și unul, și doi

râdeam împreună și ne purtam de parcă eram marea și vântul. iar vara eram valurile și stâncile, iar noaptea păsările și cerul. eram unul și eram doi. eram lumea pe care o descopeream, eram ceva frumos, necunoscut și interesant, chiar și atunci când nu știam cum să fim.

și suntem acum mai mult decât eram atunci, cu amintiri pe care le purtăm prin vene o viață întreagă. cu tot cu bucăți de iubiri, de oameni, de glasuri, de lacrimi, de dor, de uitare, de gol, de tot ce a fost, de tot ce n-a fost. sunt amintiri care au stat la dospit și au crescut. apoi au cuprins totul, au devenit parte din noi, s-au infiltrat în simțiri până au ajuns să fie esența noastră.

și-ajungem să fim ce-am exersat în joacă. deci, zi-mi, ce-alegi să joci acum?

Portretul chinezesc în varianta Iustinei

cu-n bun găsit și-o reverență
în fața voastră vin
las asta aici
pentru cei călători ce trec pe aici
cu mii de mulțumiri către Roximoronica
pentru provocare
și pentru tot ce mi-am adus aminte despre mine

nu mi-a fost în intenție să postez aici
dar dincolo nu a mers
deh 🙂 chestiune de găzduire www
și dacă tot e să fie așa
și cum eu cred că cele mai bizare întâmplări întâlniri și epifanii
sunt cele mai de prețuit
zic so be it

și cum despre ce-mi trece prin minte am tot lăsat rânduri aici, amestecând și cu de-ale inimii bătăi
dar nu și despre mine, despre mă face ceea ce sunt, despre ce s-a înnodat pentru ca eu să fiu ceea ce sunt
probabil că e timpul să o fac
să se deschidă drumurile și porțile
în cel mai frumos fel posibil.

clipe de reverie

Ehe, așa început de weekend e tare bun, Roxana!
De mult timp nu am mai făcut așa ceva, drept urmare o s-o fac la cald. Iau cu copy-paste și răspund, după ce m-am uitat să văd despre ce e vorba la doar primele trei întrebări.

1. Dacă aș fi o carte aș fi… Adam și Eva de Liviu Rebreanu.

Adam-si-Eva-Liviu-Rebreanu

2. Dacă aș fi un personaj dintr-o carte aș fi… Tris din Divergent.

Tris-Prior-Divergent-bella-tris-37124922-370-500

3. Dacă aș fi un film artistic/ un desen animat/ un film serial aș fi… Stargate Atlantis.

maxresdefault

4. Dacă aș fi o țară aș fi… Noua Zeelandă.

731

5. Dacă aș fi un oraș aș fi… Montreux din Elveția.

montreux

6. Dacă aș fi un instrument muzical aș fi… violoncel.

cello

7. Dacă aș fi un cântăreț/ cântăreață/actor/actriță… Jared Leto.

jared-leto-variety

8. Dacă aș fi un fenomen al naturii aș fi… tornadă.

tornado_by_blackgryph0n

9. Dacă aș fi un pictor/o pictoriță aș fi……

Vezi articol original 312 cuvinte mai mult

dacă aș putea…

dacă aș putea să prind cerul nopții în palme, l-aș coborî pe Pământ pentru un timp. l-aș așeza peste câmpie, departe de munți, să nu poată urca. l-aș modela ca pe-o bucată de plastilină. apoi aș presăra stelele peste el precum zahărul pe-o prăjitură. și l-aș urca din nou acolo, departe de noi. aș zâmbi mai lung în fiecare noapte. aș ști că e al meu. cerul meu.

dacă aș face asta, aș recunoaște că nu pot iubi pământește. și dacă n-aș recunoaște, s-ar vedea.

dacă nu aș face asta, oare s-ar mai vedea?

Creative Capture By @shainblumphotography  Don't forget to use #thecreative_ to inspire others!!

[foto pinterest, cu această sursă indicată]

colțul meu de lume (7)

îmi place să ies cu tălpile desculțe. da, știu că e frig deja. dar îmi place să simt lemnul, chiar și așa, ud și rece, sau mai ales așa.

îmi place să mă duc până la margine, să trec de scaun și mă așez așa cum mi-e mie comod, să îmi intre picioarele în apă până la glezne. să stau, să respir din luciul netulburat al apei, să ascult cum plutește liniștea la vreo cincizeci de centimetri de apă.

să privesc în zare, să ghicesc pe unde sunt în alte zile munții. atunci când îi pot zări, se înalță într-un amestec de gri și albastru și verde, de rocă și vegetație.

mă așez mereu în partea dreaptă. e loc suficient de trei persoane, poate chiar patru. dar rareori e atâta aglomerație. mai precis, niciodată de când vin eu pe aici.

ia loc lângă mine. ia-ți câteva momente de pauză, promit să nu vorbesc mult, să nu te obosesc. putem tăcea împreună. sau putem vorbi, dacă vrei. eu în general vin aici să tac. să tac, să privesc și să ascult. de multe ori mi se par atât de lungi clipele pe care le petrec aici, încât am senzația că s-a arcuit timpul astfel încât să n-am nicio grabă iar la final să pot să mă întorc la cabană fără regretul minutelor insuficiente.

ia loc și respiră în voie. mă poți ignora, să știi. dă-ți voie să privești în zare, să aproape-cuprinzi nesfârșitul, să uiți ce-i de uitat și să savurezi momentul. poate să fie apus, sau răsărit, sau miez de zi, sau cum vrei tu.

putem tăcea, vii, te așezi, stai un timp (minute sau ore sau zile), te ridici și pleci.

putem tăcea, vii, te așezi, rămâi un timp (minute sau ore sau zile), eu mă ridic și te las în pace cu lacul și cu liniștea. să le simți, să fii una cu ele.

putem tăcea, vii, te așezi, schimbăm o vorbă, două, tăcem, mai vorbim, despre ce-am făcut în ultimul timp, în ultimii ani de când nu ne-am mai văzut, sau nu ne cunoaștem dar de recunoaștem, ne povestim ce-am mai făcut în ultimele două-trei vieți de când nu am mai mers pe poteci comune, dar pe scurt, să nu deranjăm echilibrul lumii, sau doar ne recunoaștem fără să ne privim, fără să vorbim, schimbăm gânduri și simțăminte și emoții, așa cum făceam în vreo altă lume îndepărtată de-aceasta, ne bucurăm împreună de frumusețea locului, de momentul de acum, apoi ne ridicăm, îți mulțumesc pentru companie, ne urăm cele de urat, sau doar dăm ușor din cap, în semn de drum bun.

tălpile îmi sunt aproape înghețate, dar își revin ușor când încep să pășesc pe lemnul ud și rece.  mă îndrept spre cabană, unde mă așteaptă suficientă căldură, cât să mă asigur că nu răcesc, dar mai ales cât să pot ațipi într-o pătură pufoasă, cu gândul la lac, la munții care nu s-au arătat astăzi. și știu ce-am să visez.

7-ian-2018

[foto – pinterest]

cântec de fluture mut

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi și pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, raze de soare ce se reflectă diafan peste lume…

Deschid ochii și mai privesc încă o dată într-acolo. De fapt, încerc să deschid ochii. Încerc să-i forțez, deși îi am deja deschiși. Dar știu că visez, sunt sigură de asta pentru că așa ceva nu-i real, e prea frumos, prea ireal, așa ceva nu se întâmplă în lumea mea. Poate în alt colț de lume, dar nu în a mea. De-aia știu că visez, și mai știu că aș putea rămâne așa încă un timp, fără să fiu capabilă să constat decât cum se schimbă peisajul, cum personajele apar și dispar, cum – poate – diafanul devine coșmar. Iar mie îmi este teamă de reacții întârziate. E un risc pe care nu vreau să mi-l asum. Cu toate că, da, pierd spectacolul. Cu toate că știu că, da, sunt în afara oricărui pericol – eu, cea din lumea reală. Dar mai știu că în vis frica doare. Doare ca naiba. Mai rău decât în realitate. În realitate frica nici nu doare, poate doar paralizează, poate doar înnebunește mintea. În realitate dor altele; dor căzăturile, dor degetele prinse în ușă, mai doare și inima de dor. Dar în visele mele doare frica. Doare crunt, doare de la genunchi în jos, doare de-a lungul gâtului, doare de-mi înțepenește coloana. Deci nu încape discuție, vreau să ies din vis înainte ca să mai apară alte imagini. Nu mă ademenește pe mine lumea asta cu povești.

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi, pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, gânduri lipite de cer, curcubeu din flori de măr și portocal…

N-am reușit să ies din vis. E ca și cum mintea nu mă mai ascultă, e prea fermecată. Aș putea să accept asta dacă m-aș simți în siguranță. Dar știu că odată ce m-am gândit că ar putea veni un coșmar, va veni. I-am deschis ușa, practic l-am invitat, am făcut o reverență. N-am cum să șterg cu buretele. E suficient un singur gând, unul singur, mic și nenorocit, ca să declanșeze o furtună. Odată ce a fost invitat, vine, și nu vine să bea un ceai. Nu mă pot trezi, nu pot, nu pot, de ce nu pot?!

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi, pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, furtună de nisip, fum mov și gri, și frig…

cantec de fluture mut

 

© Iustina Dorobanțu, ianuarie 2018

Mă întreb, cine este Blanche?

Este a doua oară când o întâlnesc pe Blanche. A doua oară în câțiva ani. Are un nume destul de rar, astfel încât mi-e ușor să îmi aduc aminte de ea. Este mereu ascunsă în spatele personajului principal și nu aș fi băgat-o în seamă dacă insista să reapară. Vine la pachet cu atmosfera, cu porțile către întrebări, cu posibile răspunsuri. Și cu casa.

Casa. Da, casa are ceva special, nu-i o clădire oarecare. Dar poate o vilă călători peste granițe, peste ani, printre povești?

Cred că Blanche este un gând. Un gând fin, ca un fum, ca un nor, care apare din nimic, crește, se exprimă, firul poveștii curge, devine ceea ce este, apoi se disipă în neant, pare că se pierde. Rămâne în tot și îl transformă. În ce? Nu știu, nu știu încă… Poate că aș putea să o caut, iar dacă o să găsesc, o să aflu cum de știe să apară și să dispară, să treacă pragul timpului.

Pe Blanche am întâlnit-o prima dată pe Drumul Alb, într-o încrengătură de evenimente și personaje. Întâi am crezut că doar curiozitatea mea m-a făcut să intru cu toată atenția în firul poveștii. Apoi mi-am dat seama că m-a prins total, că nu citeam pentru îmi iubesc tare mult draga mea mătușă, ci pentru că mă dusese pe un drum acaparant.

„…Peste întinderea aridă, amurgul lasă umbre lungi sângerii, întrerupte doar de fâșia cu tentă albă care o mărginește, o panglică bătută cu sfărâmături de bolovani. Silueta unei femei aleargă de-a lungul ei… Blanche ? Lumina tulbure e înșelătoare, nu poate fi ea, femeia e mult mai tânără, mai iute. Încotro se grăbește când se lasă întunericul ? Și totuși e Blanche, cu părul ca mătasea porumbului copt. Privirea ei albastră, cată înfrigurat înainte, îi face semn cu mâna, cuiva îndepărtat. Clara ar vrea s-o strige, să-i atragă atenția. Blanche și eu sunt aici, eu, eu!”

De curând am reîntâlnit-o; pentru Blanche Visele nu dorm niciodată. Adevărul este că nici eu nu am prea dormit, odată ce povestea m-a prins. Trebuia să aflu ce se întâmplă. Pe de o parte, nu voiam să mai înaintez în poveste, întrucât însemna că voi ajunge la ultima pagină. Apoi sunt pe cont propriu, nu pe mâna autoarei. Ori, ea a fost cea care a făcut posibilă instalarea unei veritabile transe de citire. Există așa ceva? Cu siguranță că da, pentru mine asta a fost. Un salt în spatele personajelor, alături de ele la fiecare vorbă și pas. Un drum de descoperire – sau mai curând de rafinare și excelare – pentru Lea, personajul care ne acompaniază de la bun început. Un drum de descoperire și revelații și pentru personaje puternic conturate și șanse bune pentru aha-uri pentru fiecare cititor.

„- De ce îmi este atât de greu să fiu fericită? Am senzația că toți cei din jurul meu au găsit secretul unei vieți fericite, dar nimeni nu vrea să mi-l spună și mie.

– Ah! Dar ei se prefac foarte bine! exclamă Blanche. Nu sunt mai fericiți decât tine, ei doar arată mai fericiți decât tine. Înțelegi? Îi interesează mai mult decât tine cum par ei în ochii altora, vor să pară invincibili. Cam asta este singura diferență. Ție nu îți este frică de vulnerabilitatea ta, tu o vezi ca pe ceea ce este, iar acceptarea ei este cea mai mare dovadă de forță sufletească. Nu ai căzut în extrema cealaltă, nu te lamentezi oricum și nu aștepți compătimirea.”

Să te prindă în ele, să te facă părtaș, să fii acolo, personaj invizibil – acesta este talentul care îi face pe scriitori extraordinari. Mie așa îmi place, să mă invite în poveste și să trăiesc, să învăț, să sufăr și să ma bucur laolaltă cu cei din poveste. Să regret că îi las în urmă, că la final ne vedem fiecare de drumul său.

Două cărți bune de citit iarna, afundați într-o pătură pufoasă și cu picioarele pe sobă, aruncând din când în când ochii pe geam la fugii grei de nea care cad. Sau la cerul senin, după caz.

  • Drumul Alb – Elvira-Sînziana Ciufecu, editura Total Publishing, 2009, o găsiți aici.
  • Visele nu dorm niciodată – Natașa Alina Culea, editura Librex Publishing, 2017, o găsiți aici.

Și vă las aici și legătura către colțul de www al Natașei Alina Culea, găsiți o mulțime de lucruri bune de învățat în zona de blog.

 

Mențiune de final

Dacă ajungeți pe aici, scuze, Doamnelor, că v-am amestecat, fără să vă spun că am de gând să o fac! Ați creionat atât de bine atmosfera, încât… ați mișcat ceva în mine, ceva ce a făcut punte peste ani și cărți, istorii și personaje. Poate că atemporalitatea are deopotrivă o infinitate de fețe și unicitate – compatibile și complementare în mecanismul fascinant al Universului. Iar ceea ce se trezește în inima cititorului este mai mult decât experiența unor lumi gustate dintr-o cupă cu clipe. Este ceva unic și foarte frumos.

valea cu spini

prin valea plină de spini pășesc cu tălpile goale

las urme ușoare prin colb și pe pietre

ce vântul le face pierdute la prima rafală.

din mine pământul însetat bea cu nesaț

uitând că doar ploaia i-ar putea fi de-ajuns

prinzând gust și dorință de sânge.

cu tălpile goale calc peste spini

mici tirbușoane, nu-i pot ocoli

se înfig, și sfâșie, și-apoi se desprind.

mulțumire pământul rostește

iar ei se gurudă prin praf foșnind

și îi îndeamnă la atac pe cei ce mă așteaptă-n drum.

fiți voi cât de mulți, nu-mi pasă

continui să merg și iată așa trec de voi

și când voi privi în urmă am să văd doar loc uscat.

în joacă și-n plimbare voi reveni să vă culeg din vechiul drum

uscați, pierduți, spini neglijați! într-un ghiveci am să vă pun

cu apă și pământ bun. și-am să vă-ntreb: rodiți?

păsări de piatră

Când plouă suspine
Peste poduri de gheață
Picături de dulceață
Se-așează pe cupe.

  dulceață de muguri
  cupe de buze
  muguri de viață

Aleargă pe raze
Soare broboade
Atinge Pământul
În săruturi de iarbă.

  săruturi pictate
‎  din picături multicolore
‎  cu fire de verde

Pe gânduri aleargă
Cu aripi deltaplane
Fulgere negre
Luminate de păsări.

  păsări de piatră
‎  lumină abstractă
  pe fulgere cu chipuri

La final, pe fundal
Proiectat pe cortina
Căzută la mal
Apare un glas de cristal.

cortină cu voce
  ‎praf de cristal
‎  pe malul din deal

 

© Iustina Dorobanțu, decembrie 2017

ultimul tren

când ultimul tren a plecat, iar forfota orașului se stinge ușor, îți dai seama că opțiunile rămase sunt limitate – foarte limitate. s-ar putea să-ți dai seama atât de târziu, încât opțiunile să fie și mai puține. dar știi că trebuie să ajungi la destinație. și asta îți dă putere. n-o să te lase în loc. poate te va costa. însă cu siguranță vei învăța ceva din toată povestea. găsești în tine și în ceilalți ajutorul de care aveai nevoie. ca și cum ai fi căutat mereu o plasă de siguranță prin toate magazinele lumii, când de fapt o aveai chiar în buzunar. și-ți poate rămâne în minte amintirea grijilor. sau că ai scos-o la capăt.

la fel cum poți uita sau poți lua tot ce-i mai bun dintr-un drum intersectat. de la omul pe care poate nu ajunsesei să-l judeci, dar pe care îl măsurai cu curiozitate. de cum se urcase în lift, ochii alunecau de la bicicleta fragmentabilă – și obosită de praf – la încălțările sport, la părul vâlvoi și grizonat, la gluga care îl ascundea, la mănușile cu degete pregătite pentru smartphone. era ceva ce nu se lega. doar când liftul s-a blocat a apărut primul semn despre cum se așează lucrurile care nu se văd. cum cu calm apăsase pe butonul de alarmă și făcea reclamația cu o voce blândă. cum situația deranjantă nu afecta nici timpul, nici spațiul, ci doar era. și mai ales cum scosese din buzunar o carte, pentru a trece oricum dar nu inutil timpul până la rezolvarea anunțată. și cum în marea de calm instaurat a apărut steluța salvatoare.

încrengătura de povești țesute de viața însăși are un farmec aparte – de natural și basm, deopotrivă. povestea capătă un sens, îi dai un înțeles și tragi niște concluzii. sau, la fel de bine, povestea poate rămâne doar o poveste. una de care să îți aduci aminte cu plăcere, râzând, crispat sau deloc. povestea se transformă și transformă pe măsură ce se derulează. să fie ceva de învățat? de purtat mai departe, în alt context? poate. sau pur și simplu totul a fost doar un preludiu și un epilog pentru omul cu bicicletă și carte, pentru cinci minute sau o viață făcută rezumat, într-un fel mult prea succint și promițând oricâte variante posibile.

dav

un act de revenire

abia începuse toamna și deja simțeam în spate oboseala anului. ca și cum timpul ar fi trecut prea repede, dar nicidecum ușor. ca și cum mi-ar fi pus pe umeri toată greutatea sa, ca să zburde în voie.

abia începuse toamna și deja obosisem. obosisem de tot ce eram. aproape că nu-mi mai recunoșteam chipul în oglindă, nu eram eu, nu era nici amintirea unei idei de cândva. și-mi aminteam vag cum simțisem același lucru în primăvară, cu luni în urmă. cu luni și câțiva ani în urmă, când găsisem o idee salvatoare într-o boabă de cafea. într-o zi de primăvară mijlocie, pe când așteptam cu răbdare să se mai scurgă următoarele zeci de ani, am decis să fac contrariul, să vorbesc și să arăt frumusețea clipei, cel puțin a unei clipe pe zi, într-un exercițiu constant, dedicat tuturor, nu mie.

o boabă de cafea, un exercițiu de recunoștință a frumuseții de neprețuit a momentului. un joc început fără a cunoaște miza, fără a-i ști potențialul. pesemne un Înger mi-a stat alături și mi-a șoptit. unul neobosit și muncit greu. unul cu răbdare și mereu pregătit de sprint la linia de start.

abia începuse toamna și mă urmărise cum încep să-mi curăț drumul de frunze înainte de călca, cum încep să pun fir lângă fir pământul pe potecă, înainte ca drumul să existe, cum distilez fire de nisip din raze de soare, înainte ca pământul să-mi ajungă în palmă.

și știa că am nevoie de mai mult. știa că pot să-mi amintesc măcar câteva trucuri de magician pentru copii, cât să pot să scop capul la lumină. și știa că apoi am să mă descurc. mai mă păcălește uneori, mă face să cred că se odihnește, însă știu că veghează, gata să fie acolo când voi avea nevoie, dar doar atunci. mă lasă să aleg, să nu aleg, să ezit, să plâng, să renunț, să revin, să renunț din nou, dar niciodată la mine. mă ia de braț când o iau razna. mergem împreună la marginea unui lac întins. ne întindem pe iarbă, privim stelele și tăcem un timp. și în tăcerea aceea mută, caut răspunsuri. le caut și nu le găsesc. de aceea mă întorc mereu, pentru a găsi răspunsuri în idei și forme diferite decât căutasem inițial. fără să zgâlțâi lumea din temelii, mă întorc cu o aparentă renunțare la luptă – pentru ochiul neformat al unui privitor oarecare. eu știu însă că sunt deja pe alt drum, pe care voi ajunge într-un fel unic, al meu.

viața îmi pare aidoma unui carusel. un carusel de inedit, de frumos, de cunoscut și mai ales de necunoscut. de mult necunoscut, dar nu ascuns, ci doar ferit privirii. nu pus deoparte pentru alții, ci uitat un timp.

însă nici cel mai frumos carusel nu se învârte fără ca omul de la manetă să fie prezent. și chiar și-atunci când funcționează, ca să urci trebuie să-ți fi luat bilet și să-l prezinți.

asemenea și viața. are nevoie de ceva de la mine pentru a mă purta într-un loc mai potrivit, în cele mai bune momente și aducându-mi în cale oamenii care să mă inspire. primul pas este să-mi iau bilet. eu, mie. să-mi asum un act de încredere și să-mi dăruiesc dreptul la viață, în toată plenitudinea ei.

IMG_20151228_123505_1v2 - Edited