și dacă povestea aia cu sufletele pereche este despre cu totul altceva decât ne-am imaginat în inocența noastră?
♣
Ne naștem, trăim și murim. Și undeva pe parcurs, mai degrabă pe la începutul drumului, vine o zi când inima bate necontrolabil. Bate pentru un chip, pentru un glas, pentru o umbră percepută la marginea câmpului vizual. Printre toate făpturile vii care ne fură ochii, se strecoară la un moment dat un vis, o idee. O poveste auzită, o poveste credibilă, o poveste romantică și amețitoare.
O poveste despre două jumătăți care se caută în fiecare viață, se găsesc și se iubesc, purtând noi și noi chipuri, nume, genuri și firi. O poveste despre o jumătate care așteaptă uneori o întreagă viață pentru a putea ajunge la capăt și pentru a renaște din nou pentru următoarea viață și următoarea întâlnire. O poveste despre două suflete care se recunosc mereu, după legi de ele știute.
♣
Un drum sinuos și cu capcane, de multe ori. În dorința de identificare cu visul idealizat, unii pasageri ai vieții se grăbesc în a stabili că au găsit jumătatea. Alți pasageri, deși își trăiesc întregul, caută să vadă de nu s-au înșelat în identificarea jumătății. Unii pasageri suferă fiind convinși că s-au născut în epoca greșită. Alți pasageri caută o viață întreagă. Iar restul neagă toată această teorie.
♣
Și dacă nu-i decât… o programare practică pentru a asigura impresia cunoașterii și înțelegerii unei rânduieli superioare?
De unde ideea că sufletele cosmice ce se coboară pe Pământ să prindă viață ar fi monogame pentru eternitate? Doar pentru că asta este pentru mulți reprezentarea familiei ideale? Comparăm viața de aici cu infinitatea de posibilități de acolo, infinitate pe care nu ne-o putem nici măcar imagina? De ce nu ar fi acolo alte reguli, pe care aici nu le putem înțelege?
⊥
Nu căutăm jumătatea când coborâm pe Pământ, întrucât fiecare dintre noi suntem un frumos întreg. Căutăm părțile de puzzle care ne completează, care ne mișcă și ne fac să strălucim, care ne ridică atunci când ne împiedicăm, care au vrut să ne fie alături în alt timp dar nu au avut ocazia. Căutăm perechi de experiențe, căutăm parteneri de creștere, căutăm noul. Nu căutăm să fim în același joc, în același spectacol la fiecare reprezentație a lui. Și da, poate că ne cunoaștem de dinainte și ne-am făcut planuri. Și ne-am fi dezmeticit mai repede, de nu ar fi circulat aici pe Pământ o poveste bine ticluită, cu jumătăți.
© Iustina Dorobanțu, mai 2017
Prinţesa Albastră 
Am voie să iau gândurile astea şi melodia cu mine în drum spre casă? Să le învăţ, să adorm vorbind cu ele?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai voie, ai voie. Doar să ai grijă de ele 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Toată viața este alcătuită din jumătăți îngemănate cumva, doar că este vorba de alb-negru, bun-rău, Yin-Yang…
Totul este împărțit în jumătăți perfecte.
De ce nu ar exista și între oameni astfel de perfecte jumătăți îngemănate?
Căutarea și drumul fac parte din frumusețea vieții.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu știu. Nu știm.
Dar la fel de bine, așa cum putem crede că există jumătăți perfecte de oameni, nu există nimic care să indice că nu este posibil contrariul.
ApreciazăApreciază
În matematică există o modalitate de rezolvare a problemelor, prin „reducere la absurd”.
Dacă nu ar exista sau nu au existat perechi perfecte, ar fi absurd să se vorbească despre ele. Pe cale de consecință, din moment ce se vorbește despre astfel de perechi, ele există su au existat.
Prin această demonstrație prin reducere la absurd, nu putem determina frecvența apariției lor, ci doar că au existat sau există.
ApreciazăApreciază
🙂 înțeleg asta.
Pe de altă parte, teoriile astea pot fi asociate unor convingeri limitative. Pentru a ne crea deschiderea de a observa ceea ce nu este ușor vizibil ochiului, este util (și necesar) să exersăm ieșirea din tipare, din cunoscut. Și să exersăm forțând limitele, admițând și închipuind și alte variante.
Altfel, rămânem în principiu cu ceea ce am cunoscut și până acum.
Nu-i un exercițiu ușor, acest traseu pe care îl propun eu în 2017, și chiar mi-am pus în cap să vin cu 150 de idei care să scoată, pe rând, din confort, pe cei care trec pe aici.
ApreciazăApreciază
Probabil că ideile le ții ascunse în buzunar. 😀
Evoluția nu se face decât cu minți deschise, care să poată trece dincolo de tiparele cunoscute. Așa a fost totdeauna și așa va fi și de aici înainte. Iar deschiderea minții depinde numai și numai de fiecare individ în parte și de dorința fiecăruia de a se ridica pe un alt nivel de cunoaștere.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sper să am un buzunar suficient de mare, sau mic dar de magician 🙂
Da, de acord, evoluția depinde de fiecare în parte. Aș adăuga: atât pentru sine, dar și pentru a întinde o mână de ajutor, pentru cei ce nu au pornit încă la drum.
ApreciazăApreciază
Mă tem că pentru a porni la drum, este nevoie de o primă fază a conștientizării, aceea în care să realizezi că ceva nu merge cum trebuie, că este nevoie de o schimbare interioară pentru a putea deveni cu adevărat lucid. Și mai este nevoie să vezi că nu partea materială a vieții este cea importantă, ci sufletul, precum și comunitatea în care te afli.Simpla schimbare a comunității cu o alta, mai „potrivită” ție, nu rezolvă cu adevărat problema. Schimbarea mentalității, a modului în care simți… Dar se spune că cei puțini sunt în afara societății, poate chiar nebuni. Oare noi suntem nebuni de ne dorim schimbarea de mentalitate pentru cei mulți?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
P.S. Întrebarea era retorică, mai mult o modalitate de a înțelege cum suntem văzuți de unii oameni.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
e ceva ce nu ne oprește, nu? 😉
ApreciazăApreciază