secrete sub cheie


secretul vieţii. căutat de atâtea suflete. îl caut şi eu, păşind prin aceeaşi beznă adâncă precum înaintașii mei.

secretul vieţii. al începutului sau al sfârșitului? nu-l mai caut pe primul, ce sens ar avea? totul a început deja cu prea mult timp în urmă. acum trebuie să aflu continuarea poveştii. de fapt, am nevoie de cea mai bună versiune a sa.

secretul vieţii. ţinut sub cheie, să nu ajungă la îndemâna oricărui căutător.

secretul fericirii. ingredient cheie al vieţii. condiment dulce de te lingi pe degete sau picant ca verdele de wasabi.

un teanc mare de dosare zace pe biroul comisarului. acolo sunt toate datele căutătorilor. unde s-au născut, cum au crescut, ce vise au pierdut, câte inimi au frânt, pagini întregi de idei neterminate. comisarul era un om mare, uşor umflat de vârstă şi incredibila cantitate de pâine mâncată în tinerețe. cu paşii legănaţi, înaintă spre birou lăsând uşa să se trântească în urma sa. îşi petrecu mâna peste dosare, apoi se cufundă în scaunul rotativ şi în gânduri. trăgea din când în când cu poftă din ţigară, iar aerul din încăpere părea o adunătură de nori de fum. comisarul trase de un dosar ales la întâmplare, punând la grea încercare echilibrul teancului înalt de pe colţul biroului. îl prinse între degete, apoi eliberă foile de sub strânsoarea acestora. se rostogoleau una după alta, iar comisarului îi alunecau ochii peste pagini. cu un gest mai curând nepăsător, aruncă dosarul în coşul de gunoi de sub birou. un zumzăit mecanic se declanşă şi dosarul dispăru de parcă nu ar fi existat niciodată. încă un dosar, şi încă unul, şi încă unul. aceleaşi gesturi, aceeaşi răsfoire, aceeaşi aruncare în coş. repetitiv. repetitiv. repetitiv. doar fumul gros din încăpere îşi schimba aspectul, devenind mai dens, tot mai dens. deodată, degetele trădară un spasm al încheieturilor mâinilor şi degetele se arcuiră ca nişte cleşti. pupilele i se măriră şi colţul gurii schiţa un zâmbet nervos.

dacă aş fi fost un bec, un anume bec, dacă aş fi fost becul care reuşea să îşi trimită cele câteva raze de lumină prin fumul gros, dacă aş fi fost acolo în acele momente, aş fi putut afla. sau poate nu, poate pagina se afla în umbră. sau poate că totuşi da. da, da. aş fi aflat secretul fericirii, pitit printre literele mărunte şi aproape indescifrabile care se pierduseră cu mult timp în urmă pe acea pagină. şi comisarul ar fi ales de fiecare dată acel dosar, undeva între timpul fumului gros şi cel al pâclei prea dense. comisarul ar fi rulat la infinit, în oricare dintre dimensiunile în care putea să apară, aceleaşi mecanism de randomizare a alegerii aceluiaşi dosar. mereu ar fi fost al şaisprezecelea, indiferent care l-ar fi precedat. dar eu… eu nu am fost, nu sunt, nu voi fi niciodată becul cu care comisarul să împartă aceeaşi cameră. de aceea nu voi şti niciodată secretul acela. şi tot de aceea, am propriul meu secret. prins între paginile unui anume dosar, pe un anume birou, în cine ştie ce pierdută realitate.

26-oct-2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s