capitolul precedent

o lume nouă, diferită de cea din care am plecat. o lume care funcționează aşa cum citisem în cărţile de istorie şi una despre care am învățat din mers în cele șapte zile petrecute pe naveta care m-a adus aici. o lume care fură alte lumi. o lume care caută salvarea în exterior, când interiorul e secat de resurse.

o lume departe de cei dragi mie. departe de cei pe care îi iubesc şi departe de cei a căror răspundere o port.

o lume tehnologizată şi supratehnologizată, o lume în care trebuie să rostesc fiecare vorbă, pentru că oamenii au uitat să se audă gândind. o lume care s-a pierdut, mii de lumi care s-au pierdut, lumi care nu ar fi existat dacă noi cei din Prima Realitate nu am fi avut dorinţe, vise, gânduri atât de puternice încât să creeze versiuni a ceea ce am putea fi dar nu suntem. se învârt în jurul nostru, cercuri concentrice funcţionând simultan, găsind explicaţii în concepte simplificate despre Univers şi Multivers. despre Convers, puţini ştiu, dar despre care încep să afle.

o lume în care am ajuns fără să fi cerut. o lume în care o voi lua de la capăt. tot ce îmi doresc este să nu fie începutul sfârșitului, ci doar sfârșitul începutului.

partea întâi, partea a doua, partea a treia, partea a patra.

ne apropiem cu rapiditate de platforma centrală plutitoare, un fel de lift imens care este folosit pentru transportul între cuburi. cine ar fi crezut că deplasarea între lumi s-ar putea face cu atât de banalul lift?! nimeni, până să ajungă aici. odată andocaţi pe platformă şi destinaţia stabilită, ne îndreptăm spre cubul unde au fost centralizate operațiunile de cercetare ale celor prinşi în acest loc.

ultimele zile au fost pline. am reuşit să dorm doar câteva ore pe noapte, iar pofta de mâncare mi-a scăzut considerabil. cu toate astea, mă simţeam în puteri, dar mă gândeam cu groază la ziua când mă va ajunge din urmă oboseala şi voi pica din picioare. aflasem multe. mai mult decât mi-aş fi dorit să ştiu, de fapt minimul de care aveam nevoie ca să supraviețuiesc aici. cea mai mare provocare părea să fie întâlnirea cu celelalte versiuni ale tale şi conviețuirea în bune relații cu acesta, fără remarci inutile, comparații și încercări de a-şi dovedi superioritatea. locul părea să studieze aceste manifestări, altfel nimeni nu-şi explica de ce nu încerca, sub nicio formă, să îngrădească comunicarea între aparținătorii unor lumi diferite şi nici nu le tergiversa planurile de evadare. în general, toți se bucurau de un trai bun, de împliniri de care nu avuseseră parte înainte ca locul să îi înghită. îmi trecuse prin cap chiar şi ideea că… ar fi un fel de lumea-ailaltă, prea le mergea tuturor bine şi nu îmbătrâneau, dar pilotul îmi demontase rapid supoziţia. aveam o mulțime de întrebări şi ma bucuram că ajunsesem la destinație.

protocolul de primire este obositor şi nu îmi lasă timp să explorez construcția cubului, nici să leg conversații cu cei cu care fac cunoştinţă. îmi este alocat un apartament elegant. jumătate de zi mai târziu, în salonul principal de mese al etajului este programată întâlnirea cu ea, cu acea eu care m-a vrut aici. nu am linişte, nu îmi pot gasi locul, vreau doar să treacă timpul şi să vină seara mai repede. anticipând că tot ce va urma va fi o cursă contra-cronometru, îmi acord câteva clipe de linişte şi răsfăț. garderoba pe care mi-au pregătit-o e pe gustul meu, poate un pic prea extravagantă, dar… de ce nu? îmi petrec mâinile deasupra rochiilor în nuanțe luminoase şi întunecate de albastru şi aleg una simplă, amintind de valurile mării.

îndreptându-mă spre salon, simt privirile lungi ale celor pe lângă care trec. aleg o masă retrasă, care sper să fie şi pe gustul ei. eu una ştiu că nu vreau să fiu în centrul atenției acestor oameni pe care nu îi cunosc. senzația de disconfort e uşor înlăturată de apariția pilotului. nu am schimbat noi multe vorbe pe drum, dar faptul că îl ştiu deja de o săptămână mă liniștește. îi suprind privirea… pierdută, fascinată şi îngrozită. cumva, toate acestea în același timp. de parcă s-ar fi îndrăgostit de mine în ultimele câteva secunde, dar şi de parcă ar fi văzut o fantomă. iese rapid din starea pe care o depistasem, e tot un zâmbet relaxat şi se așează la masa mea.
– E totul bine? Te-ai acomodat cu apartamentul?
– Da, sigur. de parcă aş avea de ales…
– În curând o să fie totul clar, te asigur!
– Mă bucur. Şi, când vine gazda mea?
– Cât de curând…
poftim? o altă amânare? spre finalul gândului meu își face apariția în salon un individ în uniformă militară. el şi pilotul se salută scurt printr-o simplă mişcare a capului.
– Ați mai aflat ceva cât am lipsit? îl întreabă pilotul.
– Nimic. Bruiajul a devenit mai intens, începem să pierdem semnalul. Vă las… Vă aştept mâine pe la noi, Domnişoară Blue. Toți își pun speranțele in dumneavoastră.
poftim? aştept să iasă din salon pentru a mă adresa pilotului. un apăsător sentiment de îngrijorare şi-a făcut loc în mintea mea.
– Ce-a fost asta?
– Vroiam să vă pregătesc pentru acest moment, dar nu mai e timp… Există ceva ce nu v-am spus… am omis… v-am lăsat să credeți altceva. Blue a noastră, Blue a mea… a dispărut. De atunci reuşim să îi găsim semnalele vitale în diverse locuri, în cuburi de aici şi din afară, în timpi trecuți și viitori. Căutăm zi şi noapte.
tac. tac, ce altceva să fac? îl privesc şi aştept să spună mai multe…
– Când? De cât timp o căutați?
– Zece. Zece ani.

~ va urma ~

partea întâi, partea a doua, partea a treia.

totul a devenit deodată atât de complicat… încerc să asimilez cât mai multe informaţii pentru a face faţă situaţiei în care mă aflu. în primul rând, am ales să accept că nu este vorba despre vreo sinistră farsă. deşi, dacă e să analizăm care situaţie ar fi de dorit, cu siguranţă farsa ar ieşi câştigătoare. sunt în mijlocul a nicăieri, înconjurată de necunoscuţi şi, după cum mi se dă de înţeles, urmează să port răspunderea salvării situaţiei în care s-a ajuns, de care habar nu aveam până acum câteva zile. aş putea spune că sunt complet nepregătită pentru tot ceea ce urmează, pentru că acesta este adevărul.

de când colaborăm pe principiul încrederii reciproce – însemnând atât de puţin cât poate fi faptul că pilotul e convins că eu nu voi mai fugi, iar eu sunt sigură că nu voi mai ajunge prizonieră şi cu memoria ştearsă – lucrurile par că încep să meargă. nu există o încredere reală şi profundă între noi, ci doar un formalism elegant afişat. din punctul meu de vedere, ceea ce mă face să mă simt cât de cât în largul meu este faptul că acum am voie să merg neînsoţită pe culoarele navetei noastre zburătoare. am o cameră a mea, în care mă pot retrage oricând şi este echipată pentru un minim confort satisfăcător. tot ansamblul navei, în schimb, mi se pare mult prea încărcat cu tehnologie. dar nu am ce comenta legat de acest aspect, mai ales după ce am parcurs o parte din documentaţia care mi-a fost pusă la dispoziţie. acea eu care a solicitat ca versiunea ei, a mea, a noastră, în fine… ca eu din Prima Realitate să fiu adusă aici, acea eu a lăsat instrucţiuni clare: să mi se răspundă la orice întrebare, să am acces la orice carte sau document voi solicita, să îmi fie prezentate rapoarte legate de evoluţia situaţiei.

ce ştiu despre acest drum prin fabuloasa formaţiune ce imită o gaură neagră, este că durează aproximativ şapte zile, în funcţie de condiţiile meteo şi de întâmplările neprevăzute cărora va trebui să le facem faţă. partea asta mă înspăimântă şi mă fascinează deopotrivă. locul acesta, strângător de lumi, este plin de neprăvăzut şi… jucăuş, asemenea unui copil. problema cu care ne confruntăm însă, este că nu face diferenţa între o glumă bună şi una proastă, cea din urmă fiind în general la limita supravieţuirii. îmi petrec mult timp în cameră, încercând să înţeleg legile fizicii de aici, să aflu despre istoricul locului, despre lumi dispărute de la locul lor şi captive aici, în cuburi indestructibile, despre prognozarea momentelor în care pot exista comunicaţii bidirecţionale, cât şi a celor unidirecţionale şi sensul în care vor putea avea loc. mai era ceva extraordinar despre locul acesta: putea susţine viaţa mai mult decât normal, chiar se presupunea că ar putea fi un loc în care moartea nu va călca niciodată. de când ajunseseră acolo, nimeni nu murise, iar acest lucru începuse să devină pentru mulţi o povară, chiar şi pentru aceia care îşi doriseră aşa ceva pe vremea când lumea lor era la locul ei.

în câteva rânduri, îl surprinsesem pe pilot în timpul unor convorbiri cu cealaltă eu. uneori comunicau amândoi, alteori erau doar mesaje aruncate de una din părţi. mă enerva reacţia pilotului de a întrerupe conversaţia atunci când apăream, parcă îmi simţea paşii pe culoare, venind spre puntea de comandă. nu reuşeam să înţeleg de ce nu vroia să mă lase să stau faţă în faţă cu ea, la un ecran distanţă, mai ales că eu mă consideram pregătită pentru a face faţă acestei întâlniri. eram conştientă că problemele cu care se confruntă – ne confruntăm – erau mult mai grave si primau în faţa nevoii mele de băgare în seamă. trecuse deja mai bine de jumătate din timpul prevăzut pentru călătoria noastră şi mai aveam câteva zile de aşteptat până să ajungem la puctul de întâlnire. puţin şi mult în acelaşi timp. puţin pentru cât mai aveam de învăţat, mult pentru cât de mult vroiam să rup în două semnul de întrebare care mă chinuia tot mai mult. iar semnul se tot umfla, asemenea unui balon în care se pompează aer. se umfla, se tot umfla, până când avea să se spargă. mă teroriza în mod special o frază pe care cealaltă eu o spusese. mintea mea o preluase şi o relua, repetitiv, de parcă aici se putea ascunde tot adevărul, iar eu trebuia să găsesc cheia frazei cifrate: Subiectul testat se descompune sub ochii noştri. Se descompune în bucăţi de timp! Iar acestea se infiltrează în timpul nostru, creând distorsiuni greu de gestionat. Deja noi înaintăm în timp diferit decât voi. Pentru moment, nu ştim dacă ne va afecta sau e doar o nouă joacă a locului, cu care vom putea trăi. Vă aştept aici şi sper din tot sufletul că am făcut alegerea corectă aducând-o la noi. 

~ va urma ~

partea întâi, partea a doua.

mă doare capul îngrozitor şi urechile îmi ţiuie. spatele mi-e chinuit de mâinile prinse la spate. continui să mi le răsucesc, ştiu că voi reuşi să mi le eliberez. e bine că pilotul nu bănuieşte nimic. uite-l cum se lasă în scaun, cum se îndepărtează de pupitru, cât de calm e… am toate şansele să îmi pun în aplicare planul.

nu ştiu de ce am un sentiment ciudat de déjà-vu. încheietuirile mâinilor, prinse în brăţările metalice, îmi trimit senzaţii cumplite de durere amestecată cu un s-a întâmplat deja bizar. privind pe geam, îmi dau seama că e ceva în neregulă cu stelele, şi-au schimbat mult prea repede poziţia, de parcă am mers cu viteză mai mare, de parcă am făcut un salt în spaţiu, de parcă… s-a întâmplat în lipsa mea. încep să înţeleg, să corelez puţinele informații pe care le am şi ajung la singura concluzie logică: am pierdut memoria ultimelor douăzeci – treizeci de minute, poate chiar mai mult… asta înseamnă că ceva nu a mers ceva în planul meu. şi îmi confirmă faptul că mai este cineva la bordul navei, în afară de mine şi pilot. din păcate nu ştiu cât de departe reuşisem să ajung, înainte de a ajunge înapoi pe scaunul prizonierului. tot ceea ce voi face de acum înainte trebuie să fie diferit de ceea ce aş face eu în mod normal. atât de diferit încât şi mie să-mi fie greu să mă recunosc. iar ei nu îmi vor mai putea anticipa acțiunile. dar… nu e un plan cu şanse prea mari de reuşită. mai bine continui să fiu eu. să lupt până în ultima clipă, să nu renunț. mi-am eliberat mâinile, mă ridic, mă îndrept spre pilot şi… negru.

ce durere de cap, şi ce tare mă dor mâinile. ce durere brusc apărută… iar stelele par să fi fugit mai lent decât noi… nu renunţ să lupt, să fiu eu… mă ridic, ajung în spatele pilotului. negru.

durere de cap. déjà-vu. încheieturi însîngerate. mă hotărăsc să lupt până reuşesc. mă ridic, îl apuc pe pilot de umeri. negru.

îmi deschid ochii direct spre stelele care sunt duse departe, departe, de parcă… îmi amintesc vag şi înţeleg (a câta dată, oare?) că sunt repusă la locul meu, iar memoria mi-a fost ştearsă. de ce oare a fost necesară o asemenea acţiune? îmi simt mâinile umede, dar aici nu e atât de cald încât să fie transpirate… oare cât de mult să le fi forţat până acum, de sunt însângerate? ochii îmi pică pe geamul frontal, pe ecranul ce îl mărginește şi afişează tot felul de simboluri. în negrul-bleumarin al nopţii interminabile de afară zăresc, dincolo de ceea ce pare să fie o gaură neagră, mişcare. şi văd cum ne aruncăm direct în ea. mă încearcă sentimente amestecate de frică, de curiozitate, un fel straniu de siguranță, de reaşezare a priorităților. instinctiv, mâinile mele continuă să lupte pentru eliberare. odată desprinse din brăţările metalice, tind să mă ridic, cu gândul de a mă repezi spre pilot. pilot care… se întoarce şi îmi spune domol, cu cel mai blând ton posibil, de parcă nu se ştia ţinta atacului meu: Domnişoară Blue, vă rog să vă aşezaţi, vă rog. Am atins deja numărul maxim de ştergeri de memorie la care puteţi fi supusă, fără a vă afecta în vreun fel. văzându-mi privirea surprinsă, pilotul îndrăzneşte să îşi continue explicaţiile, având siguranţa celui care nu se mai vede atacat: Am făcut totul exact aşa cum ne-aţi comandat chiar dumneavoastră. Vă aducem la bază pe dumneavoastră, pe cea din Prima Realitate. Conform studiilor dumneavoastră despre Convers, acest lucru este absolut necesar. 

nu ştiu ce să cred despre această răsturnare a situaţiei. oricum, nu am ce să mai fac în acest moment decât să îmi continui drumul, aşa cum a fost el creoinat de, se pare, o altă eu. pereţii tunelului par să se îngusteze în jurul nostru şi să ne tragă spre interiorul formaţiunii ciudate ai cărei prizonieri îi suntem acum noi, călătorii navei în care mă aflu. în jurul nostru zăresc trecând răzleţ pe lângă noi câte un cub mic, întunecat şi strălucitor în acelaşi timp – probabil dintr-o structură metalică. undeva în faţa noastră, o puzderie de cuburi mai mari şi mai mici, strânse grămadă, formând împreună ceva ce pare a fi un fel de cub mai mare. pe măsură ce ne apropiem, pare tot mai mare, mai mare, imens. Ce e? rostesc eu, în speranţa ca pilotul va dori să îmi dea mai multe detalii. şi îmi răspunde… iar în răspunsul lui e mai mult decât pot duce eu acum, cu limitata înţelegere pe care o am despre lume. Sunt lumi rupte din Convers, şi-au pierdut structura sferică şi capacitatea de suprapunere… Nu par a tinde spre colaps, dar nici nu întelegem ce urmează să se întâmple. E ca şi cum ar fi rămas suspendate, imitând inerţia mentală…

continuarea – aici

partea întâi – aici

continuam să îmi răsucesc mâinile, să le strecor uşor prin cercurile de fier, să forțez limitele care îmi erau impuse. prima mână, dreapta, urmează să fie eliberată foarte curând. pe stânga mă gândesc să o las „împodobită” cu brățara trădătorilor, la urma urmei mă pot folosi de ea ca de o armă. voi decide la momentul potrivit cum o să procedez. acum mă îngrijorează ceea ce văd dincolo de geamul frontal.

dacă aş privi doar prin hubloul de deasupra mea, dacă n-am goni prin Univers, şi mai ales dacă n-aş fi legată, dacă n-aş fi fost acolo împotriva voinței mele, aş povesti despre stelele pe sub care alerg, prinse în spirale argintii, despre cosmosirenele care se strâmbă caraghios spre mine prin geamuri, ființe inocente care nu bănuiesc nimic despre misiunea navei în care mă aflu. aş povesti despre roiurile de gânduri pierdute, strânse din toată lumea, care ciripesc într-o limbă necunoscută. aş povesti despre stelele căzătoare care umblă pe aripi imense, invizibile de la suprafața Pământului, aş povesti despre multe lucruri minunate pe care am ocazia să le văd.

nu mă pricep prea mult nici la astronomie, nici la fizică, la nicio ştiință exactă care cercetează aşa ceva, dar sunt sigură, ştiu spre ce ne îndreptăm cu viteză. e o gaură neagră… apucasem să îl studiez puțin pe pilot, nu părea genul kamikaze. şi cum nu făcea niciun fel de manevre de evitare, exista o singură concluzie: mergeam într-acolo cu un scop. asta mă speria cel mai tare, că acest drum avea să aibă consecinţe grave. trebuia să-mi grăbesc eliberarea. o ultimă forţare a încheieturii, încă puţin să mai suport durerea. gata! în sfârșit, îmi retrag mâinile de la spate, iar umerii au scăpat de cumplita tensiune. de acum înainte, trebuie doar să îmi urmez planul. o scurtă recapitulare, care să îmi garanteze reuşita: mă ridic uşor, să nu fiu auzită, mă îndrept spre pilot, astfel încât să nu mă vadă, ajung în spatele lui, îi pălesc una în cap cu cătuşele, cât să leşine şi preiau controlul pupitrului de comandă a navei. şi acum să trec la acţiune! mă ridic şi mă îndre…

negru. negru profund. ţiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…

continuarea – aici

stătea cu ochii aţintiţi pe pupitrul de comandă. era plin de butoane şi becuri luminate intermitent. privite de un necunoscător, nu păreau să aibă vreo logică şi nici nu ar fi putut fi „citite”.
îl priveam cum se apleca spre pupitru şi atingea uşor tastele, apoi se lăsa pe spate, cufundându-se în scaunul larg, lăsând impresia căderii într-o relaxare bine meritată. câteva clipe mai târziu, de o agilitate aparte, revenea asupra butoanelor colorate. cum îl priveam din spate, nu ştiam ce îi trădează chipul. ar putea fi îngrijorare, ar putea fi tensiune, ar putea fi concentrare, ar putea fi panică, sau… nimic din ceea ce mă aşteptam. ar putea fi satisfacţie.

îmi era rezervat locul din spate, un fotoliu din piele moale, care mă îmbrățișase cu totul. vederea era fantastică, puteam privi direct prin cele patru geamuri, poziţionate frontal, lateral şi superior. cerul de culoarea catifelei bleumarin avea prinse în falduri cristale strălucitoare. lăsam în urmă stele şi planete, pe măsură ce naveta înainta pe traseul stabilit de pilot. rochia grea foşnea. taftaua albastră, cu reflexe de smarald şi gri petrol tremura peste genunchii mei. corsetul începuse să mă deranjeze, erau deja prea multe ore de când o îmbrăcasem. pilotul juca rolul indiferentului, în timp ce ţipam, deja răguşit, dar fără să îmi fi pierdut puterile, „vei plăti pentru asta! nimeni nu răpeşte prinţese albastre fără să suporte consecinţele!”.

continuam să îmi mişc mâinile, să le agit în strânsoarea cătuşelor care îmi imobilizaseră braţele la spate. simţeam cum se încinseseră criminalele brăţări metalice. mi se închipuiam deja schimbate, portocaliu incandescent. eliberarea era aproape.

continuarea – aici