Te trezește zdrăngănitul râșniței. Strident, violent, metalic. Nu s-a crăpat bine de ziuă, ochii tăi încearcă în zadar o acomodare rapidă. Vezi în ceață, nedeslușit. Te gândești că-i o nouă dimineață stricată. Iei ceasul de pe noptieră, crezi că-l poți citi căutându-i limba scurtă. Degetele îți alunecă prin cadranul rotund și, țeapă, direct sub unghie, icnești de durere și arunci din loc minutele sau orele, nici nu mai contează. Te-ai trezit acum și mintea își mută din atenția. Râșnița nu s-a oprit. Respiri rapid, adulmeci, ordoni nărilor să găsească boabele de cafea. Se dilată constant, simetric, inutil. Și-ți aduci aminte că nu mai e nimeni în casă. Sau n-ar trebui să fie. Rămâi la ideea că ai încuiat ușa cu o seară în urmă, ești singur în casă și stabilești că nu-i nicio râșniță în funcțiune. O cafea în minus, îți spui, și tragi concluzia că ziua e și mai proastă. Zumzetul continuă și îți sfredelește simțurile. O fi vreun vecin harnic și nebun, peste câteva ore îi vei bate la ușă și o să-i zici câteva vorbe dulci. Te strângi sub plapumă și strivești perna peste cap. O faci degeaba, nu poți scăpa de gălăgie. Fabrica de idei vuiește la maxim. Lucrează continuu, încerci să intri dar îți arzi palma, clanța e supra-încinsă, din fontă lichidă. Te credeai stăpân al ideilor tale, dar pricepi – cam greu, dar o faci – că nu ești nici măcar un șef minuscul pe acolo. Ești sclavul lor, cumpărat la piață după o tocmeală ieftină. Cu cât te opui mai mult, cu atât te leagă mai strâns. Ai vrut libertate, drept la opinie, ia-le de unde nu-s. Într-un ultim efort, te zbați și încerci să scapi, să nu te mai întorci. Fugi, fugi, fugi cât de repede poți. Brusc, te doare capul îngrozitor, pui mâna la ceafă, sângerezi, dar în jur se face lumină, liniște, calm și nu-ți mai pasă. Adormi. Ai recăpătat controlul sau sau ai fost redus la tăcere, nu știi sigur. Adormi, iar amintirile recente se disipă. Telefonul vibrează molcom pe noptieră, mijești ochii și zâmbești. O nouă zi. Ai o mulțime de planuri și idei pentru astăzi. Ce frumoasă este viața, îți spui. Nici nu-ți trece prin cap să te îngrijoreze jena ușoară pe care o simți la ceafă. O pui pe seama pernei.

Perna o pune pe seama fabricii de gânduri, dar nu are nici voce, nici cuvinte potrivite să-ți explice.