vechiul aparat de radio e dus în pod. nu l-am pornit de câțiva ani. din când în când mă apucă nostalgia. atunci trag de pe el cearșaful vechi, îi mângâi lemnul cireșiu și pânza din dreptul difuzorului. îmi aduc aminte cum îi răsuceam butoanele, alergând de la un post la altul. leipniz. berlin. moscova. vorbe. teatru. vals. meteo. nu stau să le ascult. bunica mă privește cu drag și își petrece degetele prin părul meu. nu-mi zice nicio vorbă, nu-mi spune să mă opresc la vreun anume post. o simt cum îi vine să mă ia în brațe, să mă ferească de tot răul din lume. dar nu o face. felul ei de a purta de grijă e altul. ea știe că nu-i ușor. ea are un frate neîntors din război, pierdut pe front. și-a dat ultima suflare cu mâna pe afet, privind în ochi dușmanul, sau poate a fost aruncat în friguroasa siberie și își duce bătrânețile departe de familie, rupt de ai lui de la optsprezece ani. acum e amintirea unei amintiri și poate doar în ceruri pășește mândru în pas de marș alături de camarazii săi. vremurile grele au rupt prea mult din oameni… i-au dezrădăcinat, i-au dezmembrat, au mutilat natura curioasă a omului. care are să-mi fie care aventura vieții mele, ce meleaguri am să descopăr, ce plante am să prind eu la ierbar, ce peșteri am să pătrund, neștiute de nimeni? sunt un mic utilizator de google maps care a pierdut tot ce ar fi putut avea mai de preț. incompatibil sufletește cu tehnologia pe care o folosește. ciung de bucurii. un mâncător de pixeli care colindă munții prin poze cărora le dă like după like, în timp de fundul de afundă în fotoliul de piele ecologică. un bolnav de orgoliu și ipocrizie, care nu-și mai aduce aminte nimic despre valorile adevărate, de parcă memoria i-a fost acoperită cu un giulgiu. opac, cu urzeala bine bătută, pare că a pus sub tăcere conștiința.
radioul stă mărturie că au fost vremuri când el aducea în cameră sunete în surdină. o fetiță și o bunică schimbă vorbe și priviri. bunica știe că în exemplul pe care îl dă ea însăși stă puterea de peste ani a fetiței. știe oare bunica de lacrimile care vor curge pe obrajii fetiței când, peste ani, va mângâia o veche cutie de radio? de teama de rău, care nu a părăsit-o? de speranțele născute din raze imaginare de soare? de toate călătoriile, aventurile și descoperirile care au ajuns sub preș, pitite și înghesuite de griji? în numele progresului cimentului, industriei și a mulțimii nule? de puterea de auto-vindecare găsită într-un blog?
pornesc radioul… recviem. ce altceva mai potrivit?
duzina de cuvinte a fost prinsă în multe alte gânduri, iar toate se regăsesc la psi.
Prinţesa Albastră 
eu sunt sigură că bunica ştie.
port în suflet un astfel de radio, să ştii, chiar dacă el a fost aruncat odată cu multe lucruri devenite inutile, atunci când casa bunicilor a fost vândută.
bun venit în joaca noastră. 🙂
ApreciazăApreciază
bine v-am regăsit! 🙂
cu siguranță bunica ştia multe, traversând un secol suficient de agitat. culmea progresului, radioul vechi încă funcţionează bine, mai bine decât alte aparate mai nou produse.
ApreciazăApreciază
Este doar o etapa. Va trece. Altfel nu se poate. Omul e facut intr-un anumit fel. Vreau sa ced ca mai profund decat superficialitatea actului la indemana oricui. Atata vreme cat vor exista batrani, vor exista amintiri. Atata vreme cat vor exsta amintiri vor exista repere.
ApreciazăApreciază
bătrânii de mâine vor transmite totuşi alte repere decât bătrânii de ieri…
ApreciazăApreciază
Desigur dar si tinerii de maine vor fi altii decat tinerii de ieri…
ApreciazăApreciază
Am crescut și eu lângă un radio. El îmi spunea cât e ora, cum sunt cotele apelor sau noapte bună, copii! Aparatul de radio era exponentul tehnologiei de atunci. Acum, este adevărat că tot lângă un aparat mă trezesc, un exponent avansat, pentru că vezi tu, nimic nu rămâne pe loc. Cel de azi este calculatorul, pe ecranul căruia citesc, privesc, ascult muzica. Pentru cotele apelor fug pe malul Dunării, să văd cu ochii mei apă vălurind albastru. Tot asta fac și când mi-e dor de fluturi, de-o salcie înverzită sau de miros de iarbă cosită.
ApreciazăApreciază
tehnologia asta nouă ne cam invadează spaţiul personal. cât timp ne rămân însă drumurile în mijlocul naturii, suntem pe drumul cel bun.
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte 26 – Război | vantdetoamna
La bunica era un difuzor care transmitea numai programul 1. Ascultam împreună muzică uşoară, teatru, operă… Bunica stătea pe scaunul ei, mereu acelaşi, şi cosea feţe de pernă în chilim. Le dăruia apoi celor dragi: copii, nepoţi, prieteni… Difuzorul tace acum. Staţia de radioficare de la poşta din sat nu mai există. Căsuţa cea veche e aproape o ruină. Lângă ea a răsărit o alta, nouă şi mai încăpătoare. Feţele de pernă, însă, poartă în ele amintirea serilor de atunci.
Bine ai venit printre noi! 🙂
ApreciazăApreciază
bine v-am găsit 🙂
nu era rău programul 1, reuşeau să stea destul de mult în zona culturală. ţin minte cum stăteam nemişcată, să nu scap vreo vorbă din teatrul radiofonic…
ApreciazăApreciază
Ehehe, ce gânduri, ce subtilităţi, chiar şi arome îmi vin în minte prin vorbele tale. Ascultam…”viaţa satelor” oarecum forţat, cu mamaie alături, căreia îi jucau ochii în cap când auzea folclorul acela curat, nemanelizat încă, închipuindu-şi rotiri de horă…de pe vremea cândă încă era curtată prin sat. Apoi, seara ..treceam la teatrul radiofonic, ascultat asa, cu lumina stinsă şi doar cu ceva de veghe, ronţăind sub pătură nuci şi prune uscate.Nu mă sperie tehnologia de azi, mă sperie doar timpul.Parcă se comprimă. Prinţesă albastră…eşti o minune.Ţi-am citit semnul tău…către Semn spre carte şi m-am gândit că aş fi putut-o scrie eu. Nici eu nu am avut la îndemână cartea, nici eu nu am citit suficient comparativ cu alţii, dar tare am vrut să schimb asta şi la mine, şi prin acest proiect. O zi bună să ai!
ApreciazăApreciază
mă bucur dacă am putut trezi aminitiri frumoase 🙂
timpul… e aşa cum ne lăsam să-l percepem. comprimat atunci când vrem să facem prea multe. pentru toţi a trecut prea repede suflarea unei vieţi, acum o sută sau o mie de ani. în schimb, noi avem (în medie) avantajul de a trăi mai mult. cred că ar trebui să acceptăm că pur şi simplu timpul e limitat şi să ne bucurăm din plin de fiecare clipă.
o săptămână cât mai bună!
ApreciazăApreciază