i se prelinse pe obraz. curse lin, rapid, știind că trebuie să îi facă loc următoarei. și iată! își spunea, e ca mersul pe bicicletă. nu uiți cum să plângi. poate că te bucuri temporar de uitarea acestei îndeletniciri, dar când Timpul o cere, o faci din nou. de parcă nu a trecut decât o secundă și două clipiri de ochi de ultima dată. se amăgea cu vorbe goale, fără de noimă, în timp ce șiroaie de lacrimi îi alunecau pe obraz. își spunea toate cele ce ar fi trebuit să le tacă. își aducea aminte lucruri neîntâmplate, bănuieli și istorii inventate care nu făceau decât să îi susțină o fata morgana jalnică și abătută. își plângea anii de parcă plângea secolele. își plângea alegerile de parcă plângea durerea lumii. plângea tot ce nu mai plânsese de luni bune. și pentru câteva clipe, crezu că va reîncepe să plângă, crezu că visele se sting când vin zorii. apoi își spuse cel mai dulce cuvânt. nu. și cu „nu” în simțiri, întinse cu dosul palmei picăturile sărate peste obraji. își chemă la luptă toți ostașii minții și inimii, își făcu ordine în gânduri și planuri noi. și făcu ceea ce știa că trebuie să facă pentru a alunga gândurile de falsă împovărare. își puse cea mai cea ținută sport pe care o avea și îi dădu minții de lucru să aibă grijă de ceea ce se găsea de la gât în jos, nu deasupra. în scurt timp, ordinea era din nou restabilită. și poate că lacrima strivită de obraz încă așteaptă o alta, dar așteptarea îi va fi în van.

numai lacrimă să nu fii. precum apari din nimic, la fel dispari. precum ești simetrie, așa ești doar un rest împrăștiat. precum ești sare, așa ești urmă. precum ești parte și te pierzi printre restul, așa ești singură când rămâi ultima. numai lacrimă să nu fii, căci nimeni nu te va iubi îndeajuns cât să te vrea o viață.

numai lacrimă să nu fii, decât de bucurie.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017