Experimentul Viață. 13. lumini.

Ne luminăm calea așa cum ne pricepem.

 

lumini

 

Faruri albe, stopuri roșii, drumul mașinilor pe timp de noapte luminează ceea ce ne așteaptă în față și ceea ce lăsăm în urmă.

Ne-am construit mașinile pornind de la noi: privire fixă, mișcări limitate, vizibilitate redusă. Poate că nici nu am putea construi mașini mai complexe, căci nu le-am putea folosi. Dacă ar putea primi semnale dinspre tot ceea ce le înconjoară, oare ni le-ar putea transmite, iar noi le-am putea înțelege? Dacă s-ar putea ridica de la sol oricând, dacă ar putea traversa mări, oare ne-am descurca să le conducem? Care ar fi acel ceva de care avem nevoie pentru a ne depăși condiția simbiozei om-mașină?

Iar roșul, mereu roșul. Stai, stop, nu înainta, nu e bine, pericol, atenție. Îl privim atât de des când nu suntem singuri pe drum, încât face parte din noi. Este atât de normal să primești un refuz, precum să te oprești în urma unei mașini care încetinește. Este atât de normal să îți spui “eu nu pot”, precum apeși pe pedala de frână. Am pus stopuri roșii ca să nu uităm cine suntem – cei care obișnuiesc prea des să îl ia în brațe pe nu.

Ne găsim drumul prin întuneric, îndreptând lumina pe drumul din față. Ne descurcăm simulând ceea ce cunoaștem, aducând un surogat al zilei în plină noapte, făcând noi înșine lumină când Soarele încălzește cealaltă a Pământului. Dar, oricât ne-am da peste cap, pe timp de noapte toate pisicile sunt negre.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 13.

Experimentul Viață. 12. ferestre.

Ne uităm pe geam sau tragem draperia?

 

ferestre

 

Din casa vieții, uitându-ne pe geam afară găsim cerul și oamenii și strada și pădurea și ziua și noaptea. Învățăm puțin de la toți, ne bucurăm de priveliște și cam atât, căci ne desparte un geam și nu schimbăm vorbe. Uneori, și o draperie trasă, care ne împiedică ochii să vadă.

Din stradă privim înăuntru și descoperim ceea ce din interior nu se vede. Însă au montat mânere doar pe interior. Din afară putem pătrunde înauntru doar spărgând geamul. Oare merită cioburile?

Ferestrele lumii mele
Oglinzi de piatră
Îmi atârnă de glezne

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 12.

Experimentul Viață. 11. iubiri.

Nu alegem pe cine să iubim, deși ne place să credem asta.

 

iubiri

 

Alegem pe cine sau cum să iubim?

Alegem cu cine să ne petrecem zilele și cum să o facem. Alegem pe cine să purtăm în gând, pe cine să uităm. Alegem să alegem sau să ne lăsăm purtați de val.

Uneori povestea se potrivește, alteori nu. Uneori ne grăbim, alteori așteptăm semne. Uneori nu-i nimic bine, alteori e perfect. Ne poticnim, ne oprim și evaluăm. Luăm decizii, schimbăm sau continuăm.

Alegem rațional și ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem emoțional și ne spunem că a fost rațional. Apoi, evident, ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem cu inima, fără să știm de ce, dar ne păstrăm dorința de a ști că deținem controlul.

Alegem cu sufletul înainte de a intra în acestă viață. Alegem și cum, când și pentru cât timp. Și o facem de la bun început. Dar odată ce trecem pragul către Aici, uităm.

În fapt, chiar asta este magia și frumusețea vieții: să descoperim, să construim, să ne lăsăm purtați de joc. Și să ne dăm voie să schimbăm din mers planurile pe care ni le făcusem înainte de-a fi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 11.

Experimentul Viață. 10. scuze și acuze.

Ne pricepem la găsit scuze.

 

scuze și acuze

 

Avem un talent deosebit în a găsi scuze și vinovați, în a-i duce la zid și a-i executa public.

Mă întreb, totuși, de ce oare îi găsim vinovați pe cei ce au fost și pe cei ce sunt, dar niciodată pe care care urmează după noi? Trebuie să aibă și ei vreo vină, nu? Poate pentru că vrem să ne putem minți… că avem un dram de moralitate în noi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 10.

Experimentul Viață. 9. timp.

Uităm de timp.

 

timp

 

De fapt, nu cred că avem cum să uităm cu adevărat de timp și nici cum să fim atât de naivi încât să ne gândim că am putea da ceasurile înapoi, cât să nu se prindă nimeni cum am stat cu gura căscată la lună, stele sau prin magazine, cum am uitat de noi vorbind cu un prieten vechi…

Stai.

Am zis că uităm de noi, nu de timp.

Iar noi suntem arătări din carne și oase, timpul e o chestie abstractă.

Deci… în anumite condiții uităm că tot ceea ce facem se măsoară și prin timpul care scurge prin și pe lângă noi. Este puțin probabil să fi uitat cum măsurăm timpul. Tot puțin probabil este să fi uitat de propria persoană. Este mai probabil să fi omis intenționat, pentru o vreme, că ar trebui să ne pese. Și atunci ne aruncăm în ceea ce ni se întâmplă și trăim fără limita secundarului.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 9.

Experimentul Viață. 8. roluri.

Ne avântăm înainte fără să înțelegem.

 

roluri

 

Uneori jucăm roluri pe care nu le înțelegem.

Uneori ne este de folos, căci ne duc acolo unde am visat și chiar mai departe. Dăm curs devenirii noastre și întâmplările se succed în cel mai bun mod cu putință. Poate că nu fix așa cum am fi vrut, dar cu rezultatul așteptat.

Alteori ne țintuiesc prizonieri într-o lume pe care nu ne-o dorim și pe care o parcurgem cu durere. Și totuși ne continuăm drumul, nu ne împotrivim. Doar interiorul e măcinat în noi.

Și totuși… oare chiar facem ceva împotriva voinței noastre? Sau e mereu prezentă acceptarea? Sunt lucruri pe care e bine să le lăsăm neatinse și neînțelese. Dar propria noastră viață nu este unul dintre ele. Drumul și destinul nostru, sensul care ne susține – sunt toate mult prea de preț pentru a fi lăsate la voia întâmplării.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 8.

Experimentul Viață. 7. societate.

Trăim uitându-i pe ai noștri.

 

societate

 

Societatea se laudă cu membri ei cei mai frumoși și mai inteligenți. Pe ei îi scoate în față, pe ei îi îngrijește excesiv. Pe cei cu răni îi împinge în spatele cortinei, să stea ascunși. Să nu cumva să deranjeze liniștea. S-ar putea face multe pentru ei, dar înainte să ne obișnuim să o facem, suntem învățați să îi stigmatizăm pe care trăiesc deja cu greu.

Când și cum va veni ziua când ne vom potoli?

Câte zile de-un fel nou este nevoie să treacă, pentru ca oamenii să fie oameni și omenia să ne devină obicei?

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 7.

Experimentul Viață. 6. povești.

Din prima zi până în cea din urmă.

 

povești

 

Oare trăim toți aceeași poveste, rostită în feluri diferite?

Capitolele sunt ușor diferite, apoi paragrafele ne conving că fiecare-i cu povestea sa. Dar întrebarea este aceeași în toate poveștile.

Eu de ce sunt în lumea asta?

Pentru unii este o întrebare cu un răspuns simplu, pentru alții există o mulțime de opțiuni, de nu mai știu ce ar fi de ales. Pentru unii este un subiect de discuție cu sine ani întregi, iar pentru alții nu este timp. Ca să ajungă în ziua de mâine, pe cea de azi nu o pot pierde cu astfel de gânduri.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 6.

Experimentul Viață. 5. floricele.

Ne umplem timpul.

 

floricele

 

Ne umplem timpul cu mai multe griji decât ar fi nevoie, pentru ca mai apoi să îl umplem încă o dată căutând rezolvări acestor probleme care nici nu ar existat fără noi.

Aducem floricele pe marginea poveștilor din mințile noastre, cât de multe avem nevoie fiecare. Apoi ne punem în fund și începem să le îndepărtăm petalele: o să fie bine, n-o să, o să fie bine, n-o să, o să…

Suntem oameni cu preocupări și asta ne aduce un fel de satisfacție adictivă. Că ne și doare, că am putea renunța la astfel de moduri de a ne umple timpul… este cât se poate de adevărat, dar incredibil de greu de recunoscut.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 5.

Experimentul Viață. 4. versuri.

Suntem versuri.

 

versuri

 

Uneori ne dispare capacitatea de a ne exprima. Sunt emoții care ne tulbură profund. Am vrea să le împărtășim lumii, dar nu găsim cum să o facem. Așa că ambalăm cuvintele în fraze pestrițe și ne spunem că astfel camuflate sunt bune de ieșit în lume.

Într-o încercare de a suprapune Divinul din făptură peste suportul biologic care îl poartă de-a lungul vieții, leg două rânduri:

Sunt scânteie și sunt suflu
Câmpii verzi sub tălpi îmi umblu.

Omul se liniștește odată ce problema sa este rezolvată. Că ea a fost acum pasată potențialilor cititori care se vor chinui să afle “ce a vrut să spună autorul”, este o altă problemă. Una pe care nu are sens să o deschidem acum.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 4.