între agitația zilei și câte și mai câtele serii, locul ce rămâne a fi trăit e strâmt, ca un culoar de alergare. fiecare tură de stadion nu mă duce mai aproape de final, ci direct la începutul zilei de mâine.

refuz trecerea zilelor în goana roții timpului.

unde e fuiorul, unde e bătrâna cu părul alb ce toarce firul vremii, unde e poarta spre tărâmul din basm, unde e basmul cu care ne-au mințit copilăria, unde e izvorul cu apă repede curgătoare, unde e visul unei tinereți fără bătrânețe, unde e tot ceea ce nu există?

mă întind pe podea, ca și cum m-aș așeza în iarbă. îmi închid ochii zâmbind, ca și cum grijile de mâine nu au existat niciodată. mă las în voia gândurilor, ca și când.

ca și când orice aș vrea ar putea căpăta formă. ca și cum gândul ar lua o bucată de energie, una de timp și una de omenie. ca și cum le-aș frământa în mâini ca pe-un aluat. ca și cum ar dospi și de sub ștergar s-ar ridica un vis. ca și cum ar fi un vis perfect. ca și cum visul m-ar trage de mânecă și mi-ar spune că ceea ce trăiesc este realitatea, așa perfectă cum nici să mi-o imaginez nu îndrăzneam.

pe aripi de vânt ispititor plutesc spre locul ce promite culori ale bucuriei, aer sărat, foșnet de valuri, albastru sus, albastru jos, liniște, înțelegere, timp care trece lin. îmi sprijin capul în palme și privesc în zare… o întindere de apă perfectă. soarele mă mângâie ușor, iar timpul meu stă în loc. ca și cum aș fi aici… ia loc lângă mine, să visăm frumos cu ochii deschiși.