fragment |pe drum|


γ

Roberta conducea spre casă, obosită și îngândurată. Nu mai erau oameni pe străzi la așa o oră târzie, ceea ce era perfect. Avea grijă doar ca piciorul să nu îi joace feste pe accelerație, mai ales pe caldarâmul ud.

Într-o clipă, prea târziu ca să mai poată opri sau vira fără să se asigure, zări puiul mic împleticindu-se în mijlocul străzi. Era mare – sau mic – cât un ou. Mergea legănat, așa că îl încadră rapid în categoria “pui de rață de câteva zile”. Trase ușor de volan, cât să-i permită să-l depășească fără să-l atingă, printre roțile mașinii. Privi instinctiv în oglinda retrovizoare ca să se asigure că totul este în regulă. Puiul era prea mic pentru a fi remarcat clar, dar ceva mișca totuși în depărtare. Deci era ok și mergea. Pentru câteva fracțiuni de secundă avu liniștea asta. Apoi zări rața alergând spre el, cercetându-l. Și înțelese. Dacă ar fi fost ok, ea n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l împingă ușor spre marginea drumului. Dar ea rămase în mijlocul străzii, aplecată spre el.

Toată seara, Roberta fu măcinată de un teribil și apăsător sentiment de vinovăție. A făcut un rău. A făcut un rău fără să vrea, dar a lăsat în urmă o mamă fără pui, sau cu un pui care va umbla schilodit toată viața. Avea mari dubii și asupra compasiunii gospodarilor ce creșteau rațele, pentru care un pui lipsă va însemna doar o masă în minus. Poate și o pernă mai puțin. Unde să se fi întors, ce ar fi putut face? Să-i zică “îmi pare rău”? Dar ce valoare ar fi avut? Și oricum… ce ar fi putut să îi transmită unei vietăți care grăiește altfel?… Ce ar fi putut să-i spună unei mame disperate, a cărei vorbă nu o cunoaște?

Întâmplarea o răvăși incredibil de mult… cum se făcea că ea ajunge să schimbe destine fără să fi intenționat… inevitabil se gândi la puiul ei de om care o așteapta acasă.

α

Privind-o pe ecranul mare, întins pe tot peretele, își aduse aminte una dintre zilele de  pe vremea când mergeau la școală. Profesorul le tot spunea câte vor avea de învățat în timpul stagiului…

   – Veți învăța să gestionați cele mai copleșitoare emoții, să vă înțelegeți trăirile, să vă puneți ordine în gânduri, să vă repoziționați și să o luați de la capăt.

Toată clasa îl privea cu gura căscată. Doar Roberta îndrăzni să întrebe, șoptit:

   – Și dacă nu? Dacă nu o să învățăm să ne ținem în frâu emoțiile? Dacă o dăm în bară?

Peste zumzăitul dezaprobator al clasei, profesorul rosti ferm doar câteva cuvinte. Roberta îngheță; iar restul clasei era deja impasibil, prins cu alte preocupări.

Cum o privea pe ecran, David reauzi în minte glasul profesorului, repetând din amintire vorbele o dată și încă o dată și încă o dată. În ziua aceea, de cum ieșise pe ușa clasei, uitase răspunsul dat de profesor. Dar acum îi răsuna clar în cap. “Vei pierde și noi vom ști asta”. Bun, asta era clar pentru el, dar nu avea importanță. Voia să o ajute. Și voia să nu se știe. Să nu se afle ceea ce se petrecea cu ea.

Pe cât era ea de apăsată de situație, ca o copilă abia intrată în viață, pe atât el avea  deja la activ o mulțime de compromisuri și acte de trădare. Ca să vezi… unde e de fapt stagiul! își zise rânjind. Avea să rezolve situația, așa cum învățase să o facă cu mult timp în urmă, mult înaintea altora de vârsta lui.

 

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017 (fragment…)

2 gânduri despre „fragment |pe drum|

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s