Este a doua oară când o întâlnesc pe Blanche. A doua oară în câțiva ani. Are un nume destul de rar, astfel încât mi-e ușor să îmi aduc aminte de ea. Este mereu ascunsă în spatele personajului principal și nu aș fi băgat-o în seamă dacă insista să reapară. Vine la pachet cu atmosfera, cu porțile către întrebări, cu posibile răspunsuri. Și cu casa.

Casa. Da, casa are ceva special, nu-i o clădire oarecare. Dar poate o vilă călători peste granițe, peste ani, printre povești?

Cred că Blanche este un gând. Un gând fin, ca un fum, ca un nor, care apare din nimic, crește, se exprimă, firul poveștii curge, devine ceea ce este, apoi se disipă în neant, pare că se pierde. Rămâne în tot și îl transformă. În ce? Nu știu, nu știu încă… Poate că aș putea să o caut, iar dacă o să găsesc, o să aflu cum de știe să apară și să dispară, să treacă pragul timpului.

Pe Blanche am întâlnit-o prima dată pe Drumul Alb, într-o încrengătură de evenimente și personaje. Întâi am crezut că doar curiozitatea mea m-a făcut să intru cu toată atenția în firul poveștii. Apoi mi-am dat seama că m-a prins total, că nu citeam pentru îmi iubesc tare mult draga mea mătușă, ci pentru că mă dusese pe un drum acaparant.

„…Peste întinderea aridă, amurgul lasă umbre lungi sângerii, întrerupte doar de fâșia cu tentă albă care o mărginește, o panglică bătută cu sfărâmături de bolovani. Silueta unei femei aleargă de-a lungul ei… Blanche ? Lumina tulbure e înșelătoare, nu poate fi ea, femeia e mult mai tânără, mai iute. Încotro se grăbește când se lasă întunericul ? Și totuși e Blanche, cu părul ca mătasea porumbului copt. Privirea ei albastră, cată înfrigurat înainte, îi face semn cu mâna, cuiva îndepărtat. Clara ar vrea s-o strige, să-i atragă atenția. Blanche și eu sunt aici, eu, eu!”

De curând am reîntâlnit-o; pentru Blanche Visele nu dorm niciodată. Adevărul este că nici eu nu am prea dormit, odată ce povestea m-a prins. Trebuia să aflu ce se întâmplă. Pe de o parte, nu voiam să mai înaintez în poveste, întrucât însemna că voi ajunge la ultima pagină. Apoi sunt pe cont propriu, nu pe mâna autoarei. Ori, ea a fost cea care a făcut posibilă instalarea unei veritabile transe de citire. Există așa ceva? Cu siguranță că da, pentru mine asta a fost. Un salt în spatele personajelor, alături de ele la fiecare vorbă și pas. Un drum de descoperire – sau mai curând de rafinare și excelare – pentru Lea, personajul care ne acompaniază de la bun început. Un drum de descoperire și revelații și pentru personaje puternic conturate și șanse bune pentru aha-uri pentru fiecare cititor.

„- De ce îmi este atât de greu să fiu fericită? Am senzația că toți cei din jurul meu au găsit secretul unei vieți fericite, dar nimeni nu vrea să mi-l spună și mie.

– Ah! Dar ei se prefac foarte bine! exclamă Blanche. Nu sunt mai fericiți decât tine, ei doar arată mai fericiți decât tine. Înțelegi? Îi interesează mai mult decât tine cum par ei în ochii altora, vor să pară invincibili. Cam asta este singura diferență. Ție nu îți este frică de vulnerabilitatea ta, tu o vezi ca pe ceea ce este, iar acceptarea ei este cea mai mare dovadă de forță sufletească. Nu ai căzut în extrema cealaltă, nu te lamentezi oricum și nu aștepți compătimirea.”

Să te prindă în ele, să te facă părtaș, să fii acolo, personaj invizibil – acesta este talentul care îi face pe scriitori extraordinari. Mie așa îmi place, să mă invite în poveste și să trăiesc, să învăț, să sufăr și să ma bucur laolaltă cu cei din poveste. Să regret că îi las în urmă, că la final ne vedem fiecare de drumul său.

Două cărți bune de citit iarna, afundați într-o pătură pufoasă și cu picioarele pe sobă, aruncând din când în când ochii pe geam la fugii grei de nea care cad. Sau la cerul senin, după caz.

• Drumul Alb – Elvira-Sînziana Ciufecu, editura Total Publishing, 2009, o găsiți aici.
• Visele nu dorm niciodată – Natașa Alina Culea, editura Librex Publishing, 2017, o găsiți aici.

Și vă las aici și legătura către colțul de www al Natașei Alina Culea, găsiți o mulțime de lucruri bune de învățat în zona de blog.

Mențiune de final

Dacă ajungeți pe aici, scuze, Doamnelor, că v-am amestecat, fără să vă spun că am de gând să o fac! Ați creionat atât de bine atmosfera, încât… ați mișcat ceva în mine, ceva ce a făcut punte peste ani și cărți, istorii și personaje. Poate că atemporalitatea are deopotrivă o infinitate de fețe și unicitate – compatibile și complementare în mecanismul fascinant al Universului. Iar ceea ce se trezește în inima cititorului este mai mult decât experiența unor lumi gustate dintr-o cupă cu clipe. Este ceva unic și foarte frumos.