stătea cu ochii aţintiţi pe pupitrul de comandă. era plin de butoane şi becuri luminate intermitent. privite de un necunoscător, nu păreau să aibă vreo logică şi nici nu ar fi putut fi „citite”.
îl priveam cum se apleca spre pupitru şi atingea uşor tastele, apoi se lăsa pe spate, cufundându-se în scaunul larg, lăsând impresia căderii într-o relaxare bine meritată. câteva clipe mai târziu, de o agilitate aparte, revenea asupra butoanelor colorate. cum îl priveam din spate, nu ştiam ce îi trădează chipul. ar putea fi îngrijorare, ar putea fi tensiune, ar putea fi concentrare, ar putea fi panică, sau… nimic din ceea ce mă aşteptam. ar putea fi satisfacţie.

îmi era rezervat locul din spate, un fotoliu din piele moale, care mă îmbrățișase cu totul. vederea era fantastică, puteam privi direct prin cele patru geamuri, poziţionate frontal, lateral şi superior. cerul de culoarea catifelei bleumarin avea prinse în falduri cristale strălucitoare. lăsam în urmă stele şi planete, pe măsură ce naveta înainta pe traseul stabilit de pilot. rochia grea foşnea. taftaua albastră, cu reflexe de smarald şi gri petrol tremura peste genunchii mei. corsetul începuse să mă deranjeze, erau deja prea multe ore de când o îmbrăcasem. pilotul juca rolul indiferentului, în timp ce ţipam, deja răguşit, dar fără să îmi fi pierdut puterile, „vei plăti pentru asta! nimeni nu răpeşte prinţese albastre fără să suporte consecinţele!”.

continuam să îmi mişc mâinile, să le agit în strânsoarea cătuşelor care îmi imobilizaseră braţele la spate. simţeam cum se încinseseră criminalele brăţări metalice. mi se închipuiam deja schimbate, portocaliu incandescent. eliberarea era aproape.

continuarea – aici