zbor

– Cum faci să zbori?

– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.

– Acolo sus?

– Da, acolo sus.

– Dar eu nu am aripi…

– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.

Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.

Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.

– Hei, mai ești acolo?

– Da, sunt. Sunt cu tine.

– Hai cu noi.

Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.

Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.

19-nov-2016

[sursa foto]

TE ZERO

Te-ai întrebat vreodată cum te-ai simți la −273,15 °C, la acel zero absolut? Cum ar fi, ți-ar fi frig? Sau poate nici nu ți-ar păsa… Dar la cum te știu eu pe tine, ți-ar păsa, și încă mult… Cred că ai fi încetat de mult să dârdâi și ai da impresia unei liniști adânci. M-ai păcăli. Da, cu siguranță m-ai păcăli, m-ai lăsa să cred că ți-ai atins pacea interioară. Dar pun pariu că mintea ta încă rotește ca un fuior.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost să poți privi Big Bang-ul? Stăteai pe canapea, priveai în zare, când deodată… ce să vezi?! Bum, ba-bum, bang-bang, ba-da-bum. Aia a fost tot. O clipă. După care s-a aglomerat. Închizi ochii și rememorezi clipa dintâi. T0.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să te fi născut suflet de copac? Ani buni și lungi te-ai fi bucurat de apusuri, de zori, de ploi, de vietăți, de foșnet, de iarnă, de mult mai mult decât ai fi putut duce ca om. La prima lovitură de topor te-ai fi agitat un pic, apoi ai fi cântat cerului tot ce știi, iar frații tăi ar fi prins în frunzele lor tot ceea ce ai cunoscut tu. Au sorbit cu drag, cu nesaț, cu durere și te-au lăsat să te duci.

Te-ai întrebat vreodată câți înaintea și câți după vor fi gândit ca tine? Câți au spus cuvintele în aceeași ordine, câți ușor diferit? Cum nimic nu e nou, cum totul e mereu pentru întâia dată spus?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te trezești mâine altundeva, altcândva? În alt pat, de-o formă necunoscută până ieri, dar pe care o recunoști a o știi din totdeauna?

Te-ai gândit cum ar fi să o iei de la capăt, de unul singur, ca o picătură de apă care vrea să ajungă în larg, împotriva valului care o împinge la mal?

Te-ai îndoit vreodată de tot ce ai înțeles până acum? Ce minunat dacă ai te-ai îndoit… pentru că probabil ai lăsat îndoiala să țeasă povești nemaivăzute, nemaiauzite, balsam tămăduitor pentru o minte flămândă. Ai alergat prin labirint după curcubeie. Ai găsit unul, l-ai ajuns și l-ai prins în palme. Dar nu ai spus nimănui. E secretul nostru.

05-nov-2016

 

 

dialog.

-Mă tot gândesc de câteva zile la tine…

-La mine?

-Da. De fapt, nu la tine, ci la ceea ce țin să îți spun…

-Așa…

-E vorba de toate astea… de tot ceea ce se întâmplă. N-ai senzația că te-ai întors la școală? Că înveți, că repeți, că dai examene… că-ți simți mintea că poate mai mult, dar e fie prinsă în tiparele unui junior?

-Vorbești aiurea! Nu înțeleg absolut nimic.

-Mă simt suflet bătrân prins în corp de copil… Nu știu cum să îți explic mai bine de atât.

-Nu, nu pricep cum de-ți trece așa ceva prin cap. Dar hai să-ți fac jocul. Care e firul logic al acestei povești?

-Nu știu.

-Ce cauți aici, ce ai de făcut?

-Nu știu.

-Hai, nu te mai gândi la prostii. Vine weekend-ul. Du-te undeva, relaxează-te.

-Ai dreptate… Poate merg la un film. Să-mi umplu gândurile cu altceva.

-Ei, vezi? Așa mai vii de acasă. Dacă vrei, putem merge împreună. Alegem o comedie bună.

-Și totuși…

-Totuși ce?

-Doar un gând… Dacă a fost ceva… ceva ce a mers prost, atât de prost încât singura variantă a fost să revin, să o iau de la capăt și apoi să repar?

-Da` tu chiar nu te potolești, niciodată?

-Pofti…?

Vocea i se șterse brusc. Un zgomot asurzitor. Uitare. În încăpere, X și Y beau un ceai pe canapeaua înflorată. X are o privire pierdută, Y pare însă cu toate simțurile alerte. În așteptare. La pândă. Stânjenit, X începe.

-Era ceva… dar am uitat ce. Îmi stătea pe cap să-ți spun… dar am uitat complet.

-Ei hai, nu-ți face probleme din atâta lucru. Hai mai bine să ieșim pe undeva.

-Ok… hai.

Plecară. Y verifică discret să aibă pixul la el. Pentru orice siguranță. La nevoie, e suficient doar un clic, în capăt.

 

versus

identific două momente cheie în care omul se confruntă cu sine însuși, cu și împotriva lumii sale. rezultatul este, de cele mai multe ori, unul benefic. partea antrenantă derivă din capacitatea acestuia de a se prezenta ca fiind surprinzător.

fără a mai lungi vorba, să intru direct în subiect.

unu. realitatea se simte ca un vis. peste așteptări. senzațional. desprins din basm.

doi. visul se simte atât de real, încât știe că la trezire va intra în faza de negare.

cele două momente de succed aleatoriu, se preced și se secondează, se aleargă și se privesc în oglindă. cumva, se exclud reciproc. balanța are un temei logic de funcționare.

intrarea în buclă a celor două momente, unu și doi, prinde omul în varii ipostaze – de la copil la maestru, de la rațional la intuitiv. efectul? degajare de energie pură. din păcate, nestocabilă. nemăsurabilă. necunoscută. risipită. fire de nisip. și praf de stele.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

[Illustration 2010 by Aleksandr Kiselev]

amintiri

trecuseră câțiva buni de când avem și noi televiziune „liberă”, chiar câteva canale, aveam muzică, bună sau nu, cine mai știe…

pe ecranul bombat al televizorului cu tub curgeau imaginile. și dacă memoria nu mă înșeală, înainte de pro tv a fost canalul 31 și înainte de a intra în treburi „serioase” difuza muzică.

eram în trecere prin sufragerie și atunci m-a oprit în loc. un videoclip al cărui muzică era una cu imaginile și invers. totul se potrivea. și cuprindea atât de multă încărcătură emoțională, încât mi-au dat lacrimile. și am plâns. și acum, după atâția ani, încă mi se face pielea de găină când o reascult. e o emoție pură, sinceră, primară. e așa cum mi-aș dori să pot comunica și eu.

amintiri

era o carte galbenă, cu coperți groase de carton. era plină de cuvinte în engleză și desene colorate. era o carte frumoasă, din care învățam cu drag. încă îmi amintesc primele cuvinte, primele pagini. apoi îmi amintesc povestirile de la final. de citit și de ascultat discul. între început și final, nu-mi aduc aminte cu ce s-or fi umplut paginile. dar povestirea – una dintre ele, de fapt – mi-a rămas întipărită în inimă. era o povestire pe care nu o poți uita. cu o fetiță, o toamnă, un copac. și cu ultima frunză. și cu credința fetiței că atunci când ultima frunză se va fi desprins, și ea își va înceta existența. așa să fi fost povestea? poate da, poate nu. nu îmi mai aduc aminte. dar amintirea durerii anticipării, durerea clipei când ultima frunză se desprinde și cade spre pământ, nu le pot uita. o strângere de stomac mă încearcă în fiecare toamnă. când frunzele cad, când ultima frunză cade odată cu ultima suflare a fetiței din poveste, odată cu puiul care rămâne singur, odată cu pasărea care nu se poate rupe fizic în două, jumătate pentru a sta, jumătate pentru a pleca.

toamna. toamna și amintirile ei. amintirile unor sentimente, adânc întipărite.

toamna nu vine niciodată singură. vine cu durerile prinse în cuvinte. dureri colective, dureri amare. fără soluții. oare de unde dorința aceasta de a include în lectura celor mici atâtea sentimente confuze, de a fi, de a nu fi, de a anticipa durerea? e suficient pentru pentru a aprofunda aceste lucruri mai târziu. sau de a le înțelege mai înțelept în mediul potrivit. la momentul potrivit.

cert este însă… că aceste două povestiri sunt piatra de temelie a dorinței mele de a transmite sentimente, simțiri, impulsuri, înainte de a transmite forme și fapte.

e toamnă din nou. iar frunzele care cad mă duc cu gândul la fetița care stă la geam. îmi aduc aminte vag de o frunză desenată pe geam. nu speranță, ci iluzie. frunzele cad. iar fetița, în mii și mii de versiuni ale ei, desprinse din fiecare recitire a poveștii, se gândește la ultima clipă.

colțul meu de lume (inexact)

ai fost vreodată aproape, atât de aproape de ceea ce-ți doreai, încât să-ți fie teamă să îți dorești ceva în plus, cât de mic? să nu cumva să strici echilibrul fragil al lumii.

ai fost vreodată departe, atât de departe de ceea ce-ți doreai, încât nu ai fi schimbat nimic, pentru a nu strica și mai mult balansul incert al lumii tale?

ai fost, nu-i așa? și aici și acolo. ai fost și ai plecat, sau poate mai ești pe acolo. n-aș scrie mai mult, nici măcar un cuvânt. nu-i locul perfect. nu-i locul pe care eu să-l descriu, iar tu să poți visa alături de mine. nu-i locul ideal, în care să te întorci între vacanțe.

dar nu pot nega un lucru. e real. există. și are un atribut unic. are o întindere exactă în timp. e mai mult decât un spațiu, e și timpul în care spațiul respectiv poate exista. e o coordonată cu x dimensiuni și încărcătură emoțională.

balonuldeapa

[foto]

azi

astăzi am alergat. am alergat mult, am alergat tare. am alergat sărind peste gropi cu noroi, am alergat împotriva vântului. am alergat cu tălpile goale, am alergat cu gândul la destinație.

și era liniște. nu auzeam nici vântul, nici frunzele, nici zgomotul pașilor mei. nu auzeam nimic în jurul meu. doar respirația mea. sacadată, gâfâindă, învechită.

am alergat deși aș fi putut alege să merg agale. am alergat ca să ajung acolo unde nici nu aveam nevoie.

nu, astăzi nu am alergat. aș fi putut să o fac. am ales să visez cu ochii deschiși o alergătură pe cinste. apoi am avut suficient timp să mă bucur de fiecare moment.

porțile …….

[episodul anterior]

o nouă noapte de coșmar. o nouă noapte care a șters pe jos cu tot ce avusese ieri. denis sună la birou să le comunice că nici astăzi nu vine.

Regizorul era ușor îngrijorat. lucrurile nu mergeau așa cum își dorea. se așteptase la asta. personalitățile puternic ancorate în lumea lor erau greu de abordat de către Călător. de multe ori schimbase în bine viața câte unui denis de la primul contact. cu alții era mai greu. la fel avea să fie și acum. se gândea uneori că i-ar fi prins bine să îi poată prindă într-o cămașă de forță, ca să le poată explica pe îndelete. dar nu așa mergeau lucrurile. erau un infinit de existențe ale lui denis în lumi și fiecare era unic în felul său. unic și cu drepturi egale de a fi. de fapt, erau un infinit plus doi. doi neobosiți, Călătorul și Regizorul. unul primea semnalele de alarmă, căuta breşele de intrare în lume, călăuzea spre direcția nouă. celălalt se ducea în mijlocul evenimentelor, prelua conducerea, lucra cu omul, apoi îi reda complet libertatea. din când în când, într-o lume sau alta, un denis își aduce aminte străfulgerarea de lumină. sclipirea și ideea venită de nicăieri. și rămâne recunoștința de a fi înțeles acel ceva care l-a dus mai departe.

~ FINAL. PAM-PAM ~

porțile……

[episodul anterior]

pașii l-au purtat acasă. își dorea să se odihnească. iar cercetările sale pot să mai aștepte. în fond, deși nu isi amintește prea multe despre el, s-a descurcat o zi întreagă. va reuși să mai parcurgă încă una. și o va face mai ușor odihnit.

se răsucea de pe o parte pe alta, ofta, scotea sunete chinuite de durere și spaimă. denis căzuse într-un somn agitat. părea să fie în genul acela de coșmar în care înțelegi că ești prins, dar nu te poți trezi pentru a scăpa.

avea să vadă de dimineață că senzorul de mișcare declanșase camera de nenumarate ori în timpul nopții, într-atât de mult se foise. își aducea aminte ziua de ieri și i se părea ciudat cât de confuz fusese. se comportase ca un nebun care nu știa de el. iar acum, deși dormise mai bine de zece ore, se simțea obosit și urmărit de complicatele vise de peste noapte. de parcă ar fi trăit mai multe filme, în toate el fiind eroul principal, visele l-au purtat prin multe orașe ale lumii. pe unele le vizitase, pe altele nu, dar i se păreau la fel de cunoscute și familiare străzile lor, deopotrivă. într-o singură noapte fusese bogat, sărac, premiant, golan, bun, darnic, meschin…

puse mâna pe telefon și sună la birou. anunță că își ia liber. azi, poate și mâine. să nu i se replanifice întâlnirile prea curând.

dădu drumul tare la muzică și ieși pe terasa din spate. iar de acolo, se aruncă direct în piscină. o zi de nefăcut nimic.

ziua se scurse câte puțin până ce soarele lăsase în urmă apusul, apoi noaptea. denis se întinse în pat cu zâmbetul pe buze, mulțumit de ziua ce trecuse.

~ va urma ~