Albă ca Zăpada sunt eu

Am crezut ce mi s-a spus. Am crezut că Albă ca Zăpada e o prințesă frumoasă, cu chipul rupt dintr-un vis. Am crezut că îndură o viață grea pentru că mama cea vitregă vrea să îi răpească darul frumuseții recurgând la crimă. Am mai crezut că a găsit adăpost în pădure și că șapte pitici i-au stat alături și au salvat-o. Și am crezut că a fost întoarsă de pe ultimul său drum de un prinț ușor necrofil sau, în cel mai bun caz, cu oarece probleme emoționale nerezolvate.

Și cât am mai crezut toate astea! Și cum am mai putut-o povesti, la rândul meu!

Dar vine o zi când te uiți în oglindă și-ți zici: la naiba! Albă ca Zăpada sunt eu! Și tu! Și uite cum zidurile lumii se prăvălesc peste noi pentru că temelia castelului nu există!

Nu vine nicio vrăjitoare să ne ia zilele cu-un pieptăn, curea sau măr vopsit. Dar trăim precum Albă ca Zăpada zi de zi: când simțim cum mintea ne e atacată de povești pe care nu le-am închis la timp, când ne pierdem răsuflarea neștiind ce drum să apucăm, de parcă ne-ar strânge cureaua prea tare sau când ne înghițim propriile cuvinte și rămânem înmărmuriți, așteptând ca următorul pas să-l facă altcineva, nu noi.

Nu cei șapte pitici binevoitori ne rezolvă problemele, ci noi reușim să ne adunăm laolaltă toate vocile și să ne punem de acord. E nevoie să facem curat înainte, să ne hrănim cu ce-i potrivit, să ne odihnim.

Și nici vânătorul nu se întoarce la castel cu inima unei făpturi nevinovate, ci noi ne hazardăm să nu recunoaștem ce-i de păstrat pentru sine și ce-i de dat.

Prințul nu vine de niciunde, călare pe-un cal alb, fix în clipa de aur. Ci ne regăsim pe noi înșine după ce am stat puțin deoparte de lume, închiși în noi, în stare de repaus, privind și contemplând Universul prin geamul de cristal. Prințul e doar o scuză bună, căci el nu justifică în fața nimănui – nici când vine, nici de ce, așa că ne face rost de liniște pentru a alege momentul potrivit al revenirii la lume și a ieșirii din poveste.

Povestea se eliberează pe rând de câte unul, dar știe că un altul o va lua de la capăt. Fiecare în felul său… și totuși atât de asemănător.

scara din noi

voiam să te privesc prelung
să mă cufund în ochii tăi
precum spre adâncul nesfârșit al mării
m-arunc când visele se scurg

voiam să te privesc în ochi
să ne vorbim în dialect nocturn
când nu lumina ne permite să rostim
ci din infinit primim cuvinte vii

în timp ce măsuram ținutul, ți-am aruncat o privire. atunci am realizat că ar trebui să mă sui pe o scară înaltă ca să te pot privi în ochi. nu știu exact câte trepte am de urcat, nici cât va dura. un timp. poate că într-atât de mult, încât să mă răzgândesc. poate că încă înainte de jumătatea drumului mă voi fi hotărât că nu îmi doresc să te privesc, că nu am nimic de aflat. ești probabil un vis, o bucată din mine, ești ceva ce știu și neinteresant zilele astea. sau poate că drumul mă va înverșuna să aflu totul despre tine. ești atât de sus cocoțat în vârful lumii, încât scara spre tine este greu de parcurs. și dacă drumul ăsta nu spune despre mine și ce aleg eu să fac, ci despre tine și cum te-ai poziționat? atunci aș putea să renunț să-mi fac griji. doar voi continua să urc până la tine, dacă tot m-am pornit pe acest drum. voi ajunge într-un final și ne vom privi în ochi, în lumea fără cuvinte, în lumea în care gândurile circulă liber și oamenii se înțeleg de la inimă la inimă. ne vom spune lucruri noi, așa cum nu știam prin cuvinte rostite. vom descoperi ceea ce nu știam despre noi înșine. voi urca până la tine și îți voi arăta cât este de lung drumul până jos. te voi invita la o plimbare, iar tu vei accepta sau nu vei accepta. sau vei închide ochii și vei ieși din visul meu. în visul tău ai alte alegeri de făcut. așa că ai de ales mai întâi căror alegeri de alături.

eu voi începe să cobor, ascultând cu atenție alți pași decât ai mei. așa i-am văzut făcând pe toți cei care m-au așteptat pe mine. am mers alături un timp, am pășit cuminte sau am sărit câteva trepte deodată. am păstrat în inimă dăruirea pe care am primit-o de fiecare dată. inima e locul de unde o poți împărți la rândul tău, fără să se împuțineze.

[sursa foto]

reînceputuri

Când prima zi intră pe geam, o face tiptil. Întâi apare necunoscută, neagră, poate ușor presărată cu sclipiri de artificii în primele minute. Apoi liniștea se așterne peste tot și îmbracă întreaga lume. Făpturile dorm și visează… iar în vise dorințele încep să se îndeplinească. Pe măsură ce orele trec, cerul se luminează câte puțin, aerul se dezmorțește, oamenii încep să își miște membrele și revin în această lume. Excursia nu e încheiată definitiv, depinde de fiecare unde va merge și ce va face în timpul zilei, când și dacă se va întoarce pe tărâmul împlinirii pe timpul nopții. De acolo, cei pricepuți revin cu cunoaștere. O păstrează ca pe un aluat magic, bun de modelat și de copt la nevoie. Ies bunătăți pentru sine și firimituri ademenitoare pentru cei ce încă nu au fost dincolo de ei în noapte.

cu încântare

Nu știu dacă în ultima clipă a vieții ne trece totul prin viața ochilor. Unii spun că așa ar fi. Dar au ei oare certitudinea? Poate că este doar o poveste frumoasă, cu care îți poți îndulci uneori clipele, mai ales atunci când nori gri tună furtună deasupra capului. Căci te poți gândi că cea mai grea zi este doar o frântură din clipa din urmă, când totul e recapitulat, iar lucrurile s-au întâmplat și aranjat; doar amintirea întâmplărilor și senzațiilor este vie, însă tot ceea ce a fost, este sau va fi, totul este deja înfăptuit și decis.

Dar dacă ar fi să fie așa, dacă ar fi ca în ultima clipă se ne aducem aminte totul, trăind cu bucurie și curiozitate orice amintire, atunci cred că din acea perspectivă de spectator putem să ne amintim totul așa cum a fost cu adevărat, nu acoperit de neînțelegere și temeri, nici de entuziasm exagerat. În sfârșit totul se leagă spectaculos, iar mintea ajunge la tot ceea ce au zărit ochii. Toate detaliile devin accesibile, iar omul devine cu adevărat împlinit: misiunea sa pe acest Pământ se încheie, iar el poate semna sfârșitul la paginii.

Iar dacă ar fi să fie așa, cred că prima clipă și prima suflare a copilului abia născut sunt redescoperite în cea din urmă clipă, închizând cercul. Prima clipă are ceva unic și irepetabil, ceva ce omul va uita atunci când învață să fie om mare, ceva către care va încerca să se întoarcă toată viața: încântarea de fi ajuns aici.

Într-o lume în care i se cere să găsească logică și justificări, copilul își începe viața și se îndepărtează puțin câte puțin de ceea ce este, devine adult, își însușește obiceiurile celor ce îl înconjoară, iar prima clipă de încântare se șterge din amintirile accesibile.

Dar acea primă clipă se mai întâmplă încă o dată, fie și în amintire, la final, și este atât de vie încât are puterea de a schimba toate amintirile care i-au urmat. Sunt câteva prime minute în care face cunoștință cu lumea, cu lumina, cu chipul și răsuflarea mamei, cu simțurile care vor însoți picătura de om mai departe. Atunci trăiește încântarea și bucuria de a fi, atunci strigă lumii bun găsit – chiar dacă lumea nu știe cum să-l audă. Atunci începe călătoria vieții și descoperirea ei din fiecare clipă. Atunci el se avântă cu curaj spre mai departe, cu determinarea pe care numai încântarea o poate susține.

Dacă în anii de urmează ne-am aduce aminte, măcar din când în când, cum să ne luăm de mână cu încântarea, poate că ne-am obișnui s-o invităm mai des la un ceai, să depănăm împreună povești, să le rânduim altfel și să devenim acrobați desăvârșiți pe ale vieții pârghii. Și, cine știe, poate că nu-i totul fix, poate că acea ultimă clipă nu-i definitivă…

Experimentul Viață. 18. conspirații.

Ne bălăcim în lacuri care nu există.

 

conspirații

 

Anxietățile noastre creează conspirații. Le țes, le cresc, le dau culoare și le expun lumii. Apoi conspirațiile se întorc la creator pentru a-i susține propriile anxietăți, pentru a le aprofunda și a le găsi noi înțelesuri și explicații susținătoare. Din clipa în care creatorul le lasă libere să-și cunoască puterea, ele devin arme. Ele nu se sting cu timpul, ci devin și mai puternice prin simbioza auto-creatoare a ideilor care își alimentează sursa.

Teoria conspirației este cel mai puternic instrument inventat de om pentru a-și susține adevărul de forma “Vezi, ți-am zis eu!”. Trebuie să iubești prea mult omul ca să te apuci să îi arăți contrariul, căci toată urgia naturii se va arunca împotriva ta.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 18.

Experimentul Viață. 17. oameni.

Ne apropiem, de despărțim.

 

oameni

 

Ne redefinim zilnic relațiile.

Oamenii nu mai sunt seara așa cum i-am lăsat dimineața. Iar noi nu mai suntem pentru ei precum în ultima amintire. Ne schimbă continuu, chiar și atunci când ne spunem că suntem de neclintit.

Ne schimbă viața cu tot ceea ce ne aduce – cu bune, cu mai puțin bune, cu ce-i plăcut sau ce nu-i, cu bucurii și dureri. Cu fiecare clipă ne îndepărtăm de ceea ce am fost. Și, chiar și fără să vrem, asta schimbă modul în care vorbim cu ceilalți, cum ne comportăm și schimbă așteptările pe care le avem de la ei.

Sare și piper.

 

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 17.

Experimentul Viață. 15. acuarelă.

Viața e o acuarelă.

 

acuarelă

 

Trăim culorile într-un fel aparte. Ne inspiră, ne motivează, ne aduc aminte, ne cheamă, ne întristează. Le iubim abundența. Pe cer, în iarbă, în iris, în casă, în palme, în inimi desenate și creioane colorate. Dacă ne gândim mai bine, pe acest Pământ am strâns o sumă imensă de experiențe individuale, subiective. Nu doar că nu vedem la fel culorile – unii deloc, alții altfel decât majoritatea, dar și individul percepe în mod diferit o bucată de material roșu sub lumina Soarelui sau în apropierea unui bec rece-albastru. De fapt, dacă este să mergem până la capătul lumii și să fim sinceri, nici măcar nu există culoare, este doar interpretarea unei frecvențe a luminii.

Tot ceea ce știm nu este, de fapt, ceea ce știm. Iar când totul devine confuz, peste viață coboară apa. Acuarela se prelinge ușor pe foaie. Neștiind precis dacă să dispară sau nu, se estompează și devine iluzie. Nicio problemă, spune omul, știu să trăiesc cu asta.  

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 15.

Experimentul Viață. 14. fuga.

Căutăm vieți pe alte planete.

 

fuga

 

Căutăm vieți pe alte planete, aici ne-am terminat toate treburile. Standardul de viață este unul ridicat pentru întreaga populație de câteva generații. Resursele nelimitate ne sunt la îndemână și foamea este un concept pe care nimeni nu și-l poate imagina dincolo de descrierea din vechiul dicționar. Oamenii nu se ceartă pe nimicuri. Se muncește, se câștigă, sa pleacă în vacanțe, medicina a atins excelența.

În sfârșit putem aloca bani călătoriilor care s-ar putea să nu ne aducă nimic. În sfârșit, fără jenă sau regrete putem să cerem savanților să se ocupe de lucruri dincolo de nevoile noastre. Iar când ne vom întâlni cu omuleți mov, cu drag vom arăta către ai noștri de acasă, care sunt bine și sănătoși. Nu se va întâmpla să se mire că umblăm după cai verzi pe pereți, căci nu vom avea probleme esențiale nerezolvate.

*** *** ***

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/un-miliardar-rus-va-investi-intr-o-misiune-de-cautare-a-vietii-extraterestre-in-sistemul-solar-1031657

Este adevărat că pentru a înainta trebuie să faci concesii. Oare?

Istoria ne-a arătat că am ajuns unde suntem acum prin oamenii care au cercetat, au descoperit și s-au dedicat unor țeluri dincolo de propria lor condiție. Oare asta este singura cale?

Tot respectul pentru cei ce au ales să facă asta cu banii în loc să îi risipească. Dar oare, oare vor fi și voi în viață când vor da ochii cu cei căutați? Căci tare aș vrea să văd ce ochi mari vor face omuleții mov când ne vor cunoaște casa, cu toate bubele și bolile ei. Și aș vrea să aflu ce vom răspunde când vom fi întrebați ce avem de oferit Universului, dacă de ai noștri nu avem grijă…

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 14.

Experimentul Viață. 13. lumini.

Ne luminăm calea așa cum ne pricepem.

 

lumini

 

Faruri albe, stopuri roșii, drumul mașinilor pe timp de noapte luminează ceea ce ne așteaptă în față și ceea ce lăsăm în urmă.

Ne-am construit mașinile pornind de la noi: privire fixă, mișcări limitate, vizibilitate redusă. Poate că nici nu am putea construi mașini mai complexe, căci nu le-am putea folosi. Dacă ar putea primi semnale dinspre tot ceea ce le înconjoară, oare ni le-ar putea transmite, iar noi le-am putea înțelege? Dacă s-ar putea ridica de la sol oricând, dacă ar putea traversa mări, oare ne-am descurca să le conducem? Care ar fi acel ceva de care avem nevoie pentru a ne depăși condiția simbiozei om-mașină?

Iar roșul, mereu roșul. Stai, stop, nu înainta, nu e bine, pericol, atenție. Îl privim atât de des când nu suntem singuri pe drum, încât face parte din noi. Este atât de normal să primești un refuz, precum să te oprești în urma unei mașini care încetinește. Este atât de normal să îți spui “eu nu pot”, precum apeși pe pedala de frână. Am pus stopuri roșii ca să nu uităm cine suntem – cei care obișnuiesc prea des să îl ia în brațe pe nu.

Ne găsim drumul prin întuneric, îndreptând lumina pe drumul din față. Ne descurcăm simulând ceea ce cunoaștem, aducând un surogat al zilei în plină noapte, făcând noi înșine lumină când Soarele încălzește cealaltă a Pământului. Dar, oricât ne-am da peste cap, pe timp de noapte toate pisicile sunt negre.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 13.