partea întâi, partea a doua, partea a treia, partea a patra.

ne apropiem cu rapiditate de platforma centrală plutitoare, un fel de lift imens care este folosit pentru transportul între cuburi. cine ar fi crezut că deplasarea între lumi s-ar putea face cu atât de banalul lift?! nimeni, până să ajungă aici. odată andocaţi pe platformă şi destinaţia stabilită, ne îndreptăm spre cubul unde au fost centralizate operațiunile de cercetare ale celor prinşi în acest loc.

ultimele zile au fost pline. am reuşit să dorm doar câteva ore pe noapte, iar pofta de mâncare mi-a scăzut considerabil. cu toate astea, mă simţeam în puteri, dar mă gândeam cu groază la ziua când mă va ajunge din urmă oboseala şi voi pica din picioare. aflasem multe. mai mult decât mi-aş fi dorit să ştiu, de fapt minimul de care aveam nevoie ca să supraviețuiesc aici. cea mai mare provocare părea să fie întâlnirea cu celelalte versiuni ale tale şi conviețuirea în bune relații cu acesta, fără remarci inutile, comparații și încercări de a-şi dovedi superioritatea. locul părea să studieze aceste manifestări, altfel nimeni nu-şi explica de ce nu încerca, sub nicio formă, să îngrădească comunicarea între aparținătorii unor lumi diferite şi nici nu le tergiversa planurile de evadare. în general, toți se bucurau de un trai bun, de împliniri de care nu avuseseră parte înainte ca locul să îi înghită. îmi trecuse prin cap chiar şi ideea că… ar fi un fel de lumea-ailaltă, prea le mergea tuturor bine şi nu îmbătrâneau, dar pilotul îmi demontase rapid supoziţia. aveam o mulțime de întrebări şi ma bucuram că ajunsesem la destinație.

protocolul de primire este obositor şi nu îmi lasă timp să explorez construcția cubului, nici să leg conversații cu cei cu care fac cunoştinţă. îmi este alocat un apartament elegant. jumătate de zi mai târziu, în salonul principal de mese al etajului este programată întâlnirea cu ea, cu acea eu care m-a vrut aici. nu am linişte, nu îmi pot gasi locul, vreau doar să treacă timpul şi să vină seara mai repede. anticipând că tot ce va urma va fi o cursă contra-cronometru, îmi acord câteva clipe de linişte şi răsfăț. garderoba pe care mi-au pregătit-o e pe gustul meu, poate un pic prea extravagantă, dar… de ce nu? îmi petrec mâinile deasupra rochiilor în nuanțe luminoase şi întunecate de albastru şi aleg una simplă, amintind de valurile mării.

îndreptându-mă spre salon, simt privirile lungi ale celor pe lângă care trec. aleg o masă retrasă, care sper să fie şi pe gustul ei. eu una ştiu că nu vreau să fiu în centrul atenției acestor oameni pe care nu îi cunosc. senzația de disconfort e uşor înlăturată de apariția pilotului. nu am schimbat noi multe vorbe pe drum, dar faptul că îl ştiu deja de o săptămână mă liniștește. îi suprind privirea… pierdută, fascinată şi îngrozită. cumva, toate acestea în același timp. de parcă s-ar fi îndrăgostit de mine în ultimele câteva secunde, dar şi de parcă ar fi văzut o fantomă. iese rapid din starea pe care o depistasem, e tot un zâmbet relaxat şi se așează la masa mea.
– E totul bine? Te-ai acomodat cu apartamentul?
– Da, sigur. de parcă aş avea de ales…
– În curând o să fie totul clar, te asigur!
– Mă bucur. Şi, când vine gazda mea?
– Cât de curând…
poftim? o altă amânare? spre finalul gândului meu își face apariția în salon un individ în uniformă militară. el şi pilotul se salută scurt printr-o simplă mişcare a capului.
– Ați mai aflat ceva cât am lipsit? îl întreabă pilotul.
– Nimic. Bruiajul a devenit mai intens, începem să pierdem semnalul. Vă las… Vă aştept mâine pe la noi, Domnişoară Blue. Toți își pun speranțele in dumneavoastră.
poftim? aştept să iasă din salon pentru a mă adresa pilotului. un apăsător sentiment de îngrijorare şi-a făcut loc în mintea mea.
– Ce-a fost asta?
– Vroiam să vă pregătesc pentru acest moment, dar nu mai e timp… Există ceva ce nu v-am spus… am omis… v-am lăsat să credeți altceva. Blue a noastră, Blue a mea… a dispărut. De atunci reuşim să îi găsim semnalele vitale în diverse locuri, în cuburi de aici şi din afară, în timpi trecuți și viitori. Căutăm zi şi noapte.
tac. tac, ce altceva să fac? îl privesc şi aştept să spună mai multe…
– Când? De cât timp o căutați?
– Zece. Zece ani.

~ va urma ~