La înălțimi de peste 20 de metri, în spații deschise, instinctul trezea la viață amintiri ascunse adânc. De aceea, încă din anii mici (3-4000), nicio clădire nu mai avea balcoane, spațiul vitrat al pereților exteriori nu depășea patru metri pătrați. Singurii care puteau avea geamuri largi erau cei care locuiau la parter și la primul etaj, bucurându-se se splendoarea grădinilor. Excursiile în aer liber la munte nu erau permise, iar prețurile unor plimbări clandestine urcau la valori exorbitante.

În contact cu aerul, spațiul larg și înălțimea, aripile se trezeau la viață. Spatele se cutremura ușor, postura se modifica, pentru a susține cele câteva kilograme care se materializau în câteva minute, luând forma unor aripi ample și puternice.

Pentru astfel de erezii, pedepsele erau aspre, mergând până la condamnarea la moarte. Mulți se îndoiau că ar fi fost adevărat, fiind convinși că un viitor mult mai greu ii aștepta pe condamnați: munca silnică în adâncurile Pământului. Până la urmă, cineva trebuia să o facă, și era nevoie de curaj și inteligență pentru sarcinile dificile. Niciun om întreg la minte nu ar fi ales așa ceva fără să fie constrâns, dar era clar că cineva o făcea, și încă bine. Pentru a-și împăca ideile despre moralitatea societății lor – care chiar ar fi putut omorî oameni?! – și lipsa altor explicații plauzibile, apăruseră legendele urbane ale zburătorului.  

Orașul era în totalitate gri, de aceea nimeni nu se obosea să-l imortalizeze în tablouri sau filme, pentru că nimic nu era ieșit din comun, nici măcar răsăritul sau apusul. Adevărul e că toată nenorocirea se petrecuse atât de repede, încât nu au avut timp să o oprească. O singură generație de gadgeturi distrusese capacitatea de a distinge culorile. Începea cu imposibilitatea de a percepe diferența dintre două culori, apoi trei, patru, până când totul ajungea să fie definit doar în nuanțe de gri. Dar, cel puțin, asta venise la pachet cu capacitatea de a distinge totul noaptea, la fel de bine ca ziua. Omenirea câștigase vederea nocturnă, dar pierduse culorile. Pierzând culorile, nu se mai obosea să capteze atenția prin diversitate. Se schimbase radical abordarea din lumea modei, design interior, arhitectura stradală, aparatura mică din gospodării; oamenii știau doar din povești că pe vremuri existau aspiratoare roșii, unghii albastre, cercei aurii, telefoane roz, clădiri cărămizii și tot felul de alte aberații pe care nici măcar nu și le puteau închipui, nu aveau sens. Totul se fabrica, vindea și cumpăra în nuanțe de gri, și pe nimeni nu interesa dacă era un gri luminos sau întunecat, tot ce conta era forma. Nici materialele nu mai aveau vreo importanță din punct de vedere estetic sau tactil, erau apreciate specificațiile tehnice și greutatea. O lume care dusese în spate multe poveri materiale și sufletești răsufla acum ușurată cu fiecare lucru mai ușor. 

Cei care încălcau legea, cei care zburau până la nori, peste Oraș sau munți, atingeau coarda abis. Nu era o coardă creată de om, nici măcar nu era o coardă de care să te poți agăța. Era doar un nume pe care îl primise, aparent doar pentru a trasa o linie, dar în fapt dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Atunci când anumite condiții specifice erau atinse simultan – înălțime, viteză de cădere și contact direct al feței cu aerul, un văl de ceață era îndepărtat de pe ochi. Cine trecea prin această experiență descoperea brusc culorile, surprinzător atât ca element de noutate, cât și ca diferență între armonia vizuală a zonelor din natură și aspectul haotic al orașului, sclipind nebunește în mulțimi de culori. 

Era ca și cum o coardă a sufletului era atinsă, brusc redescoperită, aruncându-te imediat în contemplație sau abis.

Dar zborul era interzis, pedepsit și oamenii care vâzuseră culorile nu ajungeau să vorbească despre ele nimănui. 

Iar zborul nu era interzis pentru a opri recăpătarea vederii complete, ci din cu totul alte motive, legate de siguranța circulației aeriene.

Așa că această poveste, pe cât de fascinantă și eliberatoare, pe atât de necunoscută rămăsese. Nu era și nu avea să ajungă legendă urbană.

Despre gadgeturile care distruseseră vedea nu exista nicio legendă, nicio poveste ascunsă, nicio teorie a conspirației. Fusese doar o gravă eroare tehnică. Erau atât de populare, încât rar găseai o gospodărie fără unul. Defectul de vedere se transmisese apoi pe cale genetică urmașilor. În mai puțin de o sută de ani, toată populația pierduse capacitatea de a vedea în culori. Cine nu o pierduse sau nu se născuse așa, făcea parte dintre bătrâni, iar bătrânii se sting, unul câte unul.

Cât despre distrugerea vederii, s-a convenit rapid să se vorbească ca despre modificare. Până la urmă, nu omorâse pe nimeni, iar cei care nu o cunoscuseră vreodată nu știau ce fusese pierdut.

Despre Orașul subteran existau cele mai multe legende urbane. Cum nimeni nu se întorsese vreodată de acolo, nu erau tocmai legende bazate pe un sâmbure de adevăr, erau pure fantezii. Dar era minunat să le asculți. 

Orașul era, de fapt, o înșiruire de orașe și sate, orașe cu clădiri amețitor de înalte, sate dedicate agriculturii, toate îmbrățișând pământul în trei cercuri, unul înconjurând ecuatorul și celelalte formând vizual două X-uri atunci când priveai pământul din depărtare și dintr-un anumit unghi, din față sau spate. Nu trecea niciun cerc pe la poli, nicio construcție umană nu rezista acolo. Iar asta aducea după sine o salbă de legende, de la lupta naturii împotriva omului, la fenomene mistice, implicații extraterestre sau construcții ale unor specii evoluate care stăpânesc polii Pământului și tunelul subteran ce le leagă. În afara celor trei cercuri ce formau Orașul, nimic nu mai era locuit. Vechile așezări ajunseseră ruine, unele dintre ele adăpostind ruine ale unor vremuri mai vechi, cetăți de piatră și amfiteatre, la rândul lor construite peste ruinele unor civilizații despre care nu auziseră vreodată. 

Se schimbaseră multe față de anii mici, cei numerotați cu mii. Locuitorii anilor cu zeci de mii nu erau însă prea diferiți față de predecesorii lor. Erau în continuare fascinați de povești, de speranța unei lumi mai bune și de bucuria mută și nespusă a unei lumi unde se trăiește mai greu decât într-a lor. Corpurile trecuseră de câteva ori prin schimbări care puteau aduce o altă față lumii, dar oamenii opriseră în loc evoluția, căci nu știau ce să facă cu ea. Trăgând linie, după zeci de mii de ani, erau aproape la fel ca la început. Zburaseră cândva spre alte lumi, dar se plictisiseră rapid. Era mai ușor să continue cu ce aveau, chiar și puțin disponibil, decât să creeze de la zero. Nu anihilaseră agenții schimbării, ci pur și simplu nu se agitară cu visătorii și exploratorii, oricum aveau să moară de moarte bună, la bătrânețe, și nimeni nu le continua munca. Nu se întrebau prea des ce ar fi putut să fie altfel, ce se risipise neant. Și-ar fi răspuns, probabil, că nimic concret, dar era cu siguranță vorba de mult potențial.

Aceasta a fost o scurtă incursiune în legende urbane care nu ar trebui să existe. Și poate că nu vor exista niciodată, dacă omul își va da voie să fie tot ceea ce poate fi.