Și dacă s-ar lăsa liniștea? Dacă, pentru un timp, nimeni nu ar mai spune nimic cu voce tare?

Să zicem că ne-am trezi într-o bună dimineață cu chef de tăcere, și chiar am face-o. Am tăcea. Cum ar fi?

♣

Imaginează-ți ce-ai simți.

Probabil că ai auzi mai bine vântul, păsările, trecerea tiptilă a unei mâțe. Probabil că ai vedea cum se minunează câte unul când redescoperă lumea. Probabil că ți-ai petrece mâna pe spătarul băncii din parc, să-i simți textura și să auzi foșnetul degetelor tale înaintând centimetru cu centimetru. Ai putea auzi chiar și sunetul produs de așchia mică de lemn în clipa în care îți străpunge pielea.

♣

Ai redescoperi toate unghiurile care te înconjoară, lumina răsfrântă printre clădiri, verdele frunzelor mișcate de vânt. Așa cred – că ai descoperi, ca și mine, mult mai mult decât zgomotele pe care acoperim de obicei.

Ar tăcea răutatea din oameni. Ar tăcea acuzele. Și dacă un glonte ar pleca din țeavă, s-ar auzi de parcă ar fi dintr-o peliculă proiectată la cinema cu încetinitorul.

Ar tăcea declararea actelor umanitare. Dar poate că nici nu ți-ai da seama, de obicei nu sunt strigate în gura mare.

Ar tăcea vorbele de dragoste. Dar ar rămâne îmbrățișările. Rămân buzele eliberate de povara vorbelor, gata să exploreze cum uitaseră să o facă.

Ar tăcea inutilul.

⊥

Nu mi-e frică de liniște. Aș intra în joc, când va veni ziua.

Tu?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017