timpul trece şi petrece.
trece ca apa rece.
şi petrece o dată pe an.

să spun că nu ştiu când a zburat ultimul an, aş minţi. să spun că nu ştiu de ce mi se pare că parcă ieri s-au întâmplat toate cele din ultimul an, aş spune adevărul despre ceea ce simt, dar nu ar fi adevărul despre ceea ce a fost. pentru că fiecare zi a fost plină, abundentă şi darnică. poate nu au fost numai lucruri pe care le aşteptam, poate au fost răsturnări de situaţii care m-au făcut să mă întreb dacă n-am ajuns cumva în vreo realitate paralelă, poate au fost lucruri fantastice care au cules lacrimi de bucurie, dar şi unele care strâns amarul. a fost un an în care am învăţat multe, dar mai ales să merg înainte, să cred în mine, să mă bucur de soarele de dincolo de nori şi de roua căzută de pe frunze. a fost un an în care am devenit mai eu decât la început. nu-i zic regăsire, nu-i zic reinventare, pentru că nu-i nici una, nici alta. e altceva şi doar cine a trecut prin asta mă poate înţelege. pentru restul, este doar o înşiruire de vorbe.

a fost odată ca niciodată, să tot fie un an de atunci, o joacă. o schiţă albastră într-o agendă. în palida lumină din odaie, hârtia a prins să danseze iar rochia din desen să foiască. pantofiorii au trecut în ritm de vals peste taste şi s-au căţărat pe ecranul rece şi drept. prinşi într-o smoală ciudată, au îngheţat de teamă. de atunci, au rămas într-un colţ de ecran şi vestesc trecătorii că aici e loc de visat. unii fug înfricoşaţi, alţii revin. iar aceia care revin sunt cei care dau viaţă locului. căci ce ar fi o împărăţie fără curteni, ce ar fi o grădină fără flori?

pentru fiecare clipă pe care mi-aţi făcut-o cadou, vă mulţumesc.

pentru fiecare rând pe care mi l-aţi suportat, vă mulţumesc.

pentru că îmi sunteţi alături în această frumoasă călătorie, vă mulţumesc.