Și dacă, privind cerul, ai putea prinde în palmă curcubeul ?

Oh, ce greu e să-l descriu! E-atât de inedit… și totuși, atât de cunoscut sentimentul! Îl iei de Sus, îl cobori aici pe Pământ și îl privești cum ți s-a așezat ușor în palmă. Îl simți blând, pufos, diafan, parfumat, îl vezi cum cântă ușor și prinzi un început de zâmbet la colț de indigo. Este atât de minunat încât dizolvă toate gândurile de peste zi, iar toate cele nerezolvate capătă sens.

♣

Nu cunosc altceva care să explice mai simplu de atât cum culoarea este una și-aceeași cu mireasma și cu cântecul… cum poate ne par diferite, dar nu-s decât unul și același lucru. Poate că am uitat cum să le percepem ca pe un tot unitar, poate că putem simți doar bucăți ale întregului. Poate de aceea numai unora le ajunge direct în inimă frumusețea lumii, pentru că o privim de multe ori ascunși de lumină.

⊥

Un singur fir de nor să fie la îndemână, și seninul aduce curcubeie în dar fiecărei făpturi de pe Pământ.

Eu mi-am luat porția de curcubeu astăzi. Era fin, strălucitor și sărea din nor în nor. Cât de jucăuș a fost ultimul tău curcubeu?

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017