baba iarnă n-are dinţi. şi cum e toată un zâmbet când ninge frumos, figura ei îţi dă fiori.

baba iarnă n-are frică. se întinde peste tot, posedă, se-nghesuie, se-adună, acaparează vizual toate planurile prin extincţia culorii. iar asta duce fiorii de-a lungul spinării până la zgribulirea totală a fiinţei.

baba iarnă e atotputernică. ea ia, ea rar dă. iar când dă, dă poveşti. frumoase, ce-i drept, dar letale. iar noi am învăţat să ne camuflăm de ea, sub haine groase şi în case ce n-o lasă înauntru.

cred că baba iarnă e, de fapt, o puştoaică. se joacă ghiduş cu noi, inocentă şi frivolă în acelaşi timp. nu ştie ce-s alea consecinţe, nu-i pasă ce lasă în urmă.

 * * *

un fulg coboară săltăreţ, alunecând pe-o poală de vânt. mai schimbă o vorbă, mai alunecă, mai fuge un pic. se-aşează comod într-un loc, peste altul, aşteptâns să-l ia în braţe pe următorul. nu ştie dacă asta îi e viaţa sau moartea. ca el, mii. ca mii, milioane. ca milioane, o iarnă.

iarna e o mare de fulgi.