stele

Ridici ochii și privești cerul. Poziția e poate incomodă, știi cum a fost de fiecare dată, așa că îți fixezi bine picioarele pe pământ, îți încrucișezi brațele și îți lași capul pe spate, cât mai mult. Ochii tăi fixează întunericul de deasupra și încearcă să îi definească cu precizie culoarea. Bleumarin de catifea. Și sclipiri, multe sclipiri. Vii și reci deopotrivă. Încerci să-ți dai seama cât de departe sunt și cum ai putea ajunge acolo. Călătorești cu mintea. Alergi, zbori, plutești, încetinești. Mergi cu gândul până într-un punct. De fapt, te ține în loc mai mult decât un punct. Ești în fața barierei. Ce-i dincolo? Necunoscutul sau o parte din tine la care nu mai știi cum să te întorci?

Cerul. Depărtarea. Necunoscutul. Lumea ta, totuși. Te-ai născut în universul ăsta mare și o simți. O știi dincolo de rațiune. Ești parte din marele univers, iar întreg universul e parte din tine. Cea mai frumoasă relație care poate exista.

Ridici ochii și privești cerul. Negru și plin de stele. De fapt, știi că e doar o iluzie optică. Privești doar îndepărtarea. Nu-i nici neagră, nici bleumarin catifea, doar că ochii tăi sunt obișnuiți să dea o culoare distanței și s-o numească într-un fel cunoscut.

Ridici ochii și privești cerul, infinit și plin de stele. Îți dai seama că ești acasă și aici și acolo. Și aici, în lumea mică pe care o cunoști, de unde poți contempla fără să ai răspunsuri. Și acolo, în lumea mare pe care tu o întregești. 

bsh

fragilitate

Fragilitatea momentului nu-i periclitată de zgomot, ci de însăși liniștea care îl înconjoară. Pentru că în ea încolțesc toate ideile lumii. Nu ai crede ce putere au, până când nu le vezi cum acaparează prezentul. Între două picături de timp, soarele apucă să urce și să dispară o singură dată. Îmi țin respirația, gândindu-mă că tot ceea ce am de făcut este să las neclintite particulele Universului. Cât să pot privi picătura de rouă fără ca ea să se desprindă de frunză. Sau să pot privi norii fără ca ei să își schimbe forma. În nemișcare câștig timp nedefinit. Totul îngheață și se conservă pentru eternitate. Ajungând într-un punct critic la minus grade, prea mult frig face să pocnească ceva în măruntaiele lucrurilor. Mai ales dacă liniștea apasă mult prea tare. Iar capodopera se sparge în mii de bucăți. Predestinare, mă gândesc. Căci tăcerea a fost chemată de îngheț, iar tăcerea repune lumea în mișcare.

[foto]

fără bilet

S-au cunoscut într-o după-amiază târzie de iulie, când au urcat amândoi în trenul greșit. Și-au dat seama abia după câteva stații, când a venit controlorul. Așa au aflat ce aveau de făcut: el ar fi trebuit să își continue drumul până la următorul nod feroviar, unde ar fi putut să schimbe linia, iar ea ar fi trebuit să coboare la prima stație, să aștepte personalul din sensul opus, ca să se întoarcă de unde plecase. Ușile compartimentului s-au închis în urma omului în uniformă, iar ei au rămas tăcuți pentru mult timp. Erau doar ei doi, singuri, în cutia de câțiva metri pătrați, așezați față în față, evitându-și privirile, căutând interes în reflexiile din geam și în realitatea de dincolo de el. Erau complici acum, deși nu o făcuseră intenționat, iar asta închega tot aerul dintre ei. Știau că urma ca fiecare să-și urmeze propriul drum și să-și rămână unul altuia doar trecători accidentali prin viață. Știau că ar fi vrut să se prezinte măcar, ca amintirea să poarte un nume. Știau o mulțime din ce ar trebuit și ar fi vrut să facă, dar știința nu le ținea loc de acțiune. Continuă lectura

stropi

soarele arde, iar valurile se izbesc zgomotos de mal. două fete stau ghemuite în nisipul ud. mâinile lor se mișcă rapid, dând contur unei construcții. par să se cunoască bine și să mai fi făcut castele împreună. una lucrează zidul de est, solid, fortificație care să țină piept apei învolburate. cealaltă se ocupă de zona de vest, unde turnuri înalte stau de veghe și dau frumusețe locului.

nu se cunosc. nu așa cum ne-am aștepta noi, nu după regulile noastre.

s-au întâlnit prima oară cu câteva zile în urmă. de atunci, s-au văzut de câteva ori. doar primul pas a fost ghidat, un du-te să faci cunoștință aruncat de una dintre mame. apoi totul a curs de la sine. au construit împreună, cot la cot, cu o cooperare și o viteză bună de invidiat de marile corporații. se vede că sunt încă în faza în care nu au nevoie de cursuri de negociere, pentru că încă știu care e varianta câștigătoare. iar faptul că au ales să construiască, cred că vorbește despre natura noastră reală. despre a face, despre a lăsa în urmă ceva nou, ceva mai bun, ceva atins de mâinile noastre, ceva în care s-a picurat suflet.

așa suntem noi cu adevărat. așa am fost, înainte ca un macaz să ne corupă drumul. sau poate ca să ne pună la încercare, să afle cine am fi dacă ne-am pierde busola. oare cât ne trebuie să o regăsim în noi?

ceață neagră

Încerc să mă duc cu gândul în cotloane ascunse ale memoriei lumii… și să mă pun pielea celor ce nu cunoșteau mai nimic din mărunțișul pe care îl avem la îndemână, la rândul nostru. Dar oare voi reuși să merg destul de departe, sau rămâne o joacă?

Luna în eclipsă, un fapt banal, cunoscut, văzut, surprins de atâtea ori cu detalii pe care ochiul nici nu le percepe.

Și totuși…

16-iul-2019

Privesc astrul luminos al nopții și mă tem când văd cum îl cuprinde întunericul. Dacă până și măreața Lună este lipsită de apărare, ce se întâmplă cu noi, cei mici, când va coborî peste toți? Dispare. Mă tem pentru ziua de mâine, pentru ai mei. Poate că nici nu apucăm să mai vedem lumina zilei vreodată. Mi-e frică. Și uite cum umbra nu stă locului! Înaintează ușor, ascunsă. Dacă o să înghită luna?

Caut, caut, dar nu găsesc frica. Frica aia puternică, paralizantă. Mă așteptam să mă întâmpine și să mă conducă în abis.

O gheară s-a înfipt în inima lunii și ne-a luat mințile. Nu ne e frică. Noi vrem să fim acolo, în ea, tânjim și știm că o facem degeaba.

libertate?

oare ce fac personajele după ce le eliberezi de poveste?

de poveste, nu din poveste.

atunci când îți spui că ți-ai încheiat misiunea și cuvintele și-au jucat rolul, când te dezici de orice traiectorie viitoare impusă personajelor, le eliberezi de orice obligație. nu doar că primesc darul libertății depline, ci dreptul la let go, la abandon de cunoscut. primul gând ar fi că își vor continua poveștile într-un fel sau altul. dar adevărul este că în momentul în care tu te-ai oprit, viața lor abia a început – cu drepturi depline, în orice altă lume deja imaginată sau încă neconturată. în altă poveste.

oare până unde se întinde responsabilitatea povestitorului? va fi vreodată tras la răspundere pentru tot ceea ce nu le-a învățat, pentru toate eșecurile pe care le vor avea în viață?

apoi, în ce măsură mai are dreptul să-i aducă înapoi, oare poate oricând să le ceară să renunțe la libertate și să joace un rol? va fi un act voluntar sau o încarcerare? și asta numai pentru un volum II sau III?

ne credem stăpâni peste lumi care nici măcar nu ne aparțin. nu deținem proprietatea lumilor pe care ne închipuim că le-am imaginat și descris pentru prima dată. cu atât mai puțin a personajelor cu care le-am populat. pentru că toate existau dinainte ca noi să povestim despre ele. libertatea câștigată la final de poveste nu este a personajelor, ci mai degrabă a povestitorului.

stări

Mi-era sete, așa că am urcat până pe cea mai înaltă creangă. M-am întins de-a lungul ei, deși mi se părea că îmi risc existența din cauza echilibrului precar. Am închis ochii, gata să mă las să adorm, ca să mă opresc din numărat minutele. Mi-am lăsat buzele ușor distanțate, cât să treacă nestingherită o răsuflare, dar mai ales cât să pot prinde în zori picăturile de ploaie, pe care apoi să le sorb și să le zdrobesc între dinți.

Mi-era foame, așa că am căutat să mi-o potolesc. Nu știam cum, așa că a rămas în mine.

Mi-era frică, așa că am făcut o listă cu toate pericolele la care m-am putut gândi.

Mi-era dor, așa că am căutat o oglindă. Am acoperit-o, așa încât să nu-mi pot vedea nici măcar proprii ochi, închizând dorul definitiv în mine.

Mi-era cumva ciudat, nemaiștiut. Numai bine să rămân așa pentru un timp.

umbre

Trec anii, te uiți la ce-a fost și descoperi sensuri noi. Te întrebi cum ar fi fost să fi aflat de pe atunci celelalte înțelesuri. Chiar, cum ar fi fost? Ce-ai fi făcut? Cum ar fi arătat astăzi lumea ta?

Unde te vezi peste 5 ani?
Mă văd… și începi și spui ceva. Visuri, visuri, bla, bla. Nu-ți trece prin cap că peste cinci ani îți vei spune că ai fi putut face multe lucruri mai din timp. Doar să fi înțeles mesajul din oglindă. Neimplicarea îi face pe oameni umbre. Neimplicarea în cunoștință de cauză. Neimplicarea în societate, în comunitatea locală, în locurile unde poți acoperi lipsurile prin propria prezență. Neimplicarea din ignoranță nejustificabilă. Și te gândești la minimul acela care ar fi putut acoperi neimplicarea instalată în alții.

Ultimii cinci ani au fost așa cum au fost; din ei pot veni acum doar învățămintele.
Dar următorii cinci cer o analiză mai puțin aspră la final. Atunci… au o singură opțiune: să treacă să își facă treaba!

Țin să-mi mulțumesc pe această cale că mi-am oferit oportunitatea acestui jurnal 🙂 în care descopăr nesperat de multe.

Prinţesa Albastră

umbre pe lângă care trec în fiecare zi. umbre lângă care trăiesc. umbre alături de care mă urc în tren. umbre cu care port conversaţii spre nicăieri.

oameni pentru care viaţa nu are un sens anume, pe ei îi voi numi umbre. oameni care nu au aspiraţii, pe ei îi voi numi umbre. oameni cu non-valori, pe ei îi numesc umbre.

convieţuim şi supravieţuim împreună. ne e greu de ambele părţi. dar mergem mai departe, construim şi evoluăm. noi pentru că ştim de ce, umbrele pentru că le duce valul.

nu pot şi mai ales nu vreau să formulez concluzii. căci cine sunt eu ca să judec?

image

Vezi articolul original

Albă ca Zăpada sunt eu

Am crezut ce mi s-a spus. Am crezut că Albă ca Zăpada e o prințesă frumoasă, cu chipul rupt dintr-un vis. Am crezut că îndură o viață grea pentru că mama cea vitregă vrea să îi răpească darul frumuseții recurgând la crimă. Am mai crezut că a găsit adăpost în pădure și că șapte pitici i-au stat alături și au salvat-o. Și am crezut că a fost întoarsă de pe ultimul său drum de un prinț ușor necrofil sau, în cel mai bun caz, cu oarece probleme emoționale nerezolvate.

Și cât am mai crezut toate astea! Și cum am mai putut-o povesti, la rândul meu!

Dar vine o zi când te uiți în oglindă și-ți zici: la naiba! Albă ca Zăpada sunt eu! Și tu! Și uite cum zidurile lumii se prăvălesc peste noi pentru că temelia castelului nu există!

Nu vine nicio vrăjitoare să ne ia zilele cu-un pieptăn, curea sau măr vopsit. Dar trăim precum Albă ca Zăpada zi de zi: când simțim cum mintea ne e atacată de povești pe care nu le-am închis la timp, când ne pierdem răsuflarea neștiind ce drum să apucăm, de parcă ne-ar strânge cureaua prea tare sau când ne înghițim propriile cuvinte și rămânem înmărmuriți, așteptând ca următorul pas să-l facă altcineva, nu noi.

Nu cei șapte pitici binevoitori ne rezolvă problemele, ci noi reușim să ne adunăm laolaltă toate vocile și să ne punem de acord. E nevoie să facem curat înainte, să ne hrănim cu ce-i potrivit, să ne odihnim.

Și nici vânătorul nu se întoarce la castel cu inima unei făpturi nevinovate, ci noi ne hazardăm să nu recunoaștem ce-i de păstrat pentru sine și ce-i de dat.

Prințul nu vine de niciunde, călare pe-un cal alb, fix în clipa de aur. Ci ne regăsim pe noi înșine după ce am stat puțin deoparte de lume, închiși în noi, în stare de repaus, privind și contemplând Universul prin geamul de cristal. Prințul e doar o scuză bună, căci el nu justifică în fața nimănui – nici când vine, nici de ce, așa că ne face rost de liniște pentru a alege momentul potrivit al revenirii la lume și a ieșirii din poveste.

Povestea se eliberează pe rând de câte unul, dar știe că un altul o va lua de la capăt. Fiecare în felul său… și totuși atât de asemănător.

scara din noi

voiam să te privesc prelung
să mă cufund în ochii tăi
precum spre adâncul nesfârșit al mării
m-arunc când visele se scurg

voiam să te privesc în ochi
să ne vorbim în dialect nocturn
când nu lumina ne permite să rostim
ci din infinit primim cuvinte vii

în timp ce măsuram ținutul, ți-am aruncat o privire. atunci am realizat că ar trebui să mă sui pe o scară înaltă ca să te pot privi în ochi. nu știu exact câte trepte am de urcat, nici cât va dura. un timp. poate că într-atât de mult, încât să mă răzgândesc. poate că încă înainte de jumătatea drumului mă voi fi hotărât că nu îmi doresc să te privesc, că nu am nimic de aflat. ești probabil un vis, o bucată din mine, ești ceva ce știu și neinteresant zilele astea. sau poate că drumul mă va înverșuna să aflu totul despre tine. ești atât de sus cocoțat în vârful lumii, încât scara spre tine este greu de parcurs. și dacă drumul ăsta nu spune despre mine și ce aleg eu să fac, ci despre tine și cum te-ai poziționat? atunci aș putea să renunț să-mi fac griji. doar voi continua să urc până la tine, dacă tot m-am pornit pe acest drum. voi ajunge într-un final și ne vom privi în ochi, în lumea fără cuvinte, în lumea în care gândurile circulă liber și oamenii se înțeleg de la inimă la inimă. ne vom spune lucruri noi, așa cum nu știam prin cuvinte rostite. vom descoperi ceea ce nu știam despre noi înșine. voi urca până la tine și îți voi arăta cât este de lung drumul până jos. te voi invita la o plimbare, iar tu vei accepta sau nu vei accepta. sau vei închide ochii și vei ieși din visul meu. în visul tău ai alte alegeri de făcut. așa că ai de ales mai întâi căror alegeri de alături.

eu voi începe să cobor, ascultând cu atenție alți pași decât ai mei. așa i-am văzut făcând pe toți cei care m-au așteptat pe mine. am mers alături un timp, am pășit cuminte sau am sărit câteva trepte deodată. am păstrat în inimă dăruirea pe care am primit-o de fiecare dată. inima e locul de unde o poți împărți la rândul tău, fără să se împuțineze.

[sursa foto]