și dacă? |v.28|

Și dacă te-ai (putea) simți fără vină, ce oare ai visa?

cât timp mai rămânem cu inima printre stelele de ieri, să coborâm un timp cu picioarele pe Pământ… și undeva între imaginație și realitate, să găsim o punte, pentru a avea tot ce e mai bun din ambele.

Alegerile – acele dificile încercări care ne pot chinui mult timp, din clipa în care apar, până după ce decizia a fost pusă în aplicare.

Alegerile – acele opțiuni cu care ne confruntăm pe atâtea planuri. Alegeri pe care le facem, fie că ne menținem cursul sau îl schimbăm radical… că e vorba de pregătirea din școală, de alegerea unui serviciu, de o poveste de dragoste, de un loc, de sănătate….

A păstra cursul, tot o alegere este. Alegerea nu înseamnă mereu schimbare. Alegerea este o decizie. Alegerea este cea care ce nu-ți permite să te întorci la T0 pentru a o lua de la capăt. De vrei altceva, o faci din următorul prim moment disponibil.

Și atunci… cât timp mintea nu face distincția între real și imaginar, mai bine îi ofer eu alternative pe care să le parcurgă, decât să se trezească în fața unei realități nedorite sau a unui timp pe care nu îl poate da înapoi. Ce mă costă – oare câte ore din viața mea?

Nu suntem învățați să procedăm astfel. Dar n-ar fi oare asta o bună metodă astfel încât să ne facem nouă înșine mai puțin rău, să cădem mai rar și doar cu folos, să nu mai rănim inimi, să suferim mai puțin, să avem parte de mai multe bucurii și de mai puține eșecuri? Fără a-i afecta pe alții, căci nu vor fi cu noi în excursia imaginară, nu îi putem supăra sau răni și nici nu avem cum purta vreo vină a ceea s-ar petrece.

Și dacă am înțelege și am învăța cum să facem asta, și într-o singură zi să ne putem imagina luni, poate chiar ani și am putea alege mai benefic? De ce nu? Să învățăm să o facem, să ne imaginăm realist imaginarul, fără romantizarea și filtrarea în roz a variantelor. Cred că astfel am putea alege cu mai multă inimă (care știe ea multe) și mai puțină minte (plină de condiționări și limite)… ceea ce poate fi numai bine.

   sign1

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.27|

Solstițiului de vară.

Și dacă ai fi, măcar pentru un salt, tot ce ai fost cândva?

Să-ți amintești cum e să fii.

Să îți mai iei o dată zborul.

Să faci un salt, să te arunci în neștiut și să-l găsești așa cum l-ai lăsat demult: un spațiu lin și blând și cald. Înoți sau zbori sau ceva între, plutești ușor, plonjezi, te bucuri…

Te-arunci, te răsucești, aluneci printre stele, dansezi în spațiul fără margini.

Cu brațele deschise larg, plutești ușor.

Iar spatele îl simți pentru o clipă prins, apoi tu știi, le știi cum ți-au crescut, cum aripi se întind, mărețe. De mâini se prind, de braț, de antebraț, de încheietură, câte un pic, apoi complet, până când devin totuna… Înveți din nou să zbori, te răsucești, te-arunci, plutești și înaintezi ca gândul.

Privirea ți-e roată, ți-e foame să vezi, ți-e sete să-ți treci degetele prin spațiul ce te înconjoară, să-l mângâi și să-i simți textura. Recunoști locuri, le râzi, iar ele îți râd înapoi.

Fără să știi ce va urma, o faci. Fără să știi de ce, nu stai pe gânduri. Nu-i foame de nou mai bine ghidată decât de vocea ta interioară.

dav

sign1

 

 

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.26|

Și dacă e nevoie… doar de un grăunte? Asta ca să avem o reprezentare și un ordin de mărime, pentru început… 

Se ia o informație vag cunoscută, o senzație, o supoziție, o impresie, o bănuială.

Se ia un cer senin, cu stele multe, cu Carul mare, cu liniște presărată cu vorbe de broaște, se stinge lumina, se face beznă. Se apropie o pisică, se ia în brațe, se așează alături, pisica își întinde lăbuța a mângâiere, o face cu gheare cu tot în piciorul meu, se apostrofează ușor pisica, pisica pleacă. Rămâne adierea, noaptea, broaștele, se repornește muzica, chiar una găsită întâmplător într-un comentariu, dar oare ce-i întâmplător? Se ignoră ora, 00 și 13, mâine e departe și nu-i nicio grabă.

Se ia bucurie de viață și se privește în față prin toate zidurile presupunerilor, de parcă ar fi transparente, căci da… așa și sunt.

Ne-au zis de găuri negre? Ne-au povestit de cum înghit tot le-apare-n cale?

Ne-au zis despre resurse, de cum se duc, de cum petrol, de cum cărbune, de cum nu vor mai fi?

Și noi ce am făcut? Cât de bine, de adânc și conștiincios am căutat? Am făcut tot ce puteam face?

Și dacă tot ce ai nevoie e să-ți găsești grăuntele de energie? Grăuntele izvor de abundență și de tot, atât de la îndemână, adânc ascuns în noi, în fiecare? Exact ce ți-au zis că ar face o gaură neagră, exact asta ar putea și acel mic grăunte… dar exact pe dos. Închide ochii, ascultă muzica, ascultă lumea, ascultă-ți lumea ta, privește stelele din Cer, privește-ți stelele din Tine, atât de multe, atât de infinit te-așteaptă. Ai să îl cauți? Ai să-l găsești? Ai să-l împarți cu cei ce încă nu?

Un grăunte… un mărunțel punct ce-l porți din totdeauna. Așteaptă să reverse energie. Are nevoie de atât de puțin pentru a se trezi. Acel ‘puțin’ care face atât de mult… are nevoie de iubire de tot, de oameni în jur, de încrederea ta în el.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.25|

Și dacă pentru o zi ne-am întinde aripile, ne-am ridica în văzduh și-am fi păsări? Oare pe unde am zbura? Am vedea frumusețea acestei lumi, de sus, de sub Soare, pe deasupra zăpezii de pe cei mai înalți munți. Am vedea sclipirile râurilor ce se revarsă în mări și oceane. Ca o machetă de muzeu, Pământul de sub noi: plin de câmpii, de păduri, de ghețari și deșerturi, de guri încinse de vulcani  și de tot felul de ființe fremătânde.

Și dacă pentru o zi ne-ar coborî rădăcini, și-am fi copaci? Oare cum ne-ar mângâia vântul goliciunea frunzelor? Ne-ar bucura ploaia, cum ne înconjoară și ne cuprinde. Ne-ar povesti lumina lumii lucruri pe care nu ne vine a le crede, din locuri îndepărtate, de ajuns. Am privi cum toate vin și se duc.

Iar apoi… apoi ne-am întoarce la ale noastre.

Am fi oare mai înțelepți? Am putea pune laolaltă, în amestecul fiecărei clipe, câte puțin din tot ce am învățat? Și detașare și interes și sete de a știi și neîmpotrivire și gust de libertate?

Măcar în vise… în vise ar trebui să ne amintim cum e să fim tot ceea ce nu putem fi în realitatea noastră. Să trăim altceva, secunde sau ore, să trăim și să ținem minte, lecții pentru clipele de veghe.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.24|

Și dacă ai putea grăbi ziua, ai face-o?

Dacă ai putea aduce mai devreme ziua în care ți s-a întâmplat ceva bun-bun, ai grăbi-o?

Știind că te-ar scuti de o perioadă mai puțin plăcută. Știind că ai putea sări niște întâmplări pe care nu ți le-ai dorit.

Știind că ai putea afla mai devreme o informație importantă pentru tine, că ai putea citi mai din timp o carte care ți-a schimbat viața, că ai afla mai devreme un diagnostic al cuiva drag, că ai avea un mare a-ha mai din timp, că te-ai putea îndrăgosti mai devreme de un om minunat, că ai alege la timp ceea ce e mai bine pentru tine, că ai avea job-ul visurilor tale mai devreme, că ți-ai urma hobby-urile cu mult înainte, că ai zice stop și de la capăt nu doar la momentul potrivit, ci înaintea acestuia.

Știind că dacă toate astea s-ar întâmpla, sau măcar o parte, sau măcar una… ai începe mai din timp să trăiești așa cum îți dorești.

Dacă ai putea, dacă ai avea acces la buton minune care să trimită întâmplarea în calea ta mai devreme, ai apăsa butonul?

Și nu, nu-i vorba despre curaj în această întrebare. În fond, un act nebunesc de curaj are și cel mai calculat om din lume. Este vorba, cred eu, despre cum să evaluăm corect tot ceea ce am învățat pe drumul cel lung. Despre cum să scoatem tot ce e mai bun din tot ce a fost mai rău. Despre cum să ai curaj să vorbești și să dai câte un sfat, când e cazul, când îți vezi povestea copiată la indigo. Și, nu în ultimul rând, despre cum să faci de acum înainte, astfel încât o astfel de întrebare să nu își aibă rostul.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.23|

Și dacă te-ai întâlni cu tine, ai îndrăzni?

Dacă te-ai zări vreodată – pe trotuarul de vis-a-vis, sau în tren pe bancheta din fața ta – ce ai face?

Zărești la un moment dat o persoană care îți pare foarte, foarte familiară. Are ceva particular, ceva ce recunoști. Nu-ți aduce aminte totuși de niciunul dintre cunoscuții tăi… și totuși… totuși… are ceva… Și dintr-o dată îți dai seama: ești tu! La o vârstă mai înaintată. Te-ai… întors? să vezi ce faci? să te revezi cu ani în urmă?

De ce, de ce nu vii să-mi vorbești? așa îți vine să-i zici. Poate nu are voie, poate nici nu avea în plan să vă nimeriți față în față, poate că așa riscați să dispăreți complet de pe fața Pământului, din oricare fâșie de timp.

Și totuși, știi sigur că ești tu.

Nu știi cum ai făcut-o, cum o fi în viitor, cum ai reușit să călătorești.

Dar ai o mare curiozitate. La cum te știi, nu ai fi făcut-o doar de plăcerea călătoriei. Ai fi făcut-o ca să rezolvi ceva.

Ce?

 

Cum vei proceda, atunci când se va întâmpla? Ai curaj acum să înfrunți această posibilitate. Ca să te prindă ziua Z pregătit(ă).

 

mda, știu că Pământul ăsta de mai jos arată plat, 2D, treceți vă rog peste asta, data viitoare îmi iese mai bine. prioritatea mea este alta acum: să văd cum iese vopseaua de pe perete, de pe mine și de pe tricou :). da’ nu puteam încheia săptămâna de lucru fără ceva colorat, mai ales că mă gândesc de dimineață la Pământul ăsta ca o ceașcă de cafea…

16-07-2017.jpg

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.22|

Și dacă nu gravitația te ține, ci forța centrifugă?

La cât de domoală este curbura planetei noastre, de unde știm pe ce parte a sferei suntem? 🙂

Pe dinafară, cu capetele spre stele, cu deschidere spre tot? Sau pe dinăuntru, îndreptați spre centru, limitați complet?

Fără a putea pleca vreodată de aici. Fără a putea comunica în exterior.

Dacă tot ceea ce putem cunoaște este limitat, dacă toți oamenii pe care i-am putea întâlni sunt deja aici, înseamnă că ne învârtim în cerc. În cerc, după cerc, după cerc. Singurul tip de drum disponibil.

Asta ar explica multe… Evident, dacă.

dav

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă |v.21|

Și dacă ne-am privi din afară, am fi mai buni cu noi înșine?

Cum ar fi să vedem lumea altfel decât știm acum, să o vedem de undeva de dincolo de noi? Să nu mai privim prin ochii frumoși, ci de undeva din spatele nostru, de unde putem să ne prindem și pe noi înșine în tot ansamblul?

Să nu complicăm lucrurile, lăsăm imaginea formată (cumva) tot pe retină. Doar ochii pot privi și din urmă, și de la locul lor. Ar fi păcat să ratăm privirile care schimbă pulsul inimii, fie ele intense sau ocolinde. Ar fi păcat să nu ne putem privi drept în ochi, pe sine în oglindă, cu tot ce avem de spus. Ar fi păcat să nu putem privi apusul având cale liberă în față.

Și lăsând toate acestea neatinse, cum ar fi să putem vedea din urma noastră, nu de departe, doar unul-doi metri mai în spate?

Ne-am îngriji altfel de noi înșine, cu mai mult drag, cu blândețe și înțelepciune?

Ne-am întinde o mână de ajutor, am accepta-o pe cea care ni se oferă?

Am sesiza mai bine ce se întâmplă cu noi înșine, cu lumea? 

Și prin toate aceastea, ne-am împiedica mai puțin?

Dincolo de noi, să fie măcar o frântură de noi – să ne poarte de grijă într-un mod unic, cu drag, cu atenție, cu voie bună.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.20|

Și dacă fiecare zi este un nou început?

Dacă ziua de azi este complet diferită de cea de ieri, atât de diferită încât nici nu ne putem imagina? 

Dacă fiecare zi este o viață nou-nouță?

Te trezești știind. Te trezești având convingeri. Te trezești cu planuri. Te trezești având gânduri, sentimente, idei… toate legate de tine, de destinul tău, de oamenii dragi ție…
Îți parcurgi ziua – cu bune, cu dificile, cu succes, cu eforturi, cu voință, cu căderi, cu ridicări. Trăiești din plin ziua. Apoi te îndrepți spre următoarea…

Îți faci planuri de viitor, pentru mâine, pentru vacanță, pentru anii care vin..

Îți închei ziua știind că mâine vei continua. Știind că mâine te așteaptă.

Știind, știind, știind… sună cunoscut? A convingeri poate? Și ce sunt comvingerile, dacă nu propriile noastre limite?

Gândește-te ce știi cu adevărat despre azi.

Dar… asta nu ne oprește să ne trăim cât mai frumos, cât mai corect, cât mai plăcut, cât mai uman, cât mai potrivit nouă înșine.

Oare e ziua de azi doar un exercițiu prins între alte câteva? Și din toate, doar azi am întrezărit adevărul, dincolo de iluzii? Chiar și așa, recunoștința mea merge către miracolul vieții pe care îl îmbrățișez din plin.

Cum vă îmbrățișez și pe voi, pe fiecare în parte, cu speranța că… ne vom întâlni și mâine, în aceeași lume frumoasă de care să ne bucurăm cu toții.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

și dacă? |v.19|

Și dacă frica nu ar fi, ce-aș auzi?

Stau și ascult liniștea. Din totdeauna. Pe vremea școlii, țin minte cum intra mama în camera mea să verifice dacă mi-am terminat temele. Să fi tot trecut două-trei ore de când știa că m-am apucat de ele. Și afla că nici nu începusem. Dar ce ai făcut? urma întrebarea ei, logică și normală, de altfel. Am stat, îi spuneam. Și chiar asta făceam, stăteam. Stăteam în liniștea mea, fără îmbulzeală de gânduri, stăteam și timpul trecea în liniște. Nu m-a înțeles niciodată. Cum nici eu nu am înțeles ce nu poate înțelege :). Acum, ani de zile mai târziu, îmi dau seama că era extraordinar ceea ce făceam. Poate de aceea și acum îmi place să ascult liniștea.

Stăteam și nu regretam timpul „pierdut”. Pentru mine nu era pierdut pe nicăieri. Doar trecea timpul acela măsurat de ceasuri.

Uneori mai și visam. Visam cu ochii deschiși, lumi frumoase, lumi triste, lumi din care învățam, lumi pe care nu le puteam împărtăși cu nimeni, erau doar ale mele.

Uneori, când stau (da, da, încă mai stau 🙂 ), sunt la un pas să ascult dincolo de liniște. Însă mereu mă opresc. Mereu frica de necunoscut iese la suprafață și își apară comoditatea. Mereu mi-e teamă de-un și dacă prăpăstios. Dacă deschid cutia Pandorei, dacă chiar se aude ceva, dacă nu-i bine… o mulțime de dacă, toți bazați parcă pe-o certitudine. 

Și totuși, ce este acolo, dincolo de ce știu? Chiar nu sunt poteci de întors? Este rău sau nepotrivit? Nu, este doar necunoscut.

Închid ochii spre vise și în această zi, ținându-mă strâns de mână cu teama ce mimează siguranța. Nici azi nu mă las să încerc să aud. Poate mâine fac rost de curaj.

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017