pupitrul de comandă. 4.


partea întâi, partea a doua, partea a treia.

totul a devenit deodată atât de complicat… încerc să asimilez cât mai multe informaţii pentru a face faţă situaţiei în care mă aflu. în primul rând, am ales să accept că nu este vorba despre vreo sinistră farsă. deşi, dacă e să analizăm care situaţie ar fi de dorit, cu siguranţă farsa ar ieşi câştigătoare. sunt în mijlocul a nicăieri, înconjurată de necunoscuţi şi, după cum mi se dă de înţeles, urmează să port răspunderea salvării situaţiei în care s-a ajuns, de care habar nu aveam până acum câteva zile. aş putea spune că sunt complet nepregătită pentru tot ceea ce urmează, pentru că acesta este adevărul.

de când colaborăm pe principiul încrederii reciproce – însemnând atât de puţin cât poate fi faptul că pilotul e convins că eu nu voi mai fugi, iar eu sunt sigură că nu voi mai ajunge prizonieră şi cu memoria ştearsă – lucrurile par că încep să meargă. nu există o încredere reală şi profundă între noi, ci doar un formalism elegant afişat. din punctul meu de vedere, ceea ce mă face să mă simt cât de cât în largul meu este faptul că acum am voie să merg neînsoţită pe culoarele navetei noastre zburătoare. am o cameră a mea, în care mă pot retrage oricând şi este echipată pentru un minim confort satisfăcător. tot ansamblul navei, în schimb, mi se pare mult prea încărcat cu tehnologie. dar nu am ce comenta legat de acest aspect, mai ales după ce am parcurs o parte din documentaţia care mi-a fost pusă la dispoziţie. acea eu care a solicitat ca versiunea ei, a mea, a noastră, în fine… ca eu din Prima Realitate să fiu adusă aici, acea eu a lăsat instrucţiuni clare: să mi se răspundă la orice întrebare, să am acces la orice carte sau document voi solicita, să îmi fie prezentate rapoarte legate de evoluţia situaţiei.

ce ştiu despre acest drum prin fabuloasa formaţiune ce imită o gaură neagră, este că durează aproximativ şapte zile, în funcţie de condiţiile meteo şi de întâmplările neprevăzute cărora va trebui să le facem faţă. partea asta mă înspăimântă şi mă fascinează deopotrivă. locul acesta, strângător de lumi, este plin de neprăvăzut şi… jucăuş, asemenea unui copil. problema cu care ne confruntăm însă, este că nu face diferenţa între o glumă bună şi una proastă, cea din urmă fiind în general la limita supravieţuirii. îmi petrec mult timp în cameră, încercând să înţeleg legile fizicii de aici, să aflu despre istoricul locului, despre lumi dispărute de la locul lor şi captive aici, în cuburi indestructibile, despre prognozarea momentelor în care pot exista comunicaţii bidirecţionale, cât şi a celor unidirecţionale şi sensul în care vor putea avea loc. mai era ceva extraordinar despre locul acesta: putea susţine viaţa mai mult decât normal, chiar se presupunea că ar putea fi un loc în care moartea nu va călca niciodată. de când ajunseseră acolo, nimeni nu murise, iar acest lucru începuse să devină pentru mulţi o povară, chiar şi pentru aceia care îşi doriseră aşa ceva pe vremea când lumea lor era la locul ei.

în câteva rânduri, îl surprinsesem pe pilot în timpul unor convorbiri cu cealaltă eu. uneori comunicau amândoi, alteori erau doar mesaje aruncate de una din părţi. mă enerva reacţia pilotului de a întrerupe conversaţia atunci când apăream, parcă îmi simţea paşii pe culoare, venind spre puntea de comandă. nu reuşeam să înţeleg de ce nu vroia să mă lase să stau faţă în faţă cu ea, la un ecran distanţă, mai ales că eu mă consideram pregătită pentru a face faţă acestei întâlniri. eram conştientă că problemele cu care se confruntă – ne confruntăm – erau mult mai grave si primau în faţa nevoii mele de băgare în seamă. trecuse deja mai bine de jumătate din timpul prevăzut pentru călătoria noastră şi mai aveam câteva zile de aşteptat până să ajungem la puctul de întâlnire. puţin şi mult în acelaşi timp. puţin pentru cât mai aveam de învăţat, mult pentru cât de mult vroiam să rup în două semnul de întrebare care mă chinuia tot mai mult. iar semnul se tot umfla, asemenea unui balon în care se pompează aer. se umfla, se tot umfla, până când avea să se spargă. mă teroriza în mod special o frază pe care cealaltă eu o spusese. mintea mea o preluase şi o relua, repetitiv, de parcă aici se putea ascunde tot adevărul, iar eu trebuia să găsesc cheia frazei cifrate: Subiectul testat se descompune sub ochii noştri. Se descompune în bucăţi de timp! Iar acestea se infiltrează în timpul nostru, creând distorsiuni greu de gestionat. Deja noi înaintăm în timp diferit decât voi. Pentru moment, nu ştim dacă ne va afecta sau e doar o nouă joacă a locului, cu care vom putea trăi. Vă aştept aici şi sper din tot sufletul că am făcut alegerea corectă aducând-o la noi. 

~ va urma ~

2 gânduri despre „pupitrul de comandă. 4.

  1. Pingback: pupitrul de comandă. 3. | Prinţesa Albastră

  2. Pingback: pupitrul de comandă. 5. | Prinţesa Albastră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.