Și dacă apa și focul ne vorbesc într-o limbă pe care nu o înțelegem? Dacă toate informațiile pe care le poartă se pierd, pentru că nu știm să le culegem?

♣

continuitatea

♣

focul

Te uiți la foc și nu poți să nu te întrebi unde se duc toate bucățile de foc care se pierd din el. Se duc spre marginile vâlvătăii, le vezi mergând grăbite spre margini, fugind din întreg, apoi dispar. Complet. Iar următoarele bucăți de foc vin imediat să le înlocuiască. Și ele să se piardă.

Dacă te uiți în centrul focului, nici nu-ți dai seama de mișcare. Pare un întreg, nu un du-te – vino continuu. Și totuși, el, focul, asta face. Dar oare ce poartă în el, în bucățile care apar și se pierd?

[foto arhivă personală]

♣

apa

Dacă te uiți la apa care curge, o vezi cum vine și cum se duce. Unde a fost acum o secundă, deja nu mai e de mult acolo. Încerci să te uiți într-un punct fix, să iei o bucată pe care să o studiezi. Dar – deși pare la fel – este mereu alta.

Se înlocuiește în continuu. O vezi ca un întreg, ca o bucată de lichid ce nu a prins încă forma vreunui obiect. O parte se duce, alta vine și o înlocuiește, apoi și ea este înlocuită, și totul atât de rapid. Minuscule grăunțe de apă apar și dispar din punctul de la intersecția xyz. Ce aș fi putut afla, de aș fi oprit timpul în loc și aș fi prins între două degete o mică, mică părticică de apă curgătoare?

[sursa foto]

⊥

concluzie?

Cred că între cele două – focul și apa – sunt mai multe deosebiri decât asemănări. Dar asemănările sunt atât de puternice, încât primează în fața deosebirilor.

Înlocuirea permanentă este în contradicție cu aspectul întregului. Dacă ne-am prinde cum să le înțelegem, cred că am avea multe de învățat de la ele. Pentru moment, eu aș trage o singură concluzie: este vorba despre sustenabilitatea, consistența și frumusețea schimbării.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017