și dacă? |v.1|


Puștoaica scoase din rucsac o pătură, o aruncă fără prea multă grijă pe iarbă, apoi se întinse pe spate, cu palmele împreunate sub ceafă. Privea spre albastrul deschis al cerului, sau poate mai departe de el. Avea ochii deschiși, dar după privire puteai spune sigur că visează.

Puștoaica, Maria să-i spunem, alerga cu imaginația dincolo de toată lumina revărsată spre Pământ. Poate că la noi era zi, dar ea ajunsese dincolo, în spațiul rece și întunecat, ajunsese acolo unde pentru un timp poate ai vedea Pământul ca o bilă frumoasă albastră, apoi trecu mai departe, prin liniște. Coti ușor, pe-o linie imaginară curbă, spre Soare. Îl zări întâi incredibil de luminos, o bilă de foc pe o catifea neagră. Apoi se apropie de el și realiză cum totul se încălzește în jurul ei. Simțea cum îi arde pielea, simțea insuportabila temperatură, pe care o iubea când era jos pe Pământ. Simțea cum îi arde carnea pe ea și știa că dacă ar fi fost cu adevărat acolo i s-ar fi desprins fâșii. Pe măsură ce se apropia de el, îl știa mai mare, și mai mare, deja pierduse perspectiva conturului, nu mai avea sens nici să se gândească la diametrul său, nici la amplitudinea exploziilor. Se simțea măruntă. De acolo, aproape pășind pe Soare, își întoarse privirea spre Pământ. Mic dar frumos, pierdut printre alții copii de roci alergătoare, se învârtea plin de miliarde de oameni pe el, de pisici, de crocodili și de mulți, foarte mulți fluturi.

Maria se gândi la fluturi. De pe imensitatea Soarelui, de acolo de unde ajunsese, se gândea la ziua unui fluture, la început și sfârșit, la timpul care fuge și la cât de mult timp avea în urmă și înainte mărețul Soare. Iar la hăt-ani-lumină de el, alții aștrii mai falnici, mai mari, mai înfocați.

Dincolo toată liniștea, percep ceva nou. O furnicătură. Ia uite, un gând de făptură. Este aici căutând să cunoască. Caută precum și celelalte făpturi, fragmentează și desparte. Se uită după principii uitate, după dimensiuni inexistente pe care oglinzile minții i le joacă. Făpturi, dragi îmi sunteți, dar de neînțeles. Priviți limitați în expansiune… Făptură, Maria îți spui, de m-ai auzi, de m-ai vedea cu adevărat, de-ai știi să privești, ți-as spune, ți-aș arăta. Ieși din visare, ieși și ascultă cum este a mea lume, cum este cu adevărat și lumea ta…

Maria privește în zare, visând cu ochii deschiși.

Maria nu știe. Acolo sus, în lumea în care visează că a pășit, nu-i nici cald, nu-i nici un anume diametru, nu-s nici ani-lumină. Acolo sus nu stă nimeni să măsoare, căci poți măsura când ai măcar o axă. Dar când Adevărul are o singură dimensiune, nu poți imagina a unitate de măsură a acesteia. Căci nu-i nici timp, nici spațiu, nu-i cădere, nu-i undă, nu-i culoare, nu-i nimic palpabil. Este intensitate – pasiune a vibrației sau vibrație a pasiunii, imposibil de descris în cuvinte celor ce gândesc în n-dimensiuni.

Și dacă… ne imaginăm, și dacă… măcar încercăm? Înlăturăm ceea ce credeam că am construit dărâmând bariere, când de fapt înălțam ziduri. Și dacă e mult mai simplu decât ne putem imagina rațional „simplul”?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

2 gânduri despre „și dacă? |v.1|

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s