mă orbesc luminile maşinilor. îmi înţeapă ochii adânc, trasând şanturi ireversibile pe retină. un du-te-vino ameţitor mă joacă pe degete şi îmi distruge echilibrul. mă înclin instinctiv spre dreapta, de frica valului alb din stânga. să nu cumva să mă prindă de mână, să mă tragă spre nu-ştiu-unde. pe dreapta, un râu sângeriu se tot duce spre departe. cu picioarele proptite în pământ mă ancorez în banda dublă albă care desparte şoseaua în două. îmi desprind gândurile de corp şi le dau drumul să alerge în ambele direcţii simultan. îmi asum un risc calculat. dacă mă gândesc bine, găsesc o oarecare plăcere în saltul nebun pe care mă pregătesc să-l fac. ca şi cum săritul gândului cu prăjina ar fi un sport naţional la care sunt campioană. îndoi uşor genunchi, inspir, expir şi… salt!

de-acolo se sus colind de-a lungul lumii. drumul e un joc de culori, ca şi cum artificiile ar fi coborât pe pământ. liniile vieţilor se întretaie pe neaşteptate. bucurii şi suspine la un loc, par rupte dintr-un basm care a uitat să înceapă cu „a fost odată”. nu, n-a fost nicicând. e acum. e aici. şi aşa cum nici nu ştiu. ăsta-i tot farmecul.