
decât în afara gândurilor mele
Iar tu trăiești doar în ele
Acolo poți tu exista pentru mine
Am prăvălit materia și-am rupt-o în bucăți
croind din amintiri o lume
Dar cum e oare în inima ta?
E loc pentru mine? Sau visez eu prea mult
lumi ce nici nu există
amintiri ce n-au fost
și glasuri ce nu vor rosti vreodată
Am prins un vis în cușca mea de fier
și nu îi dau drumul
pentru că îmi pare
că-i tot ce pot avea din tine
Și doare.

dar nu e oare durerea o evidență a trăirii? la fel de bogată precum un râset, precum un dans. nu-i oare doar o fațetă a vieții? și încă una ireală, aparentă, căci povești neîntâmplate nu există. pentru că tot ce nu a prins sens aici, a continuat în altă lume, pe un alt tărâm, într-o existență aproape ca a noastră, dar tocmai nu aceeași. nu poate să doară ceea ce nu există… însă apare un sentiment confuz, greu de înțeles, care nu-i decât un gând de dincolo, o scăpare printre fâșiile lumilor, când întrezărești cum e acolo. și-n acel moment poți să compari și afli că tu ai mai puțin. dar te bucuri că dincolo tu ai mai mult. până la urmă, cele zece iubiri nu trebuie să fie toate îngrămădite în aceeași lume, nu-i așa?   

31-aug-2019

[sursa foto]

seria zece iubiri mai cuprinde:

 

© Iustina Dorobanțu, august 2019

fără bilet

S-au cunoscut într-o după-amiază târzie de iulie, când au urcat amândoi în trenul greșit. Și-au dat seama abia după câteva stații, când a venit controlorul. Așa au aflat ce aveau de făcut: el ar fi trebuit să își continue drumul până la următorul nod feroviar, unde ar fi putut să schimbe linia, iar ea ar fi trebuit să coboare la prima stație, să aștepte personalul din sensul opus, ca să se întoarcă de unde plecase. Ușile compartimentului s-au închis în urma omului în uniformă, iar ei au rămas tăcuți pentru mult timp. Erau doar ei doi, singuri, în cutia de câțiva metri pătrați, așezați față în față, evitându-și privirile, căutând interes în reflexiile din geam și în realitatea de dincolo de el. Erau complici acum, deși nu o făcuseră intenționat, iar asta închega tot aerul dintre ei. Știau că urma ca fiecare să-și urmeze propriul drum și să-și rămână unul altuia doar trecători accidentali prin viață. Știau că ar fi vrut să se prezinte măcar, ca amintirea să poarte un nume. Știau o mulțime din ce ar trebuit și ar fi vrut să facă, dar știința nu le ținea loc de acțiune. Continuă lectura

stropi

soarele arde, iar valurile se izbesc zgomotos de mal. două fete stau ghemuite în nisipul ud. mâinile lor se mișcă rapid, dând contur unei construcții. par să se cunoască bine și să mai fi făcut castele împreună. una lucrează zidul de est, solid, fortificație care să țină piept apei învolburate. cealaltă se ocupă de zona de vest, unde turnuri înalte stau de veghe și dau frumusețe locului.

nu se cunosc. nu așa cum ne-am aștepta noi, nu după regulile noastre.

s-au întâlnit prima oară cu câteva zile în urmă. de atunci, s-au văzut de câteva ori. doar primul pas a fost ghidat, un du-te să faci cunoștință aruncat de una dintre mame. apoi totul a curs de la sine. au construit împreună, cot la cot, cu o cooperare și o viteză bună de invidiat de marile corporații. se vede că sunt încă în faza în care nu au nevoie de cursuri de negociere, pentru că încă știu care e varianta câștigătoare. iar faptul că au ales să construiască, cred că vorbește despre natura noastră reală. despre a face, despre a lăsa în urmă ceva nou, ceva mai bun, ceva atins de mâinile noastre, ceva în care s-a picurat suflet.

așa suntem noi cu adevărat. așa am fost, înainte ca un macaz să ne corupă drumul. sau poate ca să ne pună la încercare, să afle cine am fi dacă ne-am pierde busola. oare cât ne trebuie să o regăsim în noi?

ceață neagră

Încerc să mă duc cu gândul în cotloane ascunse ale memoriei lumii… și să mă pun pielea celor ce nu cunoșteau mai nimic din mărunțișul pe care îl avem la îndemână, la rândul nostru. Dar oare voi reuși să merg destul de departe, sau rămâne o joacă?

Luna în eclipsă, un fapt banal, cunoscut, văzut, surprins de atâtea ori cu detalii pe care ochiul nici nu le percepe.

Și totuși…

16-iul-2019

Privesc astrul luminos al nopții și mă tem când văd cum îl cuprinde întunericul. Dacă până și măreața Lună este lipsită de apărare, ce se întâmplă cu noi, cei mici, când va coborî peste toți? Dispare. Mă tem pentru ziua de mâine, pentru ai mei. Poate că nici nu apucăm să mai vedem lumina zilei vreodată. Mi-e frică. Și uite cum umbra nu stă locului! Înaintează ușor, ascunsă. Dacă o să înghită luna?

Caut, caut, dar nu găsesc frica. Frica aia puternică, paralizantă. Mă așteptam să mă întâmpine și să mă conducă în abis.

O gheară s-a înfipt în inima lunii și ne-a luat mințile. Nu ne e frică. Noi vrem să fim acolo, în ea, tânjim și știm că o facem degeaba.

libertate?

oare ce fac personajele după ce le eliberezi de poveste?

de poveste, nu din poveste.

atunci când îți spui că ți-ai încheiat misiunea și cuvintele și-au jucat rolul, când te dezici de orice traiectorie viitoare impusă personajelor, le eliberezi de orice obligație. nu doar că primesc darul libertății depline, ci dreptul la let go, la abandon de cunoscut. primul gând ar fi că își vor continua poveștile într-un fel sau altul. dar adevărul este că în momentul în care tu te-ai oprit, viața lor abia a început – cu drepturi depline, în orice altă lume deja imaginată sau încă neconturată. în altă poveste.

oare până unde se întinde responsabilitatea povestitorului? va fi vreodată tras la răspundere pentru tot ceea ce nu le-a învățat, pentru toate eșecurile pe care le vor avea în viață?

apoi, în ce măsură mai are dreptul să-i aducă înapoi, oare poate oricând să le ceară să renunțe la libertate și să joace un rol? va fi un act voluntar sau o încarcerare? și asta numai pentru un volum II sau III?

ne credem stăpâni peste lumi care nici măcar nu ne aparțin. nu deținem proprietatea lumilor pe care ne închipuim că le-am imaginat și descris pentru prima dată. cu atât mai puțin a personajelor cu care le-am populat. pentru că toate existau dinainte ca noi să povestim despre ele. libertatea câștigată la final de poveste nu este a personajelor, ci mai degrabă a povestitorului.

stări

Mi-era sete, așa că am urcat până pe cea mai înaltă creangă. M-am întins de-a lungul ei, deși mi se părea că îmi risc existența din cauza echilibrului precar. Am închis ochii, gata să mă las să adorm, ca să mă opresc din numărat minutele. Mi-am lăsat buzele ușor distanțate, cât să treacă nestingherită o răsuflare, dar mai ales cât să pot prinde în zori picăturile de ploaie, pe care apoi să le sorb și să le zdrobesc între dinți.

Mi-era foame, așa că am căutat să mi-o potolesc. Nu știam cum, așa că a rămas în mine.

Mi-era frică, așa că am făcut o listă cu toate pericolele la care m-am putut gândi.

Mi-era dor, așa că am căutat o oglindă. Am acoperit-o, așa încât să nu-mi pot vedea nici măcar proprii ochi, închizând dorul definitiv în mine.

Mi-era cumva ciudat, nemaiștiut. Numai bine să rămân așa pentru un timp.

umbre

Trec anii, te uiți la ce-a fost și descoperi sensuri noi. Te întrebi cum ar fi fost să fi aflat de pe atunci celelalte înțelesuri. Chiar, cum ar fi fost? Ce-ai fi făcut? Cum ar fi arătat astăzi lumea ta?

Unde te vezi peste 5 ani?
Mă văd… și începi și spui ceva. Visuri, visuri, bla, bla. Nu-ți trece prin cap că peste cinci ani îți vei spune că ai fi putut face multe lucruri mai din timp. Doar să fi înțeles mesajul din oglindă. Neimplicarea îi face pe oameni umbre. Neimplicarea în cunoștință de cauză. Neimplicarea în societate, în comunitatea locală, în locurile unde poți acoperi lipsurile prin propria prezență. Neimplicarea din ignoranță nejustificabilă. Și te gândești la minimul acela care ar fi putut acoperi neimplicarea instalată în alții.

Ultimii cinci ani au fost așa cum au fost; din ei pot veni acum doar învățămintele.
Dar următorii cinci cer o analiză mai puțin aspră la final. Atunci… au o singură opțiune: să treacă să își facă treaba!

Țin să-mi mulțumesc pe această cale că mi-am oferit oportunitatea acestui jurnal 🙂 în care descopăr nesperat de multe.

Prinţesa Albastră

umbre pe lângă care trec în fiecare zi. umbre lângă care trăiesc. umbre alături de care mă urc în tren. umbre cu care port conversaţii spre nicăieri.

oameni pentru care viaţa nu are un sens anume, pe ei îi voi numi umbre. oameni care nu au aspiraţii, pe ei îi voi numi umbre. oameni cu non-valori, pe ei îi numesc umbre.

convieţuim şi supravieţuim împreună. ne e greu de ambele părţi. dar mergem mai departe, construim şi evoluăm. noi pentru că ştim de ce, umbrele pentru că le duce valul.

nu pot şi mai ales nu vreau să formulez concluzii. căci cine sunt eu ca să judec?

image

Vezi articolul original

Albă ca Zăpada sunt eu

Am crezut ce mi s-a spus. Am crezut că Albă ca Zăpada e o prințesă frumoasă, cu chipul rupt dintr-un vis. Am crezut că îndură o viață grea pentru că mama cea vitregă vrea să îi răpească darul frumuseții recurgând la crimă. Am mai crezut că a găsit adăpost în pădure și că șapte pitici i-au stat alături și au salvat-o. Și am crezut că a fost întoarsă de pe ultimul său drum de un prinț ușor necrofil sau, în cel mai bun caz, cu oarece probleme emoționale nerezolvate.

Și cât am mai crezut toate astea! Și cum am mai putut-o povesti, la rândul meu!

Dar vine o zi când te uiți în oglindă și-ți zici: la naiba! Albă ca Zăpada sunt eu! Și tu! Și uite cum zidurile lumii se prăvălesc peste noi pentru că temelia castelului nu există!

Nu vine nicio vrăjitoare să ne ia zilele cu-un pieptăn, curea sau măr vopsit. Dar trăim precum Albă ca Zăpada zi de zi: când simțim cum mintea ne e atacată de povești pe care nu le-am închis la timp, când ne pierdem răsuflarea neștiind ce drum să apucăm, de parcă ne-ar strânge cureaua prea tare sau când ne înghițim propriile cuvinte și rămânem înmărmuriți, așteptând ca următorul pas să-l facă altcineva, nu noi.

Nu cei șapte pitici binevoitori ne rezolvă problemele, ci noi reușim să ne adunăm laolaltă toate vocile și să ne punem de acord. E nevoie să facem curat înainte, să ne hrănim cu ce-i potrivit, să ne odihnim.

Și nici vânătorul nu se întoarce la castel cu inima unei făpturi nevinovate, ci noi ne hazardăm să nu recunoaștem ce-i de păstrat pentru sine și ce-i de dat.

Prințul nu vine de niciunde, călare pe-un cal alb, fix în clipa de aur. Ci ne regăsim pe noi înșine după ce am stat puțin deoparte de lume, închiși în noi, în stare de repaus, privind și contemplând Universul prin geamul de cristal. Prințul e doar o scuză bună, căci el nu justifică în fața nimănui – nici când vine, nici de ce, așa că ne face rost de liniște pentru a alege momentul potrivit al revenirii la lume și a ieșirii din poveste.

Povestea se eliberează pe rând de câte unul, dar știe că un altul o va lua de la capăt. Fiecare în felul său… și totuși atât de asemănător.