Legende urbane

La înălțimi de peste 20 de metri, în spații deschise, instinctul trezea la viață amintiri ascunse adânc. De aceea, încă din anii mici (3-4000), nicio clădire nu mai avea balcoane, spațiul vitrat al pereților exteriori nu depășea patru metri pătrați. Singurii care puteau avea geamuri largi erau cei care locuiau la parter și la primul etaj, bucurându-se se splendoarea grădinilor. Excursiile în aer liber la munte nu erau permise, iar prețurile unor plimbări clandestine urcau la valori exorbitante.

În contact cu aerul, spațiul larg și înălțimea, aripile se trezeau la viață. Spatele se cutremura ușor, postura se modifica, pentru a susține cele câteva kilograme care se materializau în câteva minute, luând forma unor aripi ample și puternice.

Pentru astfel de erezii, pedepsele erau aspre, mergând până la condamnarea la moarte. Mulți se îndoiau că ar fi fost adevărat, fiind convinși că un viitor mult mai greu ii aștepta pe condamnați: munca silnică în adâncurile Pământului. Până la urmă, cineva trebuia să o facă, și era nevoie de curaj și inteligență pentru sarcinile dificile. Niciun om întreg la minte nu ar fi ales așa ceva fără să fie constrâns, dar era clar că cineva o făcea, și încă bine. Pentru a-și împăca ideile despre moralitatea societății lor – care chiar ar fi putut omorî oameni?! – și lipsa altor explicații plauzibile, apăruseră legendele urbane ale zburătorului.  

Orașul era în totalitate gri, de aceea nimeni nu se obosea să-l imortalizeze în tablouri sau filme, pentru că nimic nu era ieșit din comun, nici măcar răsăritul sau apusul. Adevărul e că toată nenorocirea se petrecuse atât de repede, încât nu au avut timp să o oprească. O singură generație de gadgeturi distrusese capacitatea de a distinge culorile. Începea cu imposibilitatea de a percepe diferența dintre două culori, apoi trei, patru, până când totul ajungea să fie definit doar în nuanțe de gri. Dar, cel puțin, asta venise la pachet cu capacitatea de a distinge totul noaptea, la fel de bine ca ziua. Omenirea câștigase vederea nocturnă, dar pierduse culorile. Pierzând culorile, nu se mai obosea să capteze atenția prin diversitate. Se schimbase radical abordarea din lumea modei, design interior, arhitectura stradală, aparatura mică din gospodării; oamenii știau doar din povești că pe vremuri existau aspiratoare roșii, unghii albastre, cercei aurii, telefoane roz, clădiri cărămizii și tot felul de alte aberații pe care nici măcar nu și le puteau închipui, nu aveau sens. Totul se fabrica, vindea și cumpăra în nuanțe de gri, și pe nimeni nu interesa dacă era un gri luminos sau întunecat, tot ce conta era forma. Nici materialele nu mai aveau vreo importanță din punct de vedere estetic sau tactil, erau apreciate specificațiile tehnice și greutatea. O lume care dusese în spate multe poveri materiale și sufletești răsufla acum ușurată cu fiecare lucru mai ușor. 

Cei care încălcau legea, cei care zburau până la nori, peste Oraș sau munți, atingeau coarda abis. Nu era o coardă creată de om, nici măcar nu era o coardă de care să te poți agăța. Era doar un nume pe care îl primise, aparent doar pentru a trasa o linie, dar în fapt dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Atunci când anumite condiții specifice erau atinse simultan – înălțime, viteză de cădere și contact direct al feței cu aerul, un văl de ceață era îndepărtat de pe ochi. Cine trecea prin această experiență descoperea brusc culorile, surprinzător atât ca element de noutate, cât și ca diferență între armonia vizuală a zonelor din natură și aspectul haotic al orașului, sclipind nebunește în mulțimi de culori. 

Era ca și cum o coardă a sufletului era atinsă, brusc redescoperită, aruncându-te imediat în contemplație sau abis.

Dar zborul era interzis, pedepsit și oamenii care vâzuseră culorile nu ajungeau să vorbească despre ele nimănui. 

Iar zborul nu era interzis pentru a opri recăpătarea vederii complete, ci din cu totul alte motive, legate de siguranța circulației aeriene.

Așa că această poveste, pe cât de fascinantă și eliberatoare, pe atât de necunoscută rămăsese. Nu era și nu avea să ajungă legendă urbană.

Despre gadgeturile care distruseseră vedea nu exista nicio legendă, nicio poveste ascunsă, nicio teorie a conspirației. Fusese doar o gravă eroare tehnică. Erau atât de populare, încât rar găseai o gospodărie fără unul. Defectul de vedere se transmisese apoi pe cale genetică urmașilor. În mai puțin de o sută de ani, toată populația pierduse capacitatea de a vedea în culori. Cine nu o pierduse sau nu se născuse așa, făcea parte dintre bătrâni, iar bătrânii se sting, unul câte unul.

Cât despre distrugerea vederii, s-a convenit rapid să se vorbească ca despre modificare. Până la urmă, nu omorâse pe nimeni, iar cei care nu o cunoscuseră vreodată nu știau ce fusese pierdut.

Despre Orașul subteran existau cele mai multe legende urbane. Cum nimeni nu se întorsese vreodată de acolo, nu erau tocmai legende bazate pe un sâmbure de adevăr, erau pure fantezii. Dar era minunat să le asculți. 

Orașul era, de fapt, o înșiruire de orașe și sate, orașe cu clădiri amețitor de înalte, sate dedicate agriculturii, toate îmbrățișând pământul în trei cercuri, unul înconjurând ecuatorul și celelalte formând vizual două X-uri atunci când priveai pământul din depărtare și dintr-un anumit unghi, din față sau spate. Nu trecea niciun cerc pe la poli, nicio construcție umană nu rezista acolo. Iar asta aducea după sine o salbă de legende, de la lupta naturii împotriva omului, la fenomene mistice, implicații extraterestre sau construcții ale unor specii evoluate care stăpânesc polii Pământului și tunelul subteran ce le leagă. În afara celor trei cercuri ce formau Orașul, nimic nu mai era locuit. Vechile așezări ajunseseră ruine, unele dintre ele adăpostind ruine ale unor vremuri mai vechi, cetăți de piatră și amfiteatre, la rândul lor construite peste ruinele unor civilizații despre care nu auziseră vreodată. 

Se schimbaseră multe față de anii mici, cei numerotați cu mii. Locuitorii anilor cu zeci de mii nu erau însă prea diferiți față de predecesorii lor. Erau în continuare fascinați de povești, de speranța unei lumi mai bune și de bucuria mută și nespusă a unei lumi unde se trăiește mai greu decât într-a lor. Corpurile trecuseră de câteva ori prin schimbări care puteau aduce o altă față lumii, dar oamenii opriseră în loc evoluția, căci nu știau ce să facă cu ea. Trăgând linie, după zeci de mii de ani, erau aproape la fel ca la început. Zburaseră cândva spre alte lumi, dar se plictisiseră rapid. Era mai ușor să continue cu ce aveau, chiar și puțin disponibil, decât să creeze de la zero. Nu anihilaseră agenții schimbării, ci pur și simplu nu se agitară cu visătorii și exploratorii, oricum aveau să moară de moarte bună, la bătrânețe, și nimeni nu le continua munca. Nu se întrebau prea des ce ar fi putut să fie altfel, ce se risipise neant. Și-ar fi răspuns, probabil, că nimic concret, dar era cu siguranță vorba de mult potențial.

Aceasta a fost o scurtă incursiune în legende urbane care nu ar trebui să existe. Și poate că nu vor exista niciodată, dacă omul își va da voie să fie tot ceea ce poate fi. 

Fiica Timpului

Soarele strălucea peste văi și munți, peste câmpii și întinderi nesfârșite de ape, peste verde, auriu, brun și albastru. Întinși pe-o pătură de nori, tatăl și fiica vorbeau. Pentru tată, avea să fie una dintre acele conversații grele dar necesare pe care trebuia să le poarte cu copilul său.

– Vremea ta pe Pământ va veni când se vor sfârși zilele mele, spuse el pe un ton cât mai neutru posibil.

– Dar te vreau mereu lângă mine, tată! Și oricum, ce vorbe sunt astea, cum ai putea să încetezi să exiști? glăsui ea nedumerită.

– Pentru că eu nu sunt real. Sunt doar o invenție a oamenilor, o nebunie temporară. Iar când ei vor înceta să mă poarte în minte, va veni vremea ta. 

Fiecare cuvânt își avea locul său deasupra norilor, undeva în ceruri, dar oamenii nu le vedeau nici măcar umbrele. Existența lor era diferită de cea a făpturilor de pe Pâmânt. Ce-i făcea altfel nu era felul complet diferit al hranei, preocupărilor sau duratei vieții, cât modul lor de a fi, înțelegerea pe care o aveau unii față de alții, grija pe care și-o purtau, indiferent cât de învrâjbite le-ar fi fost înțelesurile în dicționarele oamenilor. Erau o mare familie. Unele cuvinte erau mai des chemate decât altele, unele se regăseau în toate limbile, altele erau mai puțin reprezentate, unele puteau fi ușor înțelese, altele erau mai dificile, unele lăsau loc de interpretări, altele erau directe și clare, unele se născuseră la începutul lumii, altele apăruseră mult mai târziu. Fiecare chemare de pe Pământ, rostită cu voce tare, citită, sau doar gândită, le era datoria. Cuvintele trebuiau să fie prezente acolo unde era nevoie de ele, pentru a face punți de comunicare între oameni, pentru a putea da formă gândurilor și sens acțiunilor. Nu cunoșteau odihna – și nici nu și-o doreau, existența lor imaterială neavând nevoie de somn. Iar Pământul, mereu rostogolindu-se în jurul propriei axe, ținea mereu trează o parte din oameni, cât timp îi arunca pe ceilalți în somn. 

Timpul și-ar fi dorit cât mai mult timp alături de fiica sa, însă și mai mult își dorea să nu mai fie spaima oamenilor. Nu putea fi suficient de mult pe cât și-ar fi dorit ei, nu putea fi întors, nu putea rămâne în loc. Și nu putea face niciuna dintre acestea, întrucât el nu curgea cu adevărat, așa cum își închipuiau cei mai mulți dintre oameni. Era doar o idee căreia i se dăduse un nume. Își acceptase soarta, fusese prezent la fiecare chemare și își jucase rolul, așa cum îi fusese atribuit. Ca orice alt cuvânt, se îngrijise să lase ceva în urma lui. De cele mai multe ori, cuvintele își găseau succesorii imediat ce erau creați de oameni, îi creșteau și le cultivau simțul datoriei, apoi trăiau împreună și se singeau dacă erau uitate. Foarte rar se întâmpla să apară în lumea lor orfani, copii rătăciți din timpuri străvechi, care nu apucaseră să crească alături de un părinte, uitați fiind de oameni dinainte de a fi putut exista cu adevărat. 

Așa se întâmplase cu fiica Timpului. Nu era fiica sa cu adevărat, nu apăruse după el, ci îl preceda de dinainte de tot ce fusese, însă oamenii o uitaseră, pentru că nu putuseră să o curpindă cu mintea. Nu avea – încă – un nume rostit, fiind prea puțin chemată. Timpul o crescuse însă cu un mare simț al răspunderii, pentru tot ceea ce avea ea să devină. Știa că nu va fi alături de ea, nu-și închipuia prin ce minune i-ar putea fi prelungită existența, spera să rămână în cărți și povești, dar nu avea nicio garanție. Îi predase toate detaliile meseriei lor, o instruise cum putuse mai bine, iar ea fusese o elevă sârguincioasă. Ajunseră în punctul în care nu mai era drum de întors, în care el trebuia să îi explice că nu puteau exista în același timp și să îi dezvăluie cine era cu adevărat. Avea să-i explice și despre misiunile pe care unii dintre ei le aveau. Majoritatea cuvintelor răspund la apel. Câteva cuvinte însă, au datoria de a face incursiuni pe Pământ, pentru a aduce oamenilor lumină în înțelegerea lor, pentru a-i călăuzi spre raționamente noi. Cu fiecare astfel de drum pe care ea îl va face, cu fiecare drum în care va convinge, el, tatăl ei, va fi mai puțin chemat pe Pământ, până când, într-un târziu, va fi uitat.

Fiica Timpului rămase tăcută. Regreta cât de bine fusese crescută de tatăl ei, pentru că deja simțea lupta din ea, dintre tristețea pierderii lui și datoria ei față de oameni. 

– Ce bine ar fi să exiști cu adevărat, să-ți pot cere timp! îi spuse privindu-l îndurerată. 

Se retrase și privi Soarele de foc. Spre deosebire de celelalte cuvinte, ea avea încă timp să privească. Durerea îi sfredeli pieptul. Își jeli existența. O idee se înfiripă, o idee ce-ar fi putut să-l salveze. Avea să coboare și să convingă și mai mult oamenii că timpul există, că se scurge, că pune presiune pe ei, că nu-i suficient, că este prezența cea mai puternică din viața lor, din clipa nașterii până la cea a morții. Desigur, nu-i garanta și existența ei, pentru că avea nevoie ca măcar câteva persoane să continue să creadă în ea, pentru ca amândoi să existe. 

Cântări toate strategiile posibile. Evaluă riscurile. Dar scăpă din vedere faptul că tatăl ei dispăruse de ceva timp. Își dăduse seama târziu că nu mai împărțea același nor cu ea. Puterile ei creșteau, se simțea chemată și simțul datoriei se trezea în ea, așa cum el o învățase. Și atunci a știut că el îi ghicise gândurile. Coborâse pe Pământ, în vise și gânduri, și începuse să răspândească vestea. Și nu mai era drum de întors, căci suficient de mulți oameni înțeleseră că timpul este doar o iluzie. 

Vestea se răspândi rapid pe Pământ. Atât de rapid pe cât se putu, căci Pământul este mare, iar vestea circulă și acum, până când va ajunge la toți: este suficient pentru fiecare, și timp și loc și bucurie, în clipa ce va veni, care-i acum și va fi fost.

Iar tatăl și fiica încă au parte de timp împreună, cât timp el mai există.

blanc

BLANC2, blancuri, s. n. Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – DEX (2009)

blanc, ceea ce simți când ți-ai uitat cuvintele, ți-ai pierdut gândurile, când nu te mai întâlnești cu tine în propria piele.

blanc, reflexia care nu revine dinspre oglindă.

blanc, bara lungă prietenoasă de pe tastatură, gata să devină jokerul care să înlocuiască toate literele. oare câte pagini poți umple cu spații goale și litere ascunse, spunând tot ce nu ai de spus?

blanc. imaginea colii albe de hârtie. a unui nou document word deschis. siguranța că sunt acolo, în fața ta, așteptând cu răbdare să începi. ideea de nou. refresh, restart, reboot. o iei de la capăt. asta îți oferă foaia albă de hârtie. șansa. provocarea. soluția. instinctul care îți spune să lași ceva în urmă. să umpli pagina. să umpli o zi, o lună, o viață. a ta, a altora, a celor ce vin după. precum fluturii migratori, care traversează lumea, ca și acum acela ar fi unicul lucru pe care l-ar putea face.

blanc. în sens invers, cum ar fi? să ai în față pagina gata scrisă și să ștergi literă de literă, până când nimic nu mai e scris. să faci curat, să fie liniște, să fie loc. să nu fie nici grabă, nici obligații contra-cronometru.

blanc. să ai în față pagina albă, să simți impulsul tău, presiunea celorlalți, dar să le reziști. să ignori viteza, inerția și prea-multul care îți dau târcoale. doar să fii, să exiști, să te bucuri, să respiri liniște, bucurie, soare, ploaie, lăcrămioare.

blanc. ceva ce poate rămâne blanc, nealterat, și totuși ok. sau poate abia acum ok cu adevărat. abia acum pagina, eliberată de obligații, e gata să-ți primească liniștea. iar dacă ai ceva de adăugat – cuvinte, culori, note, liniștea poate lua forma lor.

blanc. o formă de exprimare.

fabrica

Te trezește zdrăngănitul râșniței. Strident, violent, metalic. Nu s-a crăpat bine de ziuă, ochii tăi încearcă în zadar o acomodare rapidă. Vezi în ceață, nedeslușit. Te gândești că-i o nouă dimineață stricată. Iei ceasul de pe noptieră, crezi că-l poți citi căutându-i limba scurtă. Degetele îți alunecă prin cadranul rotund și, țeapă, direct sub unghie, icnești de durere și arunci din loc minutele sau orele, nici nu mai contează. Te-ai trezit acum și mintea își mută din atenția. Râșnița nu s-a oprit. Respiri rapid, adulmeci, ordoni nărilor să găsească boabele de cafea. Se dilată constant, simetric, inutil. Și-ți aduci aminte că nu mai e nimeni în casă. Sau n-ar trebui să fie. Rămâi la ideea că ai încuiat ușa cu o seară în urmă, ești singur în casă și stabilești că nu-i nicio râșniță în funcțiune. O cafea în minus, îți spui, și tragi concluzia că ziua e și mai proastă. Zumzetul continuă și îți sfredelește simțurile. O fi vreun vecin harnic și nebun, peste câteva ore îi vei bate la ușă și o să-i zici câteva vorbe dulci. Te strângi sub plapumă și strivești perna peste cap. O faci degeaba, nu poți scăpa de gălăgie. Fabrica de idei vuiește la maxim. Lucrează continuu, încerci să intri dar îți arzi palma, clanța e supra-încinsă, din fontă lichidă. Te credeai stăpân al ideilor tale, dar pricepi – cam greu, dar o faci – că nu ești nici măcar un șef minuscul pe acolo. Ești sclavul lor, cumpărat la piață după o tocmeală ieftină. Cu cât te opui mai mult, cu atât te leagă mai strâns. Ai vrut libertate, drept la opinie, ia-le de unde nu-s. Într-un ultim efort, te zbați și încerci să scapi, să nu te mai întorci. Fugi, fugi, fugi cât de repede poți. Brusc, te doare capul îngrozitor, pui mâna la ceafă, sângerezi, dar în jur se face lumină, liniște, calm și nu-ți mai pasă. Adormi. Ai recăpătat controlul sau sau ai fost redus la tăcere, nu știi sigur. Adormi, iar amintirile recente se disipă. Telefonul vibrează molcom pe noptieră, mijești ochii și zâmbești. O nouă zi. Ai o mulțime de planuri și idei pentru astăzi. Ce frumoasă este viața, îți spui. Nici nu-ți trece prin cap să te îngrijoreze jena ușoară pe care o simți la ceafă. O pui pe seama pernei.

Perna o pune pe seama fabricii de gânduri, dar nu are nici voce, nici cuvinte potrivite să-ți explice.

An Ocean of Souls

As we go deeper into the darkness, our eyes no longer see. Other senses cease to capture the world, too. There is no way back. The unknown lies ahead. At that moment, there is only one option: go further. Is it a rational, reasonable choice? Or is it the creation of the mind, pure invention to give purpose to the fragile existence? A glimpse of possible futures draws the two antithetical paths: life and death. A whisper pours directly into the mind the unavoidable turning point: it is up to each of us to choose – sink and drown or dive deeper and get to the other side.

You need new skills. You have to find new ways to move along, to shift through space and time. You need a new understanding of all around and inside you. You need new patterns or maybe to break free from all patterns.

Let your heart be your castle, open the gates, do not pour poison into the river that surrounds you, hold the fire of your dragons. Let your heart listen to the visitors, welcome their joy, their tears, learn from them, accept their gifts, gently care for the grass that holds their steps, make sure there is plenty of water to calm their thirst. 

That was the way to learn from the outside. Was it enough? Did it get you closer to what you expected? Are you ready for the real challenge? Are you ready to not expect anything? Are you ready to dive deeper into the universe inside you? Are you ready to listen for the first time for all that you already knew? Are you ready to stay still and listen to the wind? Are you ready to quiet your mind and listen to the beats of your heart? Are you ready to stop chasing time and treasure the moment?

Are you ready to be free?

apa ce curăță

părea o seară ca oricare alta, înșirată pe interminabilul fir al primăverii. pierdusem simțul timpului și-mi lăsasem privirea să colinde în voie, scrutând depărtările. câteva picături de ploaie s-au oprit pe geam, în drumul lor spre pământ. mi-am petrecut degetele peste conturul lor perfect, de cealaltă parte a sticlei. atunci mi-am descoperit falangele lungi, asamblate complementar în grupe mici de câte trei, aparent independente de celelalte aflate în imediata apropiere, în fapt prinse toate în buchet împreună, învârtite în fel și chip și după bunul plac al încheieturii mâinii. apoi am realizat că nici aceasta nu era liberă, ci prizonieră de voie poverii strânse în timp. aș fi vrut să o cercetez cu atenție, însă ochii nu au putut pătrunde dincolo de ambalajul care crescuse în jurul ei. era multă mizerie acolo, straturi peste straturi de te miri ce nimicuri, sufocante precum o lespede de plumb. nu am ajuns prea târziu în acel loc întunecat, încă sunt suficiente puncte de reflexie a luminii pentru a curăța cu grijă și blândețe tot ce nu ar trebui să fie acolo.

am desprins ușor strat după strat, am lăsat apa să curgă câte puțin, câte mult, după cum era nevoie și după cum puteam duce, am lăsat-o să ia cu ea tot ce nu-și avea locul. am ieșit în ploaie, am trecut prin râu, am intrat în mare și mă îndrept spre ocean, să se piardă toate pietrele purtate și să se transforme în stele de mare.

am înțeles cu adevărat ceva ce cunoșteam cu mintea, dar încă nu acceptasem cu inima: nu-i loc de lupte interne pentru ce vine din afară. nu-i loc în mine pentru pierderi de timp sau de zâmbete. nu-i loc pentru a prelua încărcătura altor căruțe. nu-i loc pentru nevindecarea altora. e loc doar pentru iubire, pentru toate clipele ce-s neprețuite, pentru a exista cu bucurie.

trecând într-un registru explicit, igiena personală nu-i doar despre corp sau suflet. este despre igiena emoțională, despre a nu căra bagaje inutile, personale sau de împrumut. este despre igiena timpului, despre acceptarea finitului și utilizarea lui cu înțelepciune. este despre igiena muncii, despre a separa timpul și spațiul personal de cel de serviciu. este despre igiena alimentară, a somnului și a mișcării. o igienă completă și constantă este premisa unei vieți echilibrate, împlinite, în care trăirea prezentului cu bucurie este o realitate, nu un motto.

fragmente de puzzle

Călători pe Pământ
străbatem frânturi
din Timpul imens și de necuprins

Precum clădești un castel de nisip la malul mării, tot așa poți aduna minunea în palme, strângând făpturi și povești, suflări vii sau trecute. Le pui cap la cap și le lași să își afle singure rostul. Găsind sau nu sens în acțiunile lor, ele țes neîncetat fragmente ce puse laolaltă creează povestea Vieții.

fragmente de puzzle ce unesc ce a fost cu ce va urma, destine atinse de aripi de Îngeri

dacă marea…

dacă marea ar fi la doi pași distanță, acum aș fi în valuri. dacă marea mi-ar șopti „mai stai”, aș mai rămâne un timp, până când întunericul ar aprinde toate stelele. aș pluti în derivă privind cerul. aș încerca să-l pot prinde în palme, să fac mâinile căuș și să adun stelele precum firele de nisip. apoi le-aș cerne ușor, iar ele s-ar duce purtate de vânt și ar ocupa alte lumi îndepărtate. și poate că locuitorii lor nici n-ar ști ce li s-a întâmplat. poate că ar deschide geamul într-o seară oarecare de vară și n-ar mai recunoaște cerul. ar fi totul de-a-ndoaselea, atât de neprevăzut și de înspăimântător, încât nici nu ar trebui băgat în seamă. dar undeva în adâncul sufletelor lor ar începe să crească îndoiala. ar ascunde-o bine de tot, nu doar de ochii altora, cât mai ales de propriile gânduri. și totul ar părea că își continuă cursul, pur și simplu.

iar realitatea este că chiar și-l continuă. de oriunde. și aproape în orice condiții.

dacă marea n-ar fi la picioarele mele, nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla. ceea ce ar fi spre binele tuturor.

și nici măcar nu se întâmplă, de fapt. marea-i departe, departe mine.

și totuși, când cineva va deschide geamul în seara ce vine, stelele nu vor fi la locul lor. pentru că nu m-a purtat niciunde marea, dar ochii mei au cuprins naivi tot cerul și odată cu ei palmele mele au cernut universul.

[foto: Artem Saranin @Pexels]

© Iustina Dorobanțu, mai 2020

infinitul

Vreau să privesc infinitul, ți-am spus, iar tu mi-ai întors imediat vorba Să nu faci asta, te vei pierde! Nicio clipă nu mi-ai lăsat să visez. Că-i prea mult, că-i prea până departe, de mult prea multe încăpător și că nu sunt pregătită pentru asta…

Te auzeam, dar din ce în ce mai stins, pe fundal. Știam că-mi vorbești, eram convinsă de buna ta intenție, dar nu mă poți păcăli cu un îndemn copilăresc Începe cu deșertul, apoi privește marea și, abia după ce le vei fi înțeles, ridică ochii spre cer. Începe cu ce cunoști.

[sursa foto: pexels, Francesco Ungaro]

De parcă aș cunoaște ceea ce e aproape. De parcă ai cunoaște. Chiar crezi că dacă aș privi marea, aș fi în siguranță deplină? I-aș colinda adâncurile și m-aș minuna de atâtea ori, încât poate nu aș mai avea nevoie de niciun alt infinit. Dar, vezi tu, în hăul din ape m-aș simți prizonieră. Departe de căldura Soarelui meu, oare n-aș căuta lumina adâncurilor, oare n-aș descoperi sursa ce ține aproape făpturile oceanelor? Ar fi un surogat, dar unul fascinant și de lume îndepărtător. Și poate că valurile întunecate mi-ar părea de smarald, iar mințile smucite n-ar ști dacă să dea crezare ochilor sau inimii. Deci, vezi, către adâncurile mării nu mă îndrept, mi-e mult prea dragă libertatea mea.

Iar deșertul, de ce mi-ai recomanda deșertul? Nesfârșit, încins, schimbător, creator de iluzii, repetând de miliarde de ori aceleași sfidătoare fire de nisip. Precum apa mării, la fel de înșelătoare ți se scurg printre degete. Au lumea lor în care nu acceptă străini; îi țin în loc, dar nu pentru a-i face parte din neam. Doar se amuză pierzându-i. Râd dunele privind umbrele omului și privirea-i pierdută, pașii rătăciți. Apoi mintea colindă haotic, neștiind încotro s-o apuce, unde-i nord, unde-i sud, unde-i un petec de verde și o gură de apă. În deșertul acesta mă îndemni să mă cufund? De m-aș întinde pe nisipul acesta, un somn m-ar cuprinde, unul profund, chiar cel al ultimului drum. Nu m-aș împotrivi, ci aș privi spectacolul firelor de nisip, cum se duc, cum se-adună, cum se pierd, cum devin, cum zarea ar dansa hipnotic, cum mi-ar păsa din ce în ce mai puțin de final.

Vezi tu, nu pot începe cu ceea ce mă pierde, nu pot începe cu ceea ce nu mi-a fost dat să cunosc.

Voi ridica în schimb ochii către Cer. Îi voi privi albastrul senin și luminat, mă voi întinde pe iarba nouă și voi aștepta să curgă orele. Când ziua va fi obosit, Cerul va prinde într-o parte o nuanță mai închisă, apoi precum o cortină va acoperi întregul, albastrul se va întuneca până va fi complet înlocuit de o catifea aproape neagră cu sclipiri. Știu bine că-i o iluzie, că n-a stat nimeni să picure înaltul cu azuriu sau ultramarin, dar asta nu mă va opri să-i savurez nuanțele. Prețuiesc iluzia asta unică, disponibilă doar aici și acum. Pentru că… vezi tu, eu cred că atunci când vom pleca de aici, vom simți și așa vom ști, vom simți și așa vom vorbi, vom simți și astfel vom cunoaște, dar nu cred că vom mai vedea vreodată așa cum vedem acum. Iată de ce e pentru mine un dar neprețuit, să trăiesc infinitul așa cum îl pot atinge acum: cu privirea, cu auzul, cu bătăile inimii, cu degetele răsucind fire de iarbă, cu adierea vântului pe obraji, cu gustul de cireșe coapte, cu parfum de frezii, cu roșu de maci. Și de-aici, de jos, din lumea mea colorată și plină de simțuri, îmi las ochii să colinde, să încerce să cuprindă depărtarea, să nu poată să o facă, să mai încerce, apoi să se oprească neputincioși din căutare și să trimită doar gândurile să cerceteze mai departe, nici ele să nu poată ajunge, să simtă cum se împiedică, cum mai înaintează puțin, cum se poticnesc, cum în cele din urmă renunță să străpungă depărtarea și se bucură de călătoria printre stele. Și-n visarea asta dulce, gândul prinde aripi, învață să zboare, să alunece, să prindă viteză, să se joace, să fie ceva nou, să fie parte, să nu mai caute, să nu mai țintească infinitul, ci să fie parte din el, pur și simplu. Atât de simplu, atât de aproape de degetele care se plimbă prin iarbă, atât de aproape de fiecare respirație binecuvântată cu viață.

Atât de aproape, încât devine parte din tine… dar e acel aproape pe care îl regăsești după ce te afunzi în mări întunecate și nisipuri înșelătoare, după ce mai apoi renunți la povara lor și începi să savurezi clipele, una după alta.

© Iustina Dorobanțu, aprilie 2020

picături din lumea de azi

visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi.

construim fantezii colective despre drumuri către galaxii îndepărtate, dar nu purtăm grijă Pământului pe care pășim.

avem timp – cât o fi el – și-l risipim cu nimicuri. apoi ne plângem că nu este destul.

suntem în mișcare mai mult decât ar trebui, în gânduri.

suntem în mișcare mai puțin decât ar trebui, în trupuri.

facem alegeri fără minte, apoi ne întrebăm de unde vin ororile.

facem alegeri fără inimă, apoi ne mirăm că suntem pe cont propriu.

și iată că unora ni se dă acum un timp de respiro. doar unora.

unora li se ia timpul. ei se luptă cu greul și mulți dintre ei vor pierde. în mod direct sau în durere adâncă. din respect pentru ei, s-ar cuveni să prețuim reîntoarcerea la esențial.

prin viu grai sau în scris, purtătorii de răutate își dau arama pe față. sunt ca stropitorile de gazon: împroașcă-n toate părțile și rămân fixați în lumea lor mică și inertă.

oamenii minunați continuă să facă lucruri extraordinare și să-și mărească rândurile. ne par neobosiți și-i luăm de proaspeți mereu, dar adevărul e că nu funcționează cu baterii. doar că ei au atâta iubire în ei, încât mai pot un pic, încă un pic, încă mai mult, oricât e nevoie.

în condiții de stres, adevărul iese la iveală.

în condiții extreme, oare cum va fi? rămâne de văzut… de înțeles, de acceptat și de învățat ceva.

visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi. așa am început, asta a fost prima idee.

poate că dacă nu am fi pierdut urma universului din noi, ar fi fost altfel. poate. sau poate nu. și cine poate ști ce anume ar fi fost altfel?

poate că ne putem întoarce la noi. de fapt, nu poate, ci sigur. dar în cât timp? cu ce cost? după câtă durere? și cum să nu te pierzi iar pe cărări ademenitoare?

ca în oricare alt an, cireșii înfloresc, magnoliile se deschid, iar păsările ne anunță sosirea dimineților. ritmul lumii nu se poticnește în câteva sughițuri. ne-am împiedicat, ne vom ridica, ne vom șterge de praf și vom merge mai departe ceva mai înțelepți, ceva mai buni, ceva mai omenoși, cumva diferiți sau poate nu.

fiecare cu Universul său. interpretare personală.

© Iustina Dorobanțu, martie 2020