când nu mai doare

doare cel mai rău atunci când nu mai doare.

când a rămas numai gândul în cămașă de zale, pe care nimic nu-l poate ucide, nici răni, nici măcar atinge. cândva, fusese un gând efervescent, extravagant, cu o personalitate bolnăvicioasă, care avea obiceiul să producă dureri crunte. se juca în carne alunecând de-a lungul fibrei cu vârful unui un cuțit încins în foc. dar precum în cele celeste soarele apune, tot așa și aici jos pe pământ: cuțitul s-a răcit, iar gândul a păstrat la îndemână doar lama – ca să poată întinde untul pe pielea încălzită de soare. când a încetat să o facă, a învățat cum să cânte la foaie de fier, așa cum bătrânii mai cântă la frunză.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund.

când fiecare celulă eliberată de durere își vede de drumul ei. iar libertatea are un gust atât de bun! nou și aromat, prins în boabe de ud peste buze și gândul dansează acum cu nepăsarea. oare are totul un preț sau e pur și simplu de-a valma – tot ce-a fost, ce este și ce-ar putea să fie? este un balans fragil între gândul ce zace adânc amorțit și cel ce zburdă în sfârșit în voie. echilibrul a fost plătit cu monede grele și rare, însă între timp prețul a crescut și negustorul nu-i mulțumit de vechea înțelegere. vrea mai mult, dar nu a venit încă să ceară. nu încă.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund, transformator și ireversibil.

când întregul îndoit de durere a ales să imite o ceașcă de ceai din porțelan chinezesc. s-a prefăcut prea pe marginea mesei, prea pe lângă mâna neglijentă, prea împinsă din greșeală pe gresia dură. a lăsat bucățile mari să-i fie strânse și luate, căci își adunase deja tot suflul în pulberea fină dintre cioburi. și-a adunat toate puterile, a ridicat ochii spre cer și a prins forma primei făpturi întâlnite cu privirea. și-a întins larg aripile translucide și dus a fost, departe de tot.

 

07-mai-2018

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

șoapte

sunt zile când tăcerea este atât de adâncă încât o simți cum se îndepărtează de pustiul care ar fi putut deveni, fără să-și întoarcă privirea înapoi, nici măcar pentru o secundă. dacă ar fi apucat să prindă culoare și sunet, ar fi fost probabil precum un sărut al Soarelui peste Pământ. dar tăcerea rămâne mută, fără glas, fără față, inertă un timp îndelungat. o ascult și îi ating vorbele, pe câte reușesc să le prind din mireasma aruncată în juru-i. sunt șoptite, greu de descifrat la început. dar odată ce te obișnuiești cu ritmul lor, încep să capete sens. apoi le înțelegi, le preiei, până fac parte din tine. sunt greu de explicat, poate că imposibil. trebuie să le trăiești mai întâi, abia apoi, poate – doar poate – vei putea înțelege o fărâmă din ele. iar dacă prinzi dependență de ele, doar Divinitatea te mai poate salva. nu ai vrea să-i cunoști însă leacul, nu înainte de a-ți cere vindecarea. pentru că tot ce poate face pentru tine este să te arunce și mai adânc în interiorul tăcerii, cât să ajungi să îi cunoști toate cotloanele, toate ușile spre secrete, să îi bănuiești  slăbiciunile, să îi iubești viciile, să te afunzi, ca să ai de unde să înoți spre mal. acolo, adânc în măruntaiele tăcerii, îi asculți șoaptele cu dulceața lor specifică și pauzele fără de înțeles. tăcerea e densă, mult prea densă pentru o inimă de om. o primești în palme diluată în apă de mare, picături de ploaie și rafale de vânt – doar astfel o poți gusta fără să te rănești.

uneori, pași mărunți tulbură liniștea tăcerii. sunt drumuri ce se cer făcute, treburi ce nu suportă amânare. alteori este doar dorul și dorința acută de a regăsi începutul.

dav

6:30 ușor trecut, în Tanger (Maroc), cu vedere spre Gibraltar, într-o zi de aprilie.

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

în dialog cu muza, nevorbită

Cu buzele-ți pecete
Oprește pe-ale mele
Să rostească.

Nu-ți pare grav
Să inventez povești
Pentru un strop
Infim de interes?

Nu mă lăsa
Să îți vorbesc
Tu știi că nu exiști.

Poate că-mi cânți
Poate mă sorbi
Dar tu o faci
Din alte lumi.

Prin picături de ploaie
Tu grăiești
Ce îmi șoptești?

Eu nu trăiesc
Cu amăgiri
Eu le croiesc
În lumea mea.

De vrei, vino de tot
Complet, definitiv,
Dar nu-ți promit nimic.