la capătul lumii e-un far. far far away de tot. e oare farul meu din vis? frumos ar fi să mă gândesc că este locul de unde reîncepe totul. dar adevărul e că nu este nici capăt de lume, nici început. e un punct în mijlocul ei. un punct pe care nici nu l-aş fi băgat în seamă dacă n-ar fi fost pe o carte poştală.

s-a lăsat seara, iar camera a absorbit tot întunericul de afară. îmi închid ochii şi îmi cufund capul adânc în perne. vreau să profit de liniştea locului şi să visez în voie. în mâinile împreunate pe piept ţin o carte poştală. un far singuratic, valuri spărgându-se de ţărmul abrupt, o alee pustie, toate într-o fotografie delocorată, veche, o carte poştală care nu a fost expediată niciodată. mă ia cu frig. vântul e mai rece decât m-aş fi aşteptat şi aruncă stropi mari de apă peste mine. rochia uşoară de pânză începe să mi se lipească de corp. n-am să mă întorc însă din drum, a durat mult prea mult aşteptarea zilei de astăzi ca să renunţ. inima îmi bate puternic şi aproape că uit să respir. ciudat loc de întâlnire, ar putea spune unii. dar pentru noi, doi îndrăgostiţi pentru care timpul îşi deschide braţele doar o dată la câţiva ani, e locul perfect. grăbesc pasul. amintirea ultimei întâlniri mi-a hrănit sufletul în ultimii patru ani. de atunci au curs multe scrisori, cuvinte de iubire, promisiuni… mi-am împachetat inima în fiecare plic închis, printre pagini. dar niciuna dintre scrisori nu a ajuns la el, ci toate au rămas toate prizoniere ale sertarului secret al biroului meu. alung gândul, astăzi e una dintre puţinele zile când trăiesc pentru clipa prezentă. farul devine mai înalt pe măsură ce înaintez. rece şi pustiu, e singurul lucru la care mă pot gândi. oare el o să vină? oare îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta timp în urmă? oare a aşteptat şi el ziua aceasta? oare îi mai sunt buzele fierbinţi? urc treptele aproape în fugă. inima îmi sare din piept. tremur de frig, de aşteptare, de spaimă, de speranţă. clanţa scârţâie la fel ca ultima dată. cu respiraţia tăiată, împing uşor uşa. o lumină caldă stăpâneşte locul. nările mele adulmecă. asemenea unui animal de pradă, muşcă bucăţi din aerul care vorbeşte despre lucruri dragi mie. regăsesc mirosul pielii lui, atât de familiar mie. de la ultima întâlnire, îl păstrasem luni de zile în amintire. zâmbetul lui cald mă topeşte. de câte ori îmi imaginasem întâlnirea, tot de atâtea ori totul dispărea în timp ce mă lua în braţe. nu şi acum… atât de real, atât de aşteptat, atât de aici, el, cu mine. ca şi cum timpul nu a trecut pentru noi, ca şi cum ieri ar fi fost ziua cand ne-am dat întâlnire…

visarea mea aleargă spre vis, luând cu ea tot ce aveam, ochii lui, îmbrățișarea noastră. cartea poştală îmi alunecă printre degete, plutind uşor până când atinge podeaua. vor veni zorii. şi noaptea va pleca, luând cu ea tot ce nu a fost să fie.

foto