Și dacă toate realitățile au colapsat?

Și dacă în timp ce visam la lumi infinite, crezând că am aflat ce se află dincolo de orizontul nostru, lumile se închid, precum un evantai? Din multe, rămâne doar una.

♣

S-a întâmplat pur și simplu: una câte una, ca niște foi subțiri de plăcintă, s-au apropiat și-au dispărut. S-au suprapus, s-au confundat, s-au comasat. Uneori ca într-o îmbrățișare, alteori ca o trântă. Uneori aducând răspunsuri, alteori aducând întrebări. Celei din urmă lăsându-i toate întrebările, toate răspunsurile, toate grijile, toate bucuriile, toate emoțiile, toate acestea strânse în făpturi ce acum poartă pe umeri amintiri pe care nu le-au trăit, înfiorări de neînțeles… făpturi care au de dus la capăt îndatoriri ce nu le aparțin pe de-a-ntregul, și-o au de făcut în tot atâta timp cât încape într-o singură lume, nu mai mult.

S-au suprapus și au devenit mereu una, precum straturile de vopsea de pe perete. Au pus cap la cap întâmplări, au apropiat oameni, fiecare dintre lumi încercând să dea ceea ce îi lipsea celeilalte. Completând puzzle-ul de atâta și atâtea ori, piesele au apărut, au fost înlocuite, au dispărut, au căutat alternative. Iar în procesul suprapunerii, nu a supraviețuit mai mult din cea mai puternică lume, nici din cea mai bună, ci individul cel mai adaptabil, din fiecare pereche de lumi.

♣

Și dacă ar fi să fie adevărat, atunci ar fi cazul să admitem că a început demult, a început pe când omul nu umbla Pământul. Și încă mai sunt câteva lumi de adus în cea din urmă, căci e greu să termini infinitul.

⊥

În acea zi de septembrie când m-am gândit la toate acestea, nu am știut a câta versiune va fi, dar am știut că este cea din urmă și am înțeles și acceptat că vine mai curând decât planificasem. Nici prin gând nu-mi trecea că va avea parte de un număr care adună în curbura sa un infinit întreg cu unul deschis. 

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

Și dacă… dacă nu ne-am putea vedea niciodată chipurile? Doar pe ale celorlalți, pe ale noastre nu.

Dacă nu ne-am cunoaște ochii și zâmbetul, ridurile… Ne-am cunoaște mai bine? Dacă tot ce am ști – destul de vag, sau poate deloc – despre partea inaccesibilă propriilor ochi, ar fi numai reacțiile celorlalți?

♣

Cum ne-am mai raporta, cu ego-ul incomplet, la ceilalți? L-am completa cu altceva sau ar muri? Și cât am mai pretinde altora, dacă nu ne-am avea ca reper?

Cu  ce am umple timpul în care ne construiam măștile?

Cum am traduce și ce ar însemna pentru noi privirile celorlalți, sau oare nici pe acelea nu le-am citi? Am reuși în sfârșit să ajungem dincolo de impresii, la gând? Și gând la gând, să vorbim cu adevărat, sincer și fără ocolișuri?

Și oare ce-ar face trișorii? Ar găsi căi noi sau ar renunța la ceea ce au fost?

♣

Dacă lumea ar fi construită din bucăți de Adevăr, nu din aparențe? Atunci nici noi nu am da importanță inutilă detaliilor ce doar ne diferențiază, pe lângă un nume.

Sau poate… dar nu poate, ci cu siguranță că lumea este construită din bucăți de Adevăr, însă noi o încărcăm cu aparențe.

⊥

Curățarea de idei preconcepute începe pentru fiecare din alt loc. Și, dacă treaba merge bine, nu se oprește după una-două idei. Odată ce cad rând pe rând zidurile cetăților fără rost, dispar filtrele și distorsiunile care ne-au împiedicat să ne înțelegem suficient de bine interlocutorii și acțiunile acestora și chiar pe noi înșine. Lipsa reperelor proprii ca elemente fixe, așa cum le cunoșteam, nu afectează în vreun fel negativ valorile noastre, ci permite rafinarea, redefinirea, așa cum nici nu o bănuiam. Ajungi la ceas de seară și odihnă, închizi ochii și nu mai visezi chipuri, ci simțiri.

Pentru ideea de pornire și încă niște rânduri bune de mai sus datorez niște mulțumiri. Și sper că am dus gândurile în direcția potrivită. Mulțumesc, A.C.!

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

Și dacă, privind cerul, ai putea prinde în palmă curcubeul ?

Oh, ce greu e să-l descriu! E-atât de inedit… și totuși, atât de cunoscut sentimentul! Îl iei de Sus, îl cobori aici pe Pământ și îl privești cum ți s-a așezat ușor în palmă. Îl simți blând, pufos, diafan, parfumat, îl vezi cum cântă ușor și prinzi un început de zâmbet la colț de indigo. Este atât de minunat încât dizolvă toate gândurile de peste zi, iar toate cele nerezolvate capătă sens.

♣

Nu cunosc altceva care să explice mai simplu de atât cum culoarea este una și-aceeași cu mireasma și cu cântecul… cum poate ne par diferite, dar nu-s decât unul și același lucru. Poate că am uitat cum să le percepem ca pe un tot unitar, poate că putem simți doar bucăți ale întregului. Poate de aceea numai unora le ajunge direct în inimă frumusețea lumii, pentru că o privim de multe ori ascunși de lumină.

⊥

Un singur fir de nor să fie la îndemână, și seninul aduce curcubeie în dar fiecărei făpturi de pe Pământ.

Eu mi-am luat porția de curcubeu astăzi. Era fin, strălucitor și sărea din nor în nor. Cât de jucăuș a fost ultimul tău curcubeu?

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

Și dacă am avea cu toții aceleași chipuri, aceeași vorbă, același fel de-a fi?

Ce-ar mai fi de mirare? Ce-ar fi mai altfel de vorbit? Ce-ar fi diferit de învățat?

♣

Sau poate, poate, am merge în sfârșit în aceeași direcție. Poate că am reuși să ne înțelegem mai bine. Poate că am reuși să construim împreună. Poate că am iubi mai mult. Poate că nu ne-am mai putea răni. Poate că ar avea sens ce face un altul. Poate că n-ar mai fi necesare explicații.

♣

Sau poate că n-ar mai fi concursuri – pentru că nu poți pune în competiție forțe perfect echivalente. Poate că ne-am complimenta prea mult reciproc. Poate că am uita să mai inventăm. Poate că n-am mai visa nici mai mult, nici mai altfel, nici mai cu moț. Poate că ar fi imposibil să evaluăm obiectiv starea și calitatea lucrurilor.

⊥

Dar cum nu există vreun adevăr universal unic pe care să-l putem enunța, nu există nici un răspuns la toate aceste întrebări.

Există însă atâtea variante, atâtea oportunități, atâtea de făcut! Iar toate astea ar putea să fie făcute de acum, chiar de acum, doar voință fie. Am vedea mai ușor variantele, am depista corect oportunitățile, am începe să facem. Și cum totul stă în obicei, iar obiceiul în exercițiu, iar exercițiul are nevoie doar de primul pas înainte de următorul… Un minim act de voință declanșează o reacție în lanț. Cu bine să ne fie, iar fiecare vorbă, zâmbet și acțiune să ne ducă la faptele care contează.

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Nu cădeți pe gânduri prea tare. Cădeți în bucurie.

Și dacă nu am mai măsura timpul?

Nu în unitățile standard pe care le cunoaștem acum.

♣

Dacă am cântări timpul în activități. Dacă ne-am orienta după zi-lumină. Sau dacă am avea doar un singur gong pe zi, care să bată trecerea.

♣

Și dacă ar funcționa? Dacă astfel ne-am găsi liniștea, să ia locul goanei. Dacă astfel am avea timp pentru orice ne dorim? Dacă astfel am ajunge la timpul potrivit în orice loc? Dacă astfel nu am mai întârzia la întâlniri, pentru că timpul s-ar potrivi cu clipa în care ajungem?

⊥

Și dacă am putea reuși atât de multe, de ce n-am începe chiar de acum? Mai puțin cu ochii pe ceas, mai mult cu ochii pe viață și cu inima prezentă în fiecare clipă.

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Vă las și astăzi pe mâini bune pentru câteva minute, pentru ca bucuria vieții să vă fie unitatea de măsură a clipelor. Click și până la capăt.

Și dacă am asculta greierii, i-am auzi?

Sau doar am spune mândri c-am auzit… cri-cri? 

♣

E cântecul. E liniștea. E pauza dintre ele. 

E cântecul unuia, apoi al altuia, apoi al încă unuia. Pe voci diferite. 

E cântecul greierilor. E lătratul câinilor. E zgomotul orașului din depărtare. E liniștea câmpului. Către care se pleacă urechea a asculta mai întâi? 

♣

Alt zgomot de fundal, de-a lungul gălăgiei minții? Sau solo la vioară, în surdină, în camera mare cu acoperiș de stele? Decizie personală, decizie creatoare de ceea ce va fi. 

⊥

Aripă de aripă, pentru că natura neobosită din fire a fost curioasă să afle cum cântarea poate fi și altfel, nu doar din voce. Dacă greierii ar fi fost creați cu hashtag, ar fi scris pe ei #altăposibilitate #altfel #schimbare #atâteavariante #farălimite #nemărginire

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Vă las și astăzi pe mâini bune pentru câteva minute, pentru ca liniștea să vă fie mai frumoasă. Click și până la capăt.

Și dacă ziua nu o repeți de câte ori vrei tu, pentru că jocul are alte reguli?

Dacă ziua o repeți, de atâtea nenumărate ori, de câte ori e nevoie pentru ca să îți iasă mai bine, și mai bine? Dar nu este decizia ta când treci la următoarea.

♣

Ai mai fi avut atât de puțin de corectat… și încă puțin de învățat. Încă o dimineață de 14 septembrie, atât îți mai doreai. Sau poate două. Atât. Dar nu a mai venit. Astăzi a venit ziua de 15, cu alte provocări.

Precum au fost atâtea zeci înainte, doar una mai voiai. Dar Păpușarul nu a mai dat înapoi ceasul.

♣

Păpușarul are regulile lui. Uneori pleacă urechea și-ți ascultă ruga. Alteori te pune la încercare. Să înveți să accepți lucrurile așa cum sunt, fără să încerci în infinite rânduri să le schimbi. Să înveți să plângi din dragoste. Să înveți să râzi fără oprire. Să înveți să cazi. Să înveți să te iubești așa cum ești.

⊥

Pentru că așa cum ești, ești cea mai bună și mai frumoasă versiune a ta. Dezbracă straturile de haine ponosite de neîncredere și dubii. Fii tu. Și atunci când vei fi tu, vei cunoaște infinitatea zilelor bune, precum și bucuria unei singure zile trăite pentru fiecare dată din calendar. 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și cum oricărei idei îi stă bine să fie însoțită de ceva bun care să danseze cu liniștea, vă las pe mâini bune în următoarele minute. Click și până la capăt.

Și dacă lumea ta s-ar sparge în mii de bucăți? 

Ce-ai face cu puzzle-ul de zeci de mii de piese?

♣

Ai reconstrui ceea ce știi?

Chiar dacă ai merge pe drumuri pavate cu compromis… dar pe care le-ai construit, pe care le făcut trainice și stabile, în lipsa a ceea ce nu ai putut avea?

♣

Ai da viață tuturor dorințelor?

Chiar dacă acestea ar omorî amintiri? Chiar dacă ai pierde tot ceea ai construit, tot ce a fost doua opțiune, nu prima?

⊥

Dacă ai avea, de fapt, șansa de a avea totul, ai alege totul? Sau ai proteja ceea ce aveai deja, ar fi mai puternică responsabilitatea față de ceilalți?

Ce faci tu, ce faci cu adevărat când poți construi totul?

Pe cine iubești mai mult? Pe tine? Himerele? Siguranța înșelătoare dar caldă?

Privește-te cu drag și sinceritate în oglindă, privește-te lung și decide acum. Să nu te prindă deconstrucția lumii nepregătit(ă).

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă privind în zare aș putea vedea chipul din depărtare?

Dacă l-aș putea vedea, ca și cum ar fi în fața mea?

♣

Chipul de departe, de peste mări și țări.

Chipul drag ce a plecat dintre vii.

Chipul ce se știe privit.

Chipul ce nu știe.

♣

Ar pieri dureri. Ar pieri doruri.

Ar fi îndoiala. Ar fi întrebarea… oare ne-am privit împreună sau separat? Ar crește îndoiala.

Ar durea degetele, ar durea corpul de atâta aer prins în brațe.

⊥

Ar trebui doar să închid ochii pentru o jumătate fixă de secundă. Apoi să-i deschid. Și să privesc în față. Și iată-l!

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă, pentru un timp, ne-am aduce aminte cum ne-a fost în pântec? Ne-ar mai fi dragă lumea noastră de acum?

Să zicem pentru un timp nici prea îndelungat – pentru a nu ne obișnui – dar nici prea scurt – pentru a nu risca să nu înțelegem nimic – deci să zicem că pentru o zi ne-am aduce aminte cum ne-a fost în acele luni.

♣

Ne-am aduce aminte cum ne-am simțit, ce am văzut, ce am auzit, ce ni s-a spus, ce sentiment de siguranță aveam, poate chiar și ce temeri ne încercau.

♣

Era altfel, cu totul altfel.

Unii, mulți, ar spune că era bine. În sensul ăla de bine îngrijit, purtat de grijă, o zonă de confort ținută cu atâta dragoste încât nu cerea schimbarea.

⊥

Cert este că a fost cu totul diferit, de la ce am mâncat, la cum am respirat, la cum comunicam, la cum făceam totul împreună, la cum nu știam dacă există un după și cum arată acesta.

N-am să te întreb dacă, amintindu-ți, ți-ai mari dori să vii aici. Asta este inevitabil și nu voi explora această posibilitate. Dar cum ți-ar schimba perspectiva și înțelegerea lumii de acum?

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017