Și dacă… dacă nu ne-am putea vedea niciodată chipurile? Doar pe ale celorlalți, pe ale noastre nu.

Dacă nu ne-am cunoaște ochii și zâmbetul, ridurile… Ne-am cunoaște mai bine? Dacă tot ce am ști – destul de vag, sau poate deloc – despre partea inaccesibilă propriilor ochi, ar fi numai reacțiile celorlalți?

♣

Cum ne-am mai raporta, cu ego-ul incomplet, la ceilalți? L-am completa cu altceva sau ar muri? Și cât am mai pretinde altora, dacă nu ne-am avea ca reper?

Cu  ce am umple timpul în care ne construiam măștile?

Cum am traduce și ce ar însemna pentru noi privirile celorlalți, sau oare nici pe acelea nu le-am citi? Am reuși în sfârșit să ajungem dincolo de impresii, la gând? Și gând la gând, să vorbim cu adevărat, sincer și fără ocolișuri?

Și oare ce-ar face trișorii? Ar găsi căi noi sau ar renunța la ceea ce au fost?

♣

Dacă lumea ar fi construită din bucăți de Adevăr, nu din aparențe? Atunci nici noi nu am da importanță inutilă detaliilor ce doar ne diferențiază, pe lângă un nume.

Sau poate… dar nu poate, ci cu siguranță că lumea este construită din bucăți de Adevăr, însă noi o încărcăm cu aparențe.

⊥

Curățarea de idei preconcepute începe pentru fiecare din alt loc. Și, dacă treaba merge bine, nu se oprește după una-două idei. Odată ce cad rând pe rând zidurile cetăților fără rost, dispar filtrele și distorsiunile care ne-au împiedicat să ne înțelegem suficient de bine interlocutorii și acțiunile acestora și chiar pe noi înșine. Lipsa reperelor proprii ca elemente fixe, așa cum le cunoșteam, nu afectează în vreun fel negativ valorile noastre, ci permite rafinarea, redefinirea, așa cum nici nu o bănuiam. Ajungi la ceas de seară și odihnă, închizi ochii și nu mai visezi chipuri, ci simțiri.

Pentru ideea de pornire și încă niște rânduri bune de mai sus datorez niște mulțumiri. Și sper că am dus gândurile în direcția potrivită. Mulțumesc, A.C.!

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017