inimi

în surdină – Unsafe Heaven

Nu mai știa să iubească. Știuse, cândva. Apoi s-au întâmplat atât de multe, încât s-au așezat strat peste strat toate zilele din viața sa, cu bune, cu rele, cu soare și ploi, mai ales cu ploi. Uitase cum să fie omul de la început. Uitase că fusese unul. Acum era doar o bucată de moloz care prinsese picioare. Părea că mișcă, părea că execută toate comenzile date de minte, părea chiar genul supraviețuitor, acela pe care viața nu-l omoară, ci îl face mai puternic.

Avea inima peticită. Zgribulită într-un colț de suflet, tremurând de durere și rămasă fără lacrimi. Iar de acolo din întunericul ei nu putea vedea prea departe. Nici cu oamenii nu știa ce să facă. Veneau în apropierea sa, îi vorbeau, dar nu îi putea înțelege. Îi lăsa să plece, să se ducă în lumea lor și ea rămânea acolo, în locul pustiu și dureros, acolo unde știa deja cum îi este.

Până într-o zi. O zi care, poate, va veni. A auzit de ea, dar nu știe cum o va recunoaște. Poate că va trece pur și simplu pe lângă ea. Sau poate, totuși, nu. Poate că va putea îndepărta plasturii, va putea ieși la Soare să-și vindece toate rănile.

∼∼∼

Prea multe vieți și prea mulți ani se pierd. Dacă am înmulți toate sufletele rupte cu toate orele lor de plâns, oare de câte milenii am face rost? Apoi, oare ce am face cu ele?

∼∼∼

Dar, cumva, durerea are propriul său confort.

∼∼∼

Sunt oameni care cad unul într-altul dintr-o împiedicătură și rămân așa o viață întreagă, în loc să-și vadă de drumuri. Sunt oameni care se găsesc și devin basme trăind frumos ce le-a fost scris dinainte de începutul Timpurilor. Sunt oameni care și-au dat întâlnire de peste secole, apoi se opresc înainte să înceapă – lăsând povestea pentru un îndepărtat altă dată. Și fiecare dintre ei poartă în piept o inimă. Și în inimă, un suflet.

Sunt inimi care râd la Soare, oricare le-ar fi povestea de acum. Și sunt inimi care se ascund într-un colț întunecat, unde nicio vorbă nu pătrunde.

Și n-o să știi ce inimi bat în oamenii aceștia. Nu-s reguli fixe, nici logice, nici definitive.

12-oct-2018

povestea viei

Demult, pe vremea când Lumea, Cerul și Pământul abia învățau cum să se rotească împreună, Dumnezeu începu să dea culoare tuturor celor cu suflare. A luat în palma dreaptă Pământul și în cea stângă o boabă rotundă de Cer. Și-a coborât mâinile în căldarea cu lumini, le-a odihnit o vreme acolo, apoi a ridicat cele două sfere și le-a privit, pe fiecare cu câte un ochi, cât să nu-i scape niciun detaliu. Își păstraseră dimensiunile și textura, una mai mare, alta mai mică, una mai zgribulită, alta mai netedă, una continua să respire blând și rar, cealaltă des și mărunt. Una a prins nuanțe de albastru și verde, cealaltă de verde și mov. Se completau atât de bine, încât boaba de Cer și-a dorit să rămână pentru totdeauna împreună, rezemate tâmplă de tâmplă. Dar cum legile firii și ale fizicii nu aveau cum să permită o asemenea ispravă, ea s-a rupt în mii și mii de bucăți și s-a împrăștiat peste Pământ, într-o îmbrățișare soră cu moartea. Iar boaba de Cer încă moare în fiecare an, de mii și mii de ori, cu fiecare boabă ce piere. Și renaște din nou și din nou, se încălzește sub Soare și își schimbă culoarea, recâștigându-și mereu darul primit. Iar Pământul își ține promisiunea și încă se rotește fără oprire, pentru ca boaba de Cer, oriunde s-ar găsi vreo parte din ea, să aibă parte de Soare.

 

[sursa foto]

Mai sunt trenurile ce-au fost?

Orașul e încă viu, îi simt pulsul. Șinele bat ritmic un sunet slab, îndepărtat. Trenul se va apropia când îi va veni timpul, oricât de târziu ar fi. Panoul nu mă anunță prea multe, doar încă douăzeci de minute de așteptare. Zumzetul crește, lumea se adună. Grupuri mici schimbă impresii, în timp ce alții sunt cufundați în gânduri și în ecranele telefoanelor. Mult mai puține cărți decât de obicei în mâinile lor. De fapt, nici una. Doar biciclete. Biciclete sunt multe. Mă rog, trei până acum. Trei în cincisprezece minute, adică una la cinci minute. Nu mai rămâne nimeni lângă mine. Doar pe peronul de vizavi e mare agitație. Vin oameni grăbiți. Aud cum vine trenul, cum își deschide ușile, cum oamenii coboară și urcă. Eu aștept. Îi ascult, îi privesc, încerc să fur bucăți de gânduri. Încă un tren trece și gara rămâne pustie. Încă o bicicletă, chiar două. Așteptarea mea se apropie de sfârșit. Nu-mi pare rău. Nici de sfârșit, nici de timpul de așteptare. E ca în viață. Oameni care vin și pleacă, timpi morți, momente care nu se mai întorc, mult zgomot pentru prea puțin, tăcere, poveștile fiecăruia, trenuri care ne duc mai departe.

Noi scriem poveștile. Noi le dăm însemnătate. Noi alegem de câte ori urcăm în tren și în care direcție.

Nicoleta Mircea-Angheluta: Viața mi-a dat șansa să întâlnesc un copil cu autism

Voi alerga pe 14 octombrie 2018 pentru copiii cu autism care au nevoie de terapie deoarece importanța intervenției în autism măresc șansele de re

Sursă: Nicoleta Mircea-Angheluta: Viața mi-a dat șansa să întâlnesc un copil cu autism

Oamenii chiar pot muta munții din loc. Sunt oamenii aceia care se implică, sunt cei care dau tot, care cred, care nu se lasă, care tremură și urlă în gând, dar merg mai departe.

Despre o astfel de poveste este vorba aici. Despre a porni de la zero într-un demers și a reuși peste așteptări, despre a descoperi o lume pe care avem tendința să o ascundem sub preș și de a găsi calea de comunicare între cele două lumi.

O știu pe Nicoleta de mai mult de-o jumătate de viață. Sunt convinsă că ca reuși mult mai mult decât speră și că aceasta va fi doar povestea de la început.

Orice suport este binevenit, donație sau distribuirea poveștii, după cum vă lasă posibilitățile și 💗.
Mulțumesc!

 

dincolo de infinit, aici. T9.

Soarele a clipit, iar întunericul a cuprins lumea preț de-o secundă – aproape insesizabil, dar cumplit de tulburător pentru cei care tocmai aveau privirile îndreptate spre el. Păsările care treceau întâmplător, aflate undeva între soarele îndepărtat și ochii privitorului, au dispărut pentru o clipă, confundându-se în negrul nopții. Apoi totul și-a reluat cursul, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Păsările s-au văzut din nou pe cer, soarele a continuat să strălucească, iar lumea să își vadă de treabă.

Așa au simțit cu toții, și pentru ei chiar așa a și fost.

Doar păsările își dădură seama că s-au prăbușit în hău, mai întâi. Totul a fost cuprins de frig și întuneric și o sută de ani au trecut peste tot ceea ce amorțise. Soarele nu poate clipi ușor și insesizabil, ci o face greoi, cu lentoarea specifică acelora pentru care timpul există din belșug. Păsările au bătut din aripi ani întregi, fără să înainteze vreun pic. Curând nu le-a mai fost nici foame, nici oboseală. Erau doar dornice să se sfârșească totul, în orice fel. După un timp dorința lor a devenit realitate, iar ele au simțit cum pășesc într-o nouă lume. Nu era cea veche, lăsată în urmă înainte de căderea timpului, ci una nouă, complet diferită. Soarele se răsucise pe o parte și își schimbase sensul de mers, plantele își schimbaseră culoarea și rămaseră fără glas, copiii dispăreau din oameni și lăsau făpturile bipede golite de toate sentimentele frumoase pe care știau să le împartă. Să învețe să le găsească singuri, spuneau. Iar cine n-o putea, să moară înainte de vremea sa. Lumea nu mai era așa cum o știau păsările, dar nimeni nu părea să observe asta. Pesemne că vălul de fum pe care îl ridicase pământul le ștersese toate amintirile și le înlocuise cu amintiri-surogat, care se construiau pe măsură cu lucrurile se întâmplau. Prezentul găsea justificări și scuze apelând la versiuni inexistente ale trecutului, iar nimeni nu mai purta răspunderea faptelor sale. O nouă ordine a lumii se instalase.

Soarele a clipit și lumea – așa cum fusese ea de la începuturile timpului – s-a stins. Cel puțin pentru o vreme.

23-sep-2018

[sursa foto]

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2018

în reluare, în urma propriei ființe

întind mâna spre cer,
să mângâi ultimii nori ai zilei
mă doare fiecare respirație
mă mișc sacadat, în reluare, în urma propriei ființe
de parcă aș vrea să recompun mișcări pe care le-am uitat

toate drumurile mele, cu care făcusem legământ, dispar
au fost în zadar
renegociez cu mine toate condițiile vieții
cu blândețe, îmi spun, ai înțelegere pentru tine,
dar mintea aleargă nebună
simt că nu o pot prinde din urmă
doar rolul de spectator mi-a rămas

pe fundal, un gând îmi spune relaxat
ca zilele vor curge și o să uit
ca și cum n-ar fost nimic
iar altul îi răspunde
poate că nu, poate că aveam dreptate
și nu m-am crezut

când o stupidă răceală pune stăpânire pe om
iar omul caută cele mai nebunești explicații
e momentul ca omul să își asume rolul de spectator
să asiste la joc, căci cum ar putea trăi mai autentic de atât focul și durerea și disperarea, cum ar lărgi mai bine de atât lesa strânsă în jurul imaginației? omul își spune, las-o să țeasă, las-o să se bucure de-o alergare prin curte, și n-o îmblânzi, ci împrietenește-te cu ea, să-ți aducă ofrandă viteza și dexteritatea minții și a simțurilor.

dincolo de infinit, aici. T8.

[inspirația de azi a venit în engleză… cu regret pentru nevorbitori. traducerea din google translate bunicică, o puteți folosi]

The weavers of time

– We all live in a bubble, an electromagnetic sphere that keeps us all trapped here.

– No. No, no, no, professor! That’s quite a nice try, but you can’t convince us. We all know the contrary for ages.

– Then why do you think we have put the efforts altogether, nation with nation, to reopen the schools for those over 50’s? To bring you here and speak about the real history, the real geography, the real of all that is real.

***

And so the story began to be spoken. The truth was finally set free. Many got answers, many were confused. Many believed, many didn’t. Afterall, it is hard to accept things that take you out of control of your own life.

There is no past, there is no future. There is only present, now and forever. All the past you remember is just weaved memories. We generally need them, because as humans, we tend to not live fully in the present and we search for memories from the past in order to make sense of everything. We live in a buble of continuum and live the same day over and over again. Still, we tend to believe that there was ‘yesterday’, that ‘tomorrow’ is yet to come, but none of those is real. There is just the ‘now’. We have people trained to weave past memories and future dreams, so anyone can rely on them freely. But at some point, there is too much work to be done. So comes the time to call some of you here, back at school, a new type of school, and to tell you the truth. We urge you to live in the present, more and more, to release some of the workers from their day and night work. They’ll return soon to weave again, as many remain unannounced about this. It is not yet their time.

***

Be kind to yourself. Watch the sunsets. Enjoy the rainbows. They flourish so fast. Draw them into your mind, don’t run to grab the camera. Don’t regret them. Don’t regret at all. All that you have lived can be lived once again through memory of feelings. Wish for new moments, for new memories to be build. See the less expected glimpse of fun and joy through the eyes of the grateful. Take your time. Don’t rush. Be kind. Be gentle.

As the words surrounded her from the sky of the room, she became aware of all missed moments earlier that day, of her continuous fight for imaginary deep dark forest, of her struggle for remaining stuck on the known… and all became clear as fast as a blink of an eye. It was the bliss, the joy of being, the colours and the feelings passing through her body, it was the time that did not stood still, it was the wind and all the life around. And be it just a moment or two, be it the same over and over again, she couldn’t care less, as it was truly priceless.

She stood up, went for the door, opened it and, as she already foreseen, the professor was there. A kind smile on his face, his gentle touch on the shoulder, the soft voice were just as they should have always been and known.

– So, you stay with us.

– For sure. As this is all it should be.

– Follow me.

They both entered a large hall full of students, some older, some not, some passed away, some still living.

– Hello, everyone! Let me introduce you Amanda, your teacher. Listen to her, bring your questions, your doubts and keep in mind: do not leave this place heartbroken, but in knowledge.

07-mai-2018

 

© Iustina Dorobanțu, august 2018

focul de la S

glas de toamnă-n miez de vară 
aparențe ce înșeală…
vântul bate, duce ploaia,
la cuptor deschisă-i gura.

În zilele în care natura își lasă elementele să-i alunece printre degete, la ce te gândești mai întâi? La tine, la cei dragi, la cei loviți de soartă?

Departe de focul ce se joacă și doar, mă văd chiar acum cum scriu și îmi permit să îmi rostogolesc gândurile. În astfel de clipe vin rapid în minte tot felul de semnale de alarmă și reamintiri… a ceea ce nu ar trebui omis vreodată: să trăim prezentul, nu trecutul, să ne bucurăm de ceea ce avem, să prețuim, să fim recunoscători, să îmbrățișăm des, să iubim mult, să fim acum tot ceea ce ne dorim să fim. Și pe lângă toate acestea, mereu să avem omenia la noi, să fim de folos, să facem ceea ce putem pentru această lume și să nu ne fie frică să facem și atunci când nu știm cum. Asta am învățat astăzi de la cineva – nu trebuie să știi de bun început cum, ci trebuie să acționezi, să faci primul pas. Apoi lucrurile se leagă.

în tăcere

E dincolo de mine, undeva în adânc,
o făptură ce tace și-o face profund.

Când își vorbesc din priviri, oamenii nu mai au nevoie de cuvinte. Sau poate că au, ca niște mângâieri ce urmează conturul obrajilor și coboară de-a lungul gâtului, până spre claviculă. Acolo vibrează ușor, ca un arc surprins de un fluture. Ca un dans în care este nevoie de doi, dialogul se construiește pas cu pas, suflare cu suflare, bătaie de inimă cu bătaie de inimă.

Ce simplu este jocul acesta când e vorba de mai mult de unul…

Ce greu devine când totul se poartă într-o singură făptură… când vocile îi amuțesc, când tăcerea cuprinde întregul, când nici măcar monologul nu mai prinde grai. Liniștea acoperă toată lumea sa, precum un cearceaf imens, întins de pretutindeni până nicăieri. Dar, cine știe, poate că tăcerea are un sens, poate că tăcerea vindecă, poate că nerăspunsul este cel mai potrivit, poate că acolo, în abisul ce pare înfricoșător, sunt toate răspunsurile lumii, și poate că toate vor ieși la suprafață când vor primi înapoi același nerăspuns.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

ritm, ne-

Simt cum Pământul s-a oprit în loc
și timpul îmi încetinește pașii.
Sesizezi? Dar noi ne continuam marșul.

Ascult cadența decantând secunde
precum ace de ceas din altă lume.
Auzi? Să spargem liniștea care doare.

Viața ne cere să stăm cu clipa în loc
dar noi întindem timpul.
Îl vezi? Precum elasticul pe după glezne.

Ca și cum mersul nostru
sau jocul și dansul pornesc lumea.
Le bagi de seamă? N-au cum schimba ceva.

17-iul-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018