fabrica

Te trezește zdrăngănitul râșniței. Strident, violent, metalic. Nu s-a crăpat bine de ziuă, ochii tăi încearcă în zadar o acomodare rapidă. Vezi în ceață, nedeslușit. Te gândești că-i o nouă dimineață stricată. Iei ceasul de pe noptieră, crezi că-l poți citi căutându-i limba scurtă. Degetele îți alunecă prin cadranul rotund și, țeapă, direct sub unghie, icnești de durere și arunci din loc minutele sau orele, nici nu mai contează. Te-ai trezit acum și mintea își mută din atenția. Râșnița nu s-a oprit. Respiri rapid, adulmeci, ordoni nărilor să găsească boabele de cafea. Se dilată constant, simetric, inutil. Și-ți aduci aminte că nu mai e nimeni în casă. Sau n-ar trebui să fie. Rămâi la ideea că ai încuiat ușa cu o seară în urmă, ești singur în casă și stabilești că nu-i nicio râșniță în funcțiune. O cafea în minus, îți spui, și tragi concluzia că ziua e și mai proastă. Zumzetul continuă și îți sfredelește simțurile. O fi vreun vecin harnic și nebun, peste câteva ore îi vei bate la ușă și o să-i zici câteva vorbe dulci. Te strângi sub plapumă și strivești perna peste cap. O faci degeaba, nu poți scăpa de gălăgie. Fabrica de idei vuiește la maxim. Lucrează continuu, încerci să intri dar îți arzi palma, clanța e supra-încinsă, din fontă lichidă. Te credeai stăpân al ideilor tale, dar pricepi – cam greu, dar o faci – că nu ești nici măcar un șef minuscul pe acolo. Ești sclavul lor, cumpărat la piață după o tocmeală ieftină. Cu cât te opui mai mult, cu atât te leagă mai strâns. Ai vrut libertate, drept la opinie, ia-le de unde nu-s. Într-un ultim efort, te zbați și încerci să scapi, să nu te mai întorci. Fugi, fugi, fugi cât de repede poți. Brusc, te doare capul îngrozitor, pui mâna la ceafă, sângerezi, dar în jur se face lumină, liniște, calm și nu-ți mai pasă. Adormi. Ai recăpătat controlul sau sau ai fost redus la tăcere, nu știi sigur. Adormi, iar amintirile recente se disipă. Telefonul vibrează molcom pe noptieră, mijești ochii și zâmbești. O nouă zi. Ai o mulțime de planuri și idei pentru astăzi. Ce frumoasă este viața, îți spui. Nici nu-ți trece prin cap să te îngrijoreze jena ușoară pe care o simți la ceafă. O pui pe seama pernei.

Perna o pune pe seama fabricii de gânduri, dar nu are nici voce, nici cuvinte potrivite să-ți explice.

An Ocean of Souls

As we go deeper into the darkness, our eyes no longer see. Other senses cease to capture the world, too. There is no way back. The unknown lies ahead. At that moment, there is only one option: go further. Is it a rational, reasonable choice? Or is it the creation of the mind, pure invention to give purpose to the fragile existence? A glimpse of possible futures draws the two antithetical paths: life and death. A whisper pours directly into the mind the unavoidable turning point: it is up to each of us to choose – sink and drown or dive deeper and get to the other side.

You need new skills. You have to find new ways to move along, to shift through space and time. You need a new understanding of all around and inside you. You need new patterns or maybe to break free from all patterns.

Let your heart be your castle, open the gates, do not pour poison into the river that surrounds you, hold the fire of your dragons. Let your heart listen to the visitors, welcome their joy, their tears, learn from them, accept their gifts, gently care for the grass that holds their steps, make sure there is plenty of water to calm their thirst. 

That was the way to learn from the outside. Was it enough? Did it get you closer to what you expected? Are you ready for the real challenge? Are you ready to not expect anything? Are you ready to dive deeper into the universe inside you? Are you ready to listen for the first time for all that you already knew? Are you ready to stay still and listen to the wind? Are you ready to quiet your mind and listen to the beats of your heart? Are you ready to stop chasing time and treasure the moment?

Are you ready to be free?

apa ce curăță

părea o seară ca oricare alta, înșirată pe interminabilul fir al primăverii. pierdusem simțul timpului și-mi lăsasem privirea să colinde în voie, scrutând depărtările. câteva picături de ploaie s-au oprit pe geam, în drumul lor spre pământ. mi-am petrecut degetele peste conturul lor perfect, de cealaltă parte a sticlei. atunci mi-am descoperit falangele lungi, asamblate complementar în grupe mici de câte trei, aparent independente de celelalte aflate în imediata apropiere, în fapt prinse toate în buchet împreună, învârtite în fel și chip și după bunul plac al încheieturii mâinii. apoi am realizat că nici aceasta nu era liberă, ci prizonieră de voie poverii strânse în timp. aș fi vrut să o cercetez cu atenție, însă ochii nu au putut pătrunde dincolo de ambalajul care crescuse în jurul ei. era multă mizerie acolo, straturi peste straturi de te miri ce nimicuri, sufocante precum o lespede de plumb. nu am ajuns prea târziu în acel loc întunecat, încă sunt suficiente puncte de reflexie a luminii pentru a curăța cu grijă și blândețe tot ce nu ar trebui să fie acolo.

am desprins ușor strat după strat, am lăsat apa să curgă câte puțin, câte mult, după cum era nevoie și după cum puteam duce, am lăsat-o să ia cu ea tot ce nu-și avea locul. am ieșit în ploaie, am trecut prin râu, am intrat în mare și mă îndrept spre ocean, să se piardă toate pietrele purtate și să se transforme în stele de mare.

am înțeles cu adevărat ceva ce cunoșteam cu mintea, dar încă nu acceptasem cu inima: nu-i loc de lupte interne pentru ce vine din afară. nu-i loc în mine pentru pierderi de timp sau de zâmbete. nu-i loc pentru a prelua încărcătura altor căruțe. nu-i loc pentru nevindecarea altora. e loc doar pentru iubire, pentru toate clipele ce-s neprețuite, pentru a exista cu bucurie.

trecând într-un registru explicit, igiena personală nu-i doar despre corp sau suflet. este despre igiena emoțională, despre a nu căra bagaje inutile, personale sau de împrumut. este despre igiena timpului, despre acceptarea finitului și utilizarea lui cu înțelepciune. este despre igiena muncii, despre a separa timpul și spațiul personal de cel de serviciu. este despre igiena alimentară, a somnului și a mișcării. o igienă completă și constantă este premisa unei vieți echilibrate, împlinite, în care trăirea prezentului cu bucurie este o realitate, nu un motto.

fragmente de puzzle

Călători pe Pământ
străbatem frânturi
din Timpul imens și de necuprins

Precum clădești un castel de nisip la malul mării, tot așa poți aduna minunea în palme, strângând făpturi și povești, suflări vii sau trecute. Le pui cap la cap și le lași să își afle singure rostul. Găsind sau nu sens în acțiunile lor, ele țes neîncetat fragmente ce puse laolaltă creează povestea Vieții.

fragmente de puzzle ce unesc ce a fost cu ce va urma, destine atinse de aripi de Îngeri

dacă marea…

dacă marea ar fi la doi pași distanță, acum aș fi în valuri. dacă marea mi-ar șopti „mai stai”, aș mai rămâne un timp, până când întunericul ar aprinde toate stelele. aș pluti în derivă privind cerul. aș încerca să-l pot prinde în palme, să fac mâinile căuș și să adun stelele precum firele de nisip. apoi le-aș cerne ușor, iar ele s-ar duce purtate de vânt și ar ocupa alte lumi îndepărtate. și poate că locuitorii lor nici n-ar ști ce li s-a întâmplat. poate că ar deschide geamul într-o seară oarecare de vară și n-ar mai recunoaște cerul. ar fi totul de-a-ndoaselea, atât de neprevăzut și de înspăimântător, încât nici nu ar trebui băgat în seamă. dar undeva în adâncul sufletelor lor ar începe să crească îndoiala. ar ascunde-o bine de tot, nu doar de ochii altora, cât mai ales de propriile gânduri. și totul ar părea că își continuă cursul, pur și simplu.

iar realitatea este că chiar și-l continuă. de oriunde. și aproape în orice condiții.

dacă marea n-ar fi la picioarele mele, nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla. ceea ce ar fi spre binele tuturor.

și nici măcar nu se întâmplă, de fapt. marea-i departe, departe mine.

și totuși, când cineva va deschide geamul în seara ce vine, stelele nu vor fi la locul lor. pentru că nu m-a purtat niciunde marea, dar ochii mei au cuprins naivi tot cerul și odată cu ei palmele mele au cernut universul.

[foto: Artem Saranin @Pexels]

© Iustina Dorobanțu, mai 2020

infinitul

Vreau să privesc infinitul, ți-am spus, iar tu mi-ai întors imediat vorba Să nu faci asta, te vei pierde! Nicio clipă nu mi-ai lăsat să visez. Că-i prea mult, că-i prea până departe, de mult prea multe încăpător și că nu sunt pregătită pentru asta…

Te auzeam, dar din ce în ce mai stins, pe fundal. Știam că-mi vorbești, eram convinsă de buna ta intenție, dar nu mă poți păcăli cu un îndemn copilăresc Începe cu deșertul, apoi privește marea și, abia după ce le vei fi înțeles, ridică ochii spre cer. Începe cu ce cunoști.

[sursa foto: pexels, Francesco Ungaro]

De parcă aș cunoaște ceea ce e aproape. De parcă ai cunoaște. Chiar crezi că dacă aș privi marea, aș fi în siguranță deplină? I-aș colinda adâncurile și m-aș minuna de atâtea ori, încât poate nu aș mai avea nevoie de niciun alt infinit. Dar, vezi tu, în hăul din ape m-aș simți prizonieră. Departe de căldura Soarelui meu, oare n-aș căuta lumina adâncurilor, oare n-aș descoperi sursa ce ține aproape făpturile oceanelor? Ar fi un surogat, dar unul fascinant și de lume îndepărtător. Și poate că valurile întunecate mi-ar părea de smarald, iar mințile smucite n-ar ști dacă să dea crezare ochilor sau inimii. Deci, vezi, către adâncurile mării nu mă îndrept, mi-e mult prea dragă libertatea mea.

Iar deșertul, de ce mi-ai recomanda deșertul? Nesfârșit, încins, schimbător, creator de iluzii, repetând de miliarde de ori aceleași sfidătoare fire de nisip. Precum apa mării, la fel de înșelătoare ți se scurg printre degete. Au lumea lor în care nu acceptă străini; îi țin în loc, dar nu pentru a-i face parte din neam. Doar se amuză pierzându-i. Râd dunele privind umbrele omului și privirea-i pierdută, pașii rătăciți. Apoi mintea colindă haotic, neștiind încotro s-o apuce, unde-i nord, unde-i sud, unde-i un petec de verde și o gură de apă. În deșertul acesta mă îndemni să mă cufund? De m-aș întinde pe nisipul acesta, un somn m-ar cuprinde, unul profund, chiar cel al ultimului drum. Nu m-aș împotrivi, ci aș privi spectacolul firelor de nisip, cum se duc, cum se-adună, cum se pierd, cum devin, cum zarea ar dansa hipnotic, cum mi-ar păsa din ce în ce mai puțin de final.

Vezi tu, nu pot începe cu ceea ce mă pierde, nu pot începe cu ceea ce nu mi-a fost dat să cunosc.

Voi ridica în schimb ochii către Cer. Îi voi privi albastrul senin și luminat, mă voi întinde pe iarba nouă și voi aștepta să curgă orele. Când ziua va fi obosit, Cerul va prinde într-o parte o nuanță mai închisă, apoi precum o cortină va acoperi întregul, albastrul se va întuneca până va fi complet înlocuit de o catifea aproape neagră cu sclipiri. Știu bine că-i o iluzie, că n-a stat nimeni să picure înaltul cu azuriu sau ultramarin, dar asta nu mă va opri să-i savurez nuanțele. Prețuiesc iluzia asta unică, disponibilă doar aici și acum. Pentru că… vezi tu, eu cred că atunci când vom pleca de aici, vom simți și așa vom ști, vom simți și așa vom vorbi, vom simți și astfel vom cunoaște, dar nu cred că vom mai vedea vreodată așa cum vedem acum. Iată de ce e pentru mine un dar neprețuit, să trăiesc infinitul așa cum îl pot atinge acum: cu privirea, cu auzul, cu bătăile inimii, cu degetele răsucind fire de iarbă, cu adierea vântului pe obraji, cu gustul de cireșe coapte, cu parfum de frezii, cu roșu de maci. Și de-aici, de jos, din lumea mea colorată și plină de simțuri, îmi las ochii să colinde, să încerce să cuprindă depărtarea, să nu poată să o facă, să mai încerce, apoi să se oprească neputincioși din căutare și să trimită doar gândurile să cerceteze mai departe, nici ele să nu poată ajunge, să simtă cum se împiedică, cum mai înaintează puțin, cum se poticnesc, cum în cele din urmă renunță să străpungă depărtarea și se bucură de călătoria printre stele. Și-n visarea asta dulce, gândul prinde aripi, învață să zboare, să alunece, să prindă viteză, să se joace, să fie ceva nou, să fie parte, să nu mai caute, să nu mai țintească infinitul, ci să fie parte din el, pur și simplu. Atât de simplu, atât de aproape de degetele care se plimbă prin iarbă, atât de aproape de fiecare respirație binecuvântată cu viață.

Atât de aproape, încât devine parte din tine… dar e acel aproape pe care îl regăsești după ce te afunzi în mări întunecate și nisipuri înșelătoare, după ce mai apoi renunți la povara lor și începi să savurezi clipele, una după alta.

© Iustina Dorobanțu, aprilie 2020

picături din lumea de azi

visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi.

construim fantezii colective despre drumuri către galaxii îndepărtate, dar nu purtăm grijă Pământului pe care pășim.

avem timp – cât o fi el – și-l risipim cu nimicuri. apoi ne plângem că nu este destul.

suntem în mișcare mai mult decât ar trebui, în gânduri.

suntem în mișcare mai puțin decât ar trebui, în trupuri.

facem alegeri fără minte, apoi ne întrebăm de unde vin ororile.

facem alegeri fără inimă, apoi ne mirăm că suntem pe cont propriu.

și iată că unora ni se dă acum un timp de respiro. doar unora.

unora li se ia timpul. ei se luptă cu greul și mulți dintre ei vor pierde. în mod direct sau în durere adâncă. din respect pentru ei, s-ar cuveni să prețuim reîntoarcerea la esențial.

prin viu grai sau în scris, purtătorii de răutate își dau arama pe față. sunt ca stropitorile de gazon: împroașcă-n toate părțile și rămân fixați în lumea lor mică și inertă.

oamenii minunați continuă să facă lucruri extraordinare și să-și mărească rândurile. ne par neobosiți și-i luăm de proaspeți mereu, dar adevărul e că nu funcționează cu baterii. doar că ei au atâta iubire în ei, încât mai pot un pic, încă un pic, încă mai mult, oricât e nevoie.

în condiții de stres, adevărul iese la iveală.

în condiții extreme, oare cum va fi? rămâne de văzut… de înțeles, de acceptat și de învățat ceva.

visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi. așa am început, asta a fost prima idee.

poate că dacă nu am fi pierdut urma universului din noi, ar fi fost altfel. poate. sau poate nu. și cine poate ști ce anume ar fi fost altfel?

poate că ne putem întoarce la noi. de fapt, nu poate, ci sigur. dar în cât timp? cu ce cost? după câtă durere? și cum să nu te pierzi iar pe cărări ademenitoare?

ca în oricare alt an, cireșii înfloresc, magnoliile se deschid, iar păsările ne anunță sosirea dimineților. ritmul lumii nu se poticnește în câteva sughițuri. ne-am împiedicat, ne vom ridica, ne vom șterge de praf și vom merge mai departe ceva mai înțelepți, ceva mai buni, ceva mai omenoși, cumva diferiți sau poate nu.

fiecare cu Universul său. interpretare personală.

© Iustina Dorobanțu, martie 2020

Scenariu de noapte

Într-o zi o să avem griji mărunte. O să închidem în închisoarea minții tot ce ne-a făcut în trecut să o luăm razna, toată frica și panica, tot războiul dintre știință și pesudoștiință, toată dreptatea pentru care cândva am luptat, toate regulile pe care le-am fi vrut urmate, toate vor fi un trecut în curs de uitare.

Și într-o zi oarecare, plină de lejeritate și indiferență, va începe să plouă. Va ploua mărunt și cald și lumea va ieși să danseze în ploaie. Euforia se va răspândi rapid, într-un melanj de amintiri din copilărie, îndrăgosteală și povești din filme.

Într-o zi ca aceea, nu ne vom mai feri de virusuri ce sar zglobii din om în om. Vom ști ce să le facem.
Într-o zi ca aceea, virusul din urmă va pluti nestingherit purtat de vânt, capabil să străbată distanțe mari, se va răspândi în toate cele patru zări, apoi cu o ploaie se va lăsa peste întregul Pământ. Nu va fi timp pentru panică și teorii ale conspirației. Unii poate vor deschide cărți vechi și prăfuite și vor spune că iată, am fost avertizați și s-a întâmplat. O plagă a căzut din Ceruri peste toți oamenii pentru păcatele lor. În stradă vor fi cei dintâi răpuși, expuși direct valului de aer adus de ploaie. La urmă vor cădea cei din clădiri, unde conductele de aerisire vor fi încetinit cu câteva minute totul.

Apoi va fi liniște. O liniște deplină, curată, parcă așteptată. Vântul va răspândi peste Pământ toată mizeria lăsată în urmă. Îl va umple. Tone de plastice, mici, mari, albe, colorate. Sticle, fără număr. Țesături inutile, proaste și multe, ultimul răcnet, ultima colecție. Clădiri pavate cu piatră de munte. Și în toată liniștea, nu va fi rămas nimeni care de ochii lumii să le strângă, nu va fi rămas niciun activist care să o facă pur și simplu. În toată liniștea, planeta nu va putea renaște prea curând, căci întâi va trebui să scape de toată mizeria. Sau să dea viață unor făpturi care să consume așa ceva.

La marginea unui câmp verde, întins, stau de pază trei câini. Privesc în zare, aparent preocupați. Sau poate contemplând întinderea. Sau încercând să croiască niște gânduri care să îi lămurească. O pasăre rupe tăcerea și tabloul. Câinii își lasă deoparte gândurile și aleargă spre ea.


Context: 2020, ianuarie. Coronavirusul din Wuhan, China, este deliciul răspândacilor. În rest, câte o blestămăție de-asta minusculă ne atacă în fiecare an. La câte specii a distrus omul, hai să nu fim ipocriți. E care pe care, e lupta pentru supraviețuire.

Nu vă plângeți. Acum e parfum. Când o fi să fie sfârșitul, nici n-o să știm ce ne-a lovit.

Spălați-vă des pe mâini, cu apă și săpun. Dormiți bine și mâncați bun și cumpătat. Nu vă expuneți aiurea în mulțime în spații închise. Dacă vă e rău, cu simptome de boală, nu plimbați boala prin oraș. Respectați ce spun autoritățile în domeniu (medici și OMS). Respectați-vă semenii, iubiți-vă aproapele, îmbrățișați-i pe cei dragi.
Un minim bun-simț obligatoriu, atât e nevoie.

să te naști pădure

Când te naști copac, ai de ales: să fii mereu tânăr sau să tot retrăiești ciclurile vieții. Te vezi nevoit să alegi la început, când nici nu știi despre ce e vorba, cu puțin timp înainte de prima ta însămânțare. Trăiești și înveți o mulțime, rodești și te bucuri de soare. Apoi cea de a doua viață e mereu diferită de prima, pentru ca experiența ta sa fie completă. Asta e legea noastră, o lege străbună, pe care o respectăm și o lăsăm moștenire urmașilor noștri. În timpurile de acum, viața e mai dură și mai scurtă, puțini dintre cei tineri apucă să îmbătrânească frumos și să devină suficient înțelepți.

Pentru cititorii noștri, vă întrerup puțin ca să precizez că este prima dată când dați un interviu.

Așa este. Timpurile se schimbă, iar noi am ținut mereu pasul cu schimbările. Vrem să putem intra în dialog cu oamenii în maniera potrivită acestei perioade.

Vreți să spuneți că ați mai făcut-o? Istoria noastră nu consemnează acest lucru…
(notă pentru cititori: Semețul a schițat ceva ce pare a fi un zâmbet. Desigur, nu am priceperea necesară pentru a spune dacă acesta a fost un zâmbet, dar cred că este cuvântul potrivit)

Istoria voastră… este scrisă de oameni. Iar oamenii uită repede. Nu vă gândiți că există doar o cale. Noi, copaci și oameni, avem o lungă poveste împreună. Mult timp am știut cum să vorbim unii cu alții. Dar nu vă limitați imaginația gândindu-vă că totul a fost sau va fi precum acum. Când privești lumea dintr-o singură perspectivă, ar trebui să accepți că te îndepărtezi de realitate.

Mai spuneți-ne despre ceea ce nu știm și nu vedem noi, oamenii, în lumea copacilor.

Sunt vieți în care trăim verzi. Ne păstrăm ca și cum vremea nu ar trece peste noi, același freamăt, același rost al vântului printre frunze și crengi, aceleași coroane alăturate, mereu în dans, aplecați în tandem, unii lângă alții. Trec zilele, trec lunile, trec anii și noi ne înălțăm. Ne mângâie soarele vara și ne îmbrăcă fulgii iarna. Ne știm între noi, ne purtăm împreună poveștile și gândurile. Ne umbrim și ne păzim unii pe alții. Sunt viețile în care ne simțim în siguranță.

Sunt vieți în care trăim conduși de anotimpuri. În fiecare an ne dezmorțim, prindem pui de frunze pe ramuri, le creștem cu soare și ploaie și coroana ne devine bogată. Ne unduim împreună sub vânt și-n furtună, cântăm în felul nostru, iar apoi păsările se adună și cântă din noi. Când vine vara ne bucurăm din plin, trăim adunând momentele unul după altul, cu tot ce ne oferă. Sunt zilele când viața întregii lumi colindă prin noi. Făpturi mari și mici, ce cuvântă în feluri minunate. Făpturi zburătoare, ce ne aduc vești despre îndepărtările din zare. După un timp însă, culoarea cea verde dispare, iar noi prindem nuanțe de aur și rugină pe aripi. Fiecare zi ne transformă. Și știm că tot frumosul din noi prevestește zilele grele ce vin. Una câte una, frunzele se desprind, ca și cum nu ar fi fost niciodată parte din noi. Nu trece mult și rămânem goi. Goi pe dinafară și inerți pe dinăuntru. Goi așa cum am pornit, dar goliciunea de acum vine după ce am purtat hainele pline ale bogăției verzi, după ce nu ne-am mai văzut trunchiurile, nici ramurile, după ce ne-am cunoscut frumoși și amețitori. E un sentiment de singurătate apăsătoare pe care nu știm să îl purtăm pur și simplu; trebuie să învățăm să o facem. Nu avem unde să ne ascundem, suntem fiecare dintre noi expuși în fața tuturor celorlalte trunchiuri goale. În intimitatea aceasta, reînvățăm frigul, frica, durerea, rușinea, neștiința, disperarea. Pe măsură ce parcurgem mai mult din acest drum, devenim din ce în ce mai legați unul de altul, în ciuda aerului rece și dens, care ne joacă într-o iluzie optică, părând să ne îndepărteze. Toată înțelepciunea vârstei sau a vieților precedente se ascunde în ceață în acele momente, nu ne mai e de folos. În fiecare an parcurgem drumul asumării. Fără de el, iarna ar fi insuportabilă. La limita dintre viață și pustiu, reușim să rezistăm în frig și alb înghețat, pregătiți pentru un nou ciclu în care să renaștem exploziv când primăvara ne strigă.

Sunt toate vieți în care prindem rădăcini nevăzute, extensii ale celor evidente ochilor. Trăim și ne jucăm rolul în lume. Între Cer și Pământ, ne întindem pentru a purta seva vieții. Precum vasele de sânge în făpturile mișcătoare, tot așa rădăcinile și crengile noastre sunt drumuri ce transportă esențe prețioase. Iarna ne arătăm și vouă, când ne vedeți cel mai bine goliți de frunze, arătându-vă și amintindu-vă cum vasele noastre superioare se aseamănă celor ascunse sub pământ. Dincolo de ele, fire invizibile traversează spațiul pe distanțe fără sfârșit, conectând totul.

Vă mulțumesc pentru tot ce ne-ați spus, pentru că ne-ați oferit o imagine a lumii, așa cum nu o știam.

Cu ani mulți în urmă, oamenii ne înțelegeau vorba și ne știau rostul, nu era nevoie de un anotimp care să ne dezgolească pentru a le trezi amintirile. Tinere Brad, nu mai adăuga nimic, niciun cuvânt mai mult, pentru a nu te da de gol. Trimite-le discuția noastră așa cum mi-ai arătat, cu meșteșugul tău nou, pe internet. Dacă ajunge să fie citit de mulți, precum mi-ai spus, poate ne găsim în sfârșit oamenii cu care să putem vorbi din nou, ca pe vremuri.

tu cum zbori?

m-am întins pe un nor și am plutit deasupra lumii.

m-am întins pe o fâșie subțire de nor și am prins în mâini fire de abur. le-am adunat și am țesut, până când norișorul meu a fost suficient de strașnic încât să mă poarte pe distanțe mari. s-a ridicat ușor, ușor, până când orașele au devenit mici, iar luminile lor păreau oglinda stelelor îndepărtate.

am plutit un timp cu ochii închiși, savurând cântecul lumii, al vântului și păsărilor călătoare. am plutit peste câmpuri și munți, am plutit ca și cum întreaga lume ar fi ușoară, fără griji prea mari, fără ceasuri care să măsoare scurgerea timpului, fără lacrimi și dureri. ca și cum lumea ar fi pur și simplu. ca și cum viața ar deborda de împăcare și bucurie.

am plutit și am deschis ochii și am privit cu încântare toată viața pe care o regăseam, ca și cum un puzzle ar fi lucrat pentru a se deschide lumii, ca și cum toată beatitudinea locurilor are să se păstreze vie și în zori.

am plutit lăsând în urmă tot anul. am plutit peste lume cu gândul la cei ce s-au dus, lăsându-ne aici cu mandatul de a continua lucrarea lor, de a ține lumea pe drumul cel bun. am plutit cu gândul la cei ce am rămas, cu drag și încredere. am plutit timp de ore întregi pământești, căci aveam nevoie de asta mai mult decât orice.

am plutit și am plâns, am plutit și am râs și în cele din urmă am adormit. și atunci am uitat tot ce a fost greu, toate pierderile și toate durerile.

26-dec-2019

[foto: manipulare jucăușă a trei fotografii din sursă liberă pixels]

am dormit până când visele m-au purtat pe tărâmuri magice, până când m-am revăzut cu bunica într-o zi frumoasă de vacanță de vară, prin locuri de aici și timp de acum. nouăsprezece ani se fac azi de când lumile ne despart, dar în inimă e mai puțin de o fracțiune de secundă distanță.

pe draga mea plecată anul acesta nu am avut onoarea de a o revedea în vis, poate pentru că încă pot rememora mult prea ușor îmbrățișarea ei. și dacă regret ceva din tot anul acesta plin, e că în schimbul a tot ceea ce am învățat, a tuturor oamenilor frumoși pe care i-am cunoscut, am plătit cu moneda timpului, oferind în dar noului orele pe care le-aș fi putut petrece cu ea. dar viața e făcută să meargă tot înainte, nu înapoi, așa că îmi rămâne să păstrez în inimă zâmbetele pe care am apucat să le prind.

Where there is light,
A shadow appears.
The cause and effect
When life interferes.
The same rule applies
To goodness and grief;
For in our great sorrow,
We learn what joy means.

las aici o povestire celor ce au ajuns până la acest rând. pentru că spre bucuria mea, editura care i-a publicat o parte din cărți oferă posibilitatea de a le citi online. ar fi păcat ca rodul unei asemenea minți să se stingă necunoscut. doar apăsați aici.

 

scumpei mele mătuși, cea mai cea, de aici și din toate lumile. mă înclin. lumină să-ți fie.