și dacă? |v.73|

​Și dacă ziua ar rămâne zi-lumină și noaptea n-ar mai veni, pe termen nedeterminat, ce întrebări ți-ai pune?

Să fie oare despre lume, să fie oare despre tine, să fie temătoare, să fie constructive, să fie cu și despre ceilalți, sau chiar să fie tăcere?

E gata? Trebuie să ne schimbăm agricultura? Da’ cei din frig ce fac, vin peste noi? Îl pot face oamenii de știință să se rotească din nou? Sau e doar visul meu? Cu ce-am greșit? De ce acum? Va crește numărul de concedii? Se usucă marea?

Am exersat în joacă, între un simulacru pe panică și de acceptare.

Eu n-am făcut-o serios, pentru a nu consuma toate întrebările.

Dar tu, tu cititorule, ce întrebări ți-ai pune, când lumea s-ar opri în loc din alternarea zi-noapte, soare-lună? Le aștept 😉

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

și dacă? |v.72|

​Și dacă astăzi este și prima, și ultima ta zi?

Dacă este corpul doar o carcasă, iar sufletul o locuiește doar pentru o zi?

Dacă nu poate sufletul sta locului, ci vrea să afle, să descopere, să experimenteze? Și trece în fiecare zori de zi în alt loc, și-n alt loc, și-n alt loc?

Citeam azi pe undeva… era întrebarea aceea care apare din când în când „ce ai face dacă ai mai avea de trăit un an?”. O întrebare grea, căci te face să te gândești la tot ce n-ai apucat să faci, ce-ai amânat, ce-ai vrea să schimbi și să pui pe lista de priorități, ce riscuri îți asumi, în sfârșit…

Vise… Vise… Căci doar până la sfârșitul zilei mai ai. Ochii prin care vei vedea mâine vor fi alții. Ce n-ai realizat azi nu vei realiza mâine. Poate o face acest corp, dar nu cu tine la butoanele de comandă.

Mâine o vei lua de la capăt, așa cum ai procedat în această dimineață. Din setea ta de cunoaștere, vei fi pe un nou drum, vei încerca lucruri noi. În zori ai preluat corpul acesta, cu tot cu bagajul său de cunoaștere, de simțiri, cu amintiri, cu experiență și cu visuri.

Ce vei face azi, ar putea fi exact acel pas înainte de care are nevoie. Sau ar putea fi odihnă. Pentru amândoi, pentru corp, pentru tine. Nu-i nimic greșit în ceea ce alegi să faci. Și nu există doar o singură variantă pentru a merge mai departe. Sunt o mulțime de opțiuni.

Dar ce trebuie să ții minte, e că tu ai putea scrie istorie. Ziua în care tu ai fost aici ar putea rămâne în amintire ca ziua cea mare.

Sau nu.

Mâine, tu o iei de la capăt. Și vei face lucruri importante în altă parte.

Mâine, corpul tău de astăzi va avea alt pilot. Care va face tot ce nu ai reușit tu astăzi.

Sau nu.

Și iată cum ajungem la aceeași întrebare. De ce să lași pe mâine ceea ce poți face astăzi? De ce să lași în seama altcuiva? 



 © Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

și dacă? |v.71|

Și dacă suntem pe drum, spre acasă?

Dacă am plecat cândva, demult, iar drumul e lung? Atât de lung încât generațiile vor uita care e scopul, vor uita ce au fost, vor uita unde și-au propus să ajungă?

Și tocmai de aceea, cineva a avut grijă.

Grijă să putem ajunge la destinație. Să ajungem cu toții, să ajungem întregi, să ajungem cunoscându-ne mai bine. Poate aflând și ce-i durerea, ce înseamnă să pierdem, aflând ce sunt lacrimile, mai întâi inventându-le. Pricepând că avem limite, încercând să le depășim, lovindu-ne de piedici inimaginabile.

Da, doare. Da, sunt atâtea de neînțeles. Da, sunt atâtea speranțe care se vor sparge precum baloanele de săpun.

Și totuși… Cum altfel să țină locului spirite cutezătoare ca ale noastre? Cum să-i oprești din avânt pe cei mai pricepuți cercetători?

Decât ridicând bariere, până când vor parcurge tot drumul, până când vor ajunge la destinație, până când vor fi acolo cu toții, niciunul lipsă, niciunul pierdut printre stelele întâlnite pe drum.

De aceea nu ne putem desprinde prea mult de la sol, de aceea nu putem ajunge mai departe de Lună. Că să nu lăsăm pe nimeni în urmă, în neștiința noastră…

De aceea avem limitări. Ca timpul să treacă într-un ritm acceptabil, învățând și crescând, nu așteptând…

De aceea nu străbatem ani lumină în vehicule spațiale. Ca să nu ne întoarcem de unde am plecat, ca să nu ajungem prin zone pierdute…

Și iată cum, în sfârșit, am putea înțelege, de ce suntem „sortiți” a nu ne desprinde. Și iată cum ne-am înșelat amarnic oricând am crezut că aeronavele au pereți, căci iată cum pot fi mari, mari de tot, iată cum poți călători cu un întreg sistem solar…

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

și dacă? |v.70|

Și dacă n-am avea nume?

Cum ne-ar distanța asta? Sau cum ne-ar apropia?

Cum ar fi să nu avem nume, să nu ne putem striga așa cum o facem acum?

Nu ne-am încurca, nu-i așa? Nici nu ne-am mai supăra că ne cheamă într-un fel și nu într-altul.

Cum altfel ne-am putea recunoaște unii pe alții?

Ce alt element distinct de identificare a individului am alege?

Ar fi doar altfel. Poate, privit cu ochii de acum, ar fi ciudat. Și, probabil, cândva chiar va fi.

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

și dacă? |v.69|

Și dacă…

…dacă atunci când visezi că dai din nou un examen la școală… este pentru că te-ai întors în acel punct de cotitură?

Dintr-un motiv necunoscut ție, te-ai întors. Te-ai întors în acea zi. Cu totul.

Poate ai fost plecat pe undeva, cine știe ce ai avut de rezolvat. Apoi n-ai setat bine data și ora de revenire. Și cauți puțin, până să te întorci de unde ai plecat, mai precis spus… cauți puțin până reușești să te întorci în clipa de acum.

Ce-i bizar și greu de explicat, este cum uneori te duci mai în urmă. Te duci acolo de parcă nu mai știi dacă ai trecut sau nu de acel punct de cotitură. Te întorci să faci față acelei situații, căci acolo îți închipui că ar trebui să fii.

Apoi îți revii, te întorci la clipa de acum, și te miri pe unde îți venea să rămâi, și de cum ai fi luat-o de la capăt.

Acum ți-e ușor să privești din perspectiva aceasta. Dar dacă te-ai fi oprit acolo, atunci, la clipa din urmă, tu n-ai fi știut niciodată ce-ai făcut între timp.

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

și dacă? |v.68|

Și dacă nu ne putem nici măcar apropia de o minimă înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat „acasă”

Pentru că judecăm limitați de cunoașterea pe care ne închipuim că o avem. Pentru că ne apucăm să căutăm acasă în locuri, în oameni, în suflete.

Pentru că este, de fapt, cu totul altceva.

Ceva ce nici nu ne putem imagina acum.

Ceva după care tânjim cu toată ființa noastră. Ceva de care ne aducem vag aminte, dar atât de neclar și confuz încât nici nu ne dăm seama că o facem.

Dincolo de noi, dincolo de ceea ce înțelegem, dincolo de ceea ce simțim, dincolo de tot, „acasă” este ceea ce este. Fără să putem ridica degetul arătător pentru a-l îndrepta în vreo direcție.

 

© Iustina Dorobanțu, august 2017

şi dacă? |v.67|

Și dacă de mâine timpul ar da înapoi? Doar timpul. 

Dacă de mâine ar merge zilele înapoi, dacă după sâmbătă ar urma vineri, apoi joi, apoi miercuri…

Dacă după vară ar veni primăvara, apoi iarna?

Dacă data din calendar ar scădea, cu încă o zi, cu încă una, și tot așa?

Tu nu. Nu ai sta în loc. Nu ai întineri. Nu-ți face iluzii. Nu-ți spune povești pe care mintea vrea să le audă.

Ce faci? Cum primești vestea? Iți spui Iată, în sfârșit, ceva ce merită atenția mea! Iată ceva nou! Sau faci cunoștință cu teama? Teama în formă pură, așa cum ai cunoscut-o, de fapt, niciodată până acum.

 

© Iustina Dorobanțu, august 2017

și dacă? |v.66|

Și dacă aș fi un Cub Rubik?

Dacă aș fi un cub Rubik, m-aș deconstrui doar de dragul de a mă construi din nou.

Dacă aș fi un cub Rubik, m-aș reface doar de dragul de a mă deconstrui din nou.

M-aș bucura de ceea ce sunt, aș prețui clipa, aș întipări în memorie forma perfectă a împlinirii, apoi mi-aș așeza pe față un zâmbet larg.

Zâmbetul l-aș transforma ușor în râs. Și râzând m-aș desprinde puțin câte puțin, până nu aș mai fi ceea ce am fost, ci ceea ce devin cu fiecare puțin. M-aș descompune până în cele mai mici fire de culoare, până m-aș confunda cu firele de nisip.

Și atunci aș fi totul. Aș putea fi orice. Cât timp aș fi fără de formă, n-aș fi ceva anume și atunci aș fi, potențial, absolut orice. Sau absolut nimic.

Sunt un Cub Rubik.

În fiecare dimineață mă deconstruiesc și mă redefinesc. Caut fiecare ocazie să o fac, din clipa în care am înțeles că frumusețea este fix în a deveni mereu altceva, nicidecum în a reveni la starea de inerție.

 

 

PicMonkey Collage

 

© Iustina Dorobanțu, august 2017

și dacă? |v.65|

Și dacă fiecare carte are alte cuvinte? Fiecare volum tipărit pentru unul și același titlu. 

Cum ar fi să credem că citim același lucru, dar fiecare carte în parte să fie personalizată pentru cititorul său? Cum ar fi ca rândurile, cuvintele, să fie diferite, iar noi nici să nu știm?

De-am ști asta, nu ne-am mai mira de ce înțelegem diferit.

De-am ști asta, poate că am citi împreună, cu voce tare. Dar oare ce ar auzi celălalt? Ceea ce rostești tu sau ceea ce este scris în cartea sa? Oare poate auzi mai mult decât i-a fost scris acolo să audă?

Iar dacă fiecare cuvânt citit ar fi distorsionat în drumul dintre noi doi, oare vântul ce ar auzi? Ce citesc eu, ce auzi tu?

Întrebări fără răspuns, cât timp sunt formulate ca până acum.

Întrebări fără răspuns, cât timp răspunsul este căutat în ceea ce cunoaștem deja.

Nimic nou în ceea ce este vechi.

 

© Iustina Dorobanțu, august 2017

și dacă? |v.64|

Și dacă în difuzoare se aude „Holograma se închide în 5 minute. Ultima dorință v-a fost îndeplinită. Vă rugăm să vă aliniați pentru evacuare.” ?

Panică? Șoc? Aducere aminte? Râs isteric?

Cum e să afli deodată că toată viața ta, toate lucrurile pentru care ai luptat până la batrânețe, toți oamenii pe care i-ai iubit, toate drumurile pe care le-ai făcut, toate apusurile pe care le-ai privit, toate au fost o închipuire ce-a avut loc nicăieri, într-o fracțiune de secundă?

Ce oare ai făcut de ai ajuns la asta? Ceva nepermis, e clar. Dar să fi fost ceva banal… sau ești vreun monstru-al lumii tale?

Și totuși, nu poți să nu te minunezi, chiar și fără a ști toate detaliile, ce lume minunată poate fi una care acceptă o astfel de ultimă dorință!

Inima îți bate tare, din ce în ce mai tare. Un amestec de spaimă și entuziasm. Spaimă de ceea ce vine, entuziasm față de șansa ultimei dorințe.

Nu știi ce va urma, nu știi cum va fi sfârșitul. Ai însă un sentiment de bucurie ce instalează o liniște deplină. Împăcare. Și asta e suficient. E lumină.

În șir, după un altul ca tine, te îndrepți spre poarta ce duce spre stele. Prin geamul mare vezi viitorul care te așteaptă. Evacuare, plutire, îngheț, dezintegrare. Dar e încă liniște la tine în inimă.

Pe lângă șirul tău trece rapid patrula, grăbind evacuarea unui individ care se agită și țipă. L-au prins de mâini și îl trag grăbiți spre cabina cu ieșire. Îi prinzi din zbor vorbele… „ne-au înșelat… ne-au condamnat fără vină… vinovații au plătit să scape și acum trăiesc în casele noastre…”. Vag, îți aduci ceva aminte. Dar șirul te împinge din spate, te împinge și înaintezi buimac spre evacuare. Turma nu gândește, turma te ia pe sus. Turma înaintează docilă spre locul indicat.

 

© Iustina Dorobanțu, august 2017