a venit octombrie cu vânturi reci şi a început să ia cu ea o frunză, apoi alta, încercând să lase copacii goi. mai întâi a aruncat câteva ploi, apoi a adus nopţile reci, până ce teama a cuprins iarba şi norii, făpturile înaripate sau purtătoare de picioare. şi ce ar putea fi mai rău decât speranţa care se scurge dinăuntrul făpturilor…

a căzut alb din cer şi tot octombrie a fost. un octombrie de ţinut minte.

a trecut octombrie. a trecut ca şi cum ar fi fost un întreg anotimp. controversat, rece şi cald, cu galben şi verde deopotrivă printre frunze.

a trecut octombrie şi degeaba am căutat urme de ruginiu prin copaci. le-am regăsit doar în fotografiile de anul trecut. le-am regăsit în amintiri. le-am regăsit pe drumuri neparcurse, pe serpentine închipuite printre dealuri blânde pe care nu le-am urcat.

octombrie cel neruginiu s-a dus, s-a tot dus… am rupt o filă în calendar, cu gândul la încă unsprezece pe care mai trebuie să le mai rup până la anul.