visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi.

construim fantezii colective despre drumuri către galaxii îndepărtate, dar nu purtăm grijă Pământului pe care pășim.

avem timp – cât o fi el – și-l risipim cu nimicuri. apoi ne plângem că nu este destul.

suntem în mișcare mai mult decât ar trebui, în gânduri.

suntem în mișcare mai puțin decât ar trebui, în trupuri.

facem alegeri fără minte, apoi ne întrebăm de unde vin ororile.

facem alegeri fără inimă, apoi ne mirăm că suntem pe cont propriu.

și iată că unora ni se dă acum un timp de respiro. doar unora.

unora li se ia timpul. ei se luptă cu greul și mulți dintre ei vor pierde. în mod direct sau în durere adâncă. din respect pentru ei, s-ar cuveni să prețuim reîntoarcerea la esențial.

prin viu grai sau în scris, purtătorii de răutate își dau arama pe față. sunt ca stropitorile de gazon: împroașcă-n toate părțile și rămân fixați în lumea lor mică și inertă.

oamenii minunați continuă să facă lucruri extraordinare și să-și mărească rândurile. ne par neobosiți și-i luăm de proaspeți mereu, dar adevărul e că nu funcționează cu baterii. doar că ei au atâta iubire în ei, încât mai pot un pic, încă un pic, încă mai mult, oricât e nevoie.

în condiții de stres, adevărul iese la iveală.

în condiții extreme, oare cum va fi? rămâne de văzut… de înțeles, de acceptat și de învățat ceva.

visăm la stele, explorăm frânturi din infinit, dar uităm de tot universul din noi. așa am început, asta a fost prima idee.

poate că dacă nu am fi pierdut urma universului din noi, ar fi fost altfel. poate. sau poate nu. și cine poate ști ce anume ar fi fost altfel?

poate că ne putem întoarce la noi. de fapt, nu poate, ci sigur. dar în cât timp? cu ce cost? după câtă durere? și cum să nu te pierzi iar pe cărări ademenitoare?

ca în oricare alt an, cireșii înfloresc, magnoliile se deschid, iar păsările ne anunță sosirea dimineților. ritmul lumii nu se poticnește în câteva sughițuri. ne-am împiedicat, ne vom ridica, ne vom șterge de praf și vom merge mai departe ceva mai înțelepți, ceva mai buni, ceva mai omenoși, cumva diferiți sau poate nu.

© Iustina Dorobanțu, martie 2020

Într-o zi o să avem griji mărunte. O să închidem în închisoarea minții tot ce ne-a făcut în trecut să o luăm razna, toată frica și panica, tot războiul dintre știință și pesudoștiință, toată dreptatea pentru care cândva am luptat, toate regulile pe care le-am fi vrut urmate, toate vor fi un trecut în curs de uitare.

Și într-o zi oarecare, plină de lejeritate și indiferență, va începe să plouă. Va ploua mărunt și cald și lumea va ieși să danseze în ploaie. Euforia se va răspândi rapid, într-un melanj de amintiri din copilărie, îndrăgosteală și povești din filme.

Într-o zi ca aceea, nu ne vom mai feri de virusuri ce sar zglobii din om în om. Vom ști ce să le facem.
Într-o zi ca aceea, virusul din urmă va pluti nestingherit purtat de vânt, capabil să străbată distanțe mari, se va răspândi în toate cele patru zări, apoi cu o ploaie se va lăsa peste întregul Pământ. Nu va fi timp pentru panică și teorii ale conspirației. Unii poate vor deschide cărți vechi și prăfuite și vor spune că iată, am fost avertizați și s-a întâmplat. O plagă a căzut din Ceruri peste toți oamenii pentru păcatele lor. În stradă vor fi cei dintâi răpuși, expuși direct valului de aer adus de ploaie. La urmă vor cădea cei din clădiri, unde conductele de aerisire vor fi încetinit cu câteva minute totul.

Apoi va fi liniște. O liniște deplină, curată, parcă așteptată. Vântul va răspândi peste Pământ toată mizeria lăsată în urmă. Îl va umple. Tone de plastice, mici, mari, albe, colorate. Sticle, fără număr. Țesături inutile, proaste și multe, ultimul răcnet, ultima colecție. Clădiri pavate cu piatră de munte. Și în toată liniștea, nu va fi rămas nimeni care de ochii lumii să le strângă, nu va fi rămas niciun activist care să o facă pur și simplu. În toată liniștea, planeta nu va putea renaște prea curând, căci întâi va trebui să scape de toată mizeria. Sau să dea viață unor făpturi care să consume așa ceva.

La marginea unui câmp verde, întins, stau de pază trei câini. Privesc în zare, aparent preocupați. Sau poate contemplând întinderea. Sau încercând să croiască niște gânduri care să îi lămurească. O pasăre rupe tăcerea și tabloul. Câinii își lasă deoparte gândurile și aleargă spre ea.

---

Context: 2020, ianuarie. Coronavirusul din Wuhan, China, este deliciul răspândacilor. În rest, câte o blestămăție de-asta minusculă ne atacă în fiecare an. La câte specii a distrus omul, hai să nu fim ipocriți. E care pe care, e lupta pentru supraviețuire.

Nu vă plângeți. Acum e parfum. Când o fi să fie sfârșitul, nici n-o să știm ce ne-a lovit.

Spălați-vă des pe mâini, cu apă și săpun. Dormiți bine și mâncați bun și cumpătat. Nu vă expuneți aiurea în mulțime în spații închise. Dacă vă e rău, cu simptome de boală, nu plimbați boala prin oraș. Respectați ce spun autoritățile în domeniu (medici și OMS). Respectați-vă semenii, iubiți-vă aproapele, îmbrățișați-i pe cei dragi.
Un minim bun-simț obligatoriu, atât e nevoie.

Când te naști copac, ai de ales: să fii mereu tânăr sau să tot retrăiești ciclurile vieții. Te vezi nevoit să alegi la început, când nici nu știi despre ce e vorba, cu puțin timp înainte de prima ta însămânțare. Trăiești și înveți o mulțime, rodești și te bucuri de soare. Apoi cea de a doua viață e mereu diferită de prima, pentru ca experiența ta sa fie completă. Asta e legea noastră, o lege străbună, pe care o respectăm și o lăsăm moștenire urmașilor noștri. În timpurile de acum, viața e mai dură și mai scurtă, puțini dintre cei tineri apucă să îmbătrânească frumos și să devină suficient înțelepți.

Pentru cititorii noștri, vă întrerup puțin ca să precizez că este prima dată când dați un interviu.

Așa este. Timpurile se schimbă, iar noi am ținut mereu pasul cu schimbările. Vrem să putem intra în dialog cu oamenii în maniera potrivită acestei perioade.

Vreți să spuneți că ați mai făcut-o? Istoria noastră nu consemnează acest lucru…
(notă pentru cititori: Semețul a schițat ceva ce pare a fi un zâmbet. Desigur, nu am priceperea necesară pentru a spune dacă acesta a fost un zâmbet, dar cred că este cuvântul potrivit)

Istoria voastră… este scrisă de oameni. Iar oamenii uită repede. Nu vă gândiți că există doar o cale. Noi, copaci și oameni, avem o lungă poveste împreună. Mult timp am știut cum să vorbim unii cu alții. Dar nu vă limitați imaginația gândindu-vă că totul a fost sau va fi precum acum. Când privești lumea dintr-o singură perspectivă, ar trebui să accepți că te îndepărtezi de realitate.

Mai spuneți-ne despre ceea ce nu știm și nu vedem noi, oamenii, în lumea copacilor.

Sunt vieți în care trăim verzi. Ne păstrăm ca și cum vremea nu ar trece peste noi, același freamăt, același rost al vântului printre frunze și crengi, aceleași coroane alăturate, mereu în dans, aplecați în tandem, unii lângă alții. Trec zilele, trec lunile, trec anii și noi ne înălțăm. Ne mângâie soarele vara și ne îmbrăcă fulgii iarna. Ne știm între noi, ne purtăm împreună poveștile și gândurile. Ne umbrim și ne păzim unii pe alții. Sunt viețile în care ne simțim în siguranță.

Sunt vieți în care trăim conduși de anotimpuri. În fiecare an ne dezmorțim, prindem pui de frunze pe ramuri, le creștem cu soare și ploaie și coroana ne devine bogată. Ne unduim împreună sub vânt și-n furtună, cântăm în felul nostru, iar apoi păsările se adună și cântă din noi. Când vine vara ne bucurăm din plin, trăim adunând momentele unul după altul, cu tot ce ne oferă. Sunt zilele când viața întregii lumi colindă prin noi. Făpturi mari și mici, ce cuvântă în feluri minunate. Făpturi zburătoare, ce ne aduc vești despre îndepărtările din zare. După un timp însă, culoarea cea verde dispare, iar noi prindem nuanțe de aur și rugină pe aripi. Fiecare zi ne transformă. Și știm că tot frumosul din noi prevestește zilele grele ce vin. Una câte una, frunzele se desprind, ca și cum nu ar fi fost niciodată parte din noi. Nu trece mult și rămânem goi. Goi pe dinafară și inerți pe dinăuntru. Goi așa cum am pornit, dar goliciunea de acum vine după ce am purtat hainele pline ale bogăției verzi, după ce nu ne-am mai văzut trunchiurile, nici ramurile, după ce ne-am cunoscut frumoși și amețitori. E un sentiment de singurătate apăsătoare pe care nu știm să îl purtăm pur și simplu; trebuie să învățăm să o facem. Nu avem unde să ne ascundem, suntem fiecare dintre noi expuși în fața tuturor celorlalte trunchiuri goale. În intimitatea aceasta, reînvățăm frigul, frica, durerea, rușinea, neștiința, disperarea. Pe măsură ce parcurgem mai mult din acest drum, devenim din ce în ce mai legați unul de altul, în ciuda aerului rece și dens, care ne joacă într-o iluzie optică, părând să ne îndepărteze. Toată înțelepciunea vârstei sau a vieților precedente se ascunde în ceață în acele momente, nu ne mai e de folos. În fiecare an parcurgem drumul asumării. Fără de el, iarna ar fi insuportabilă. La limita dintre viață și pustiu, reușim să rezistăm în frig și alb înghețat, pregătiți pentru un nou ciclu în care să renaștem exploziv când primăvara ne strigă.

Vă mulțumesc pentru tot ce ne-ați spus, pentru că ne-ați oferit o imagine a lumii, așa cum nu o știam.

Cu ani mulți în urmă, oamenii ne înțelegeau vorba și ne știau rostul, nu era nevoie de un anotimp care să ne dezgolească pentru a le trezi amintirile. Tinere Brad, nu mai adăuga nimic, niciun cuvânt mai mult, pentru a nu te da de gol. Trimite-le discuția noastră așa cum mi-ai arătat, cu meșteșugul tău nou, pe internet. Dacă ajunge să fie citit de mulți, precum mi-ai spus, poate ne găsim în sfârșit oamenii cu care să putem vorbi din nou, ca pe vremuri.

m-am întins pe un nor și am plutit deasupra lumii.

m-am întins pe o fâșie subțire de nor și am prins în mâini fire de abur. le-am adunat și am țesut, până când norișorul meu a fost suficient de strașnic încât să mă poarte pe distanțe mari. s-a ridicat ușor, ușor, până când orașele au devenit mici, iar luminile lor păreau oglinda stelelor îndepărtate.

am plutit un timp cu ochii închiși, savurând cântecul lumii, al vântului și păsărilor călătoare. am plutit peste câmpuri și munți, am plutit ca și cum întreaga lume ar fi ușoară, fără griji prea mari, fără ceasuri care să măsoare scurgerea timpului, fără lacrimi și dureri. ca și cum lumea ar fi pur și simplu. ca și cum viața ar deborda de împăcare și bucurie.

am plutit și am deschis ochii și am privit cu încântare toată viața pe care o regăseam, ca și cum un puzzle ar fi lucrat pentru a se deschide lumii, ca și cum toată beatitudinea locurilor are să se păstreze vie și în zori.

am plutit lăsând în urmă tot anul. am plutit peste lume cu gândul la cei ce s-au dus, lăsându-ne aici cu mandatul de a continua lucrarea lor, de a ține lumea pe drumul cel bun. am plutit cu gândul la cei ce am rămas, cu drag și încredere. am plutit timp de ore întregi pământești, căci aveam nevoie de asta mai mult decât orice.

am plutit și am plâns, am plutit și am râs și în cele din urmă am adormit. și atunci am uitat tot ce a fost greu, toate pierderile și toate durerile.

am dormit până când visele m-au purtat pe tărâmuri magice, până când m-am revăzut cu bunica într-o zi frumoasă de vacanță de vară, prin locuri de aici și timp de acum. nouăsprezece ani se fac azi de când lumile ne despart, dar în inimă e mai puțin de o fracțiune de secundă distanță.

pe draga mea plecată anul acesta nu am avut onoarea de a o revedea în vis, poate pentru că încă pot rememora mult prea ușor îmbrățișarea ei. și dacă regret ceva din tot anul acesta plin, e că în schimbul a tot ceea ce am învățat, a tuturor oamenilor frumoși pe care i-am cunoscut, am plătit cu moneda timpului, oferind în dar noului orele pe care le-aș fi putut petrece cu ea. dar viața e făcută să meargă tot înainte, nu înapoi, așa că îmi rămâne să păstrez în inimă zâmbetele pe care am apucat să le prind.

Where there is light,
A shadow appears.
The cause and effect
When life interferes.
The same rule applies
To goodness and grief;
For in our great sorrow,
We learn what joy means.

las aici o povestire celor ce au ajuns până la acest rând. pentru că spre bucuria mea, editura care i-a publicat o parte din cărți oferă posibilitatea de a le citi online. ar fi păcat ca rodul unei asemenea minți să se stingă necunoscut. doar apăsați aici.

 

scumpei mele mătuși, cea mai cea, de aici și din toate lumile. mă înclin. lumină să-ți fie.

explorăm zilele în călătorii imense, le împărțim în cadrane și le petrecem odată cu soarele.

ne spunem povești unii altora dar mai ales nouă înșine. sunt povești magice care se sparg precum baloanele de săpun – rapid, dar atât de colorat…

nu știm cât va dura, așa că pentru un timp cochetăm cu infinitul, până când brusc ne trezim în fața vieții, goi de conținut și pustii. simțurile amorțesc și nasc noi posibilități de a percepe realitatea.

îmbrățișăm lumea, apoi îi dăm drumul să pice – precum un candelabru care se desprinde din lanțuri pentru a se putea sparge în bucăți la contactul cu solul. pietricele străvezii se bat pentru o rază de soare, pentru dreptul de a încremeni în locul preferat, nu în umbră.

viața nu-i lungă sau scurtă, ci mai curând plină sau seacă. însă nu-i poți măsura doar calitatea, cât timp ai fost antrenat să-i prețuiești cantitatea. nu din prima. întâi trebuie să stai la copt, precum o pâine în cuptor. și dacă nu te arzi și nu rămâi nici crud, ieși de acolo cu o altă măsură a lucrurilor.

porți viața precum o haină, iar uneori o lași în cui. pentru a reveni la ea. sau poate pentru a merge mai departe.

înveți de la cei din jur, înveți din bucurii și din dureri. sau treci prin ele fără să te schimbi. te displaci pentru asta și totodată te feliciți.

ne atingem viețile întâmplător sau deloc și mergem mai departe. așa e lumea asta, cel puțin acum, cel puțin în cercul ăsta. ceva nu pare în regulă. dar nu aloci timp să schimbi asta.

înveți să trăiești cu superficialitatea înnăscută, cu uitarea prea rapidă. înveți să îți pese mai puțin.

înțelegi cum lumea apare și dispare, cum se înlocuiesc respirații vechi cu unele noi fără ca munții să se clintească din loc. doar norii trec. doar norii.

∞

astăzi s-a stins un suflet pe care nu am apucat să-l cunosc. unii dintre oamenii săi dragi plâng acum. și precum ei, alții îi plâng pe ceilalți care au plecat azi, ieri, de curând. dar lumea merge mai departe, fără să se împiedice. noi cei care am rămas punem seara capul pe pernă cu gândul că mâine ne vom trezi și ne vom vedea de grijile noastre cotidiene, în mare parte neimportante dar umflate în pene.

drum lin, fată ce ai plecat azi. drum lin, tuturor ce nu mai sunt.
și înțelepciune nouă celor ce încă mai suntem, pentru a ști să fim cu adevărat prezenți, cu bucurie de a fi și omenie în fapte.

Deschise ochii ca după un somn adânc, încercând să își dea seama unde este. Ultima amintire era de pe plajă. Încă simțea cum căldura ușoară îi mângâia obrajii, iar parfumul florilor îi invada nările. Nisipul îi aluneca pe tălpi, undeva la limita între amintire și imaginație. Era conștientă că adormise pe plaja tuturor călătoriilor, deși nu intenționase să o facă. Iar acum trecea prin primele momente pe care le dedica de obicei descoperirii noii lumi. Nu călătorea des, însă știa lecția: după primele minute va uita de unde a venit și va trăi în noua lume pentru un timp nedefinit – poate o zi, poate o viață. Nu va alege ea durata și nu va depinde de cât îi va plăcea lumea. Dincolo de toate cele cunoscute, e un calcul și o hotărâre căreia nu i se poate împotrivi. Tot ceea ce ținea de ea… ar fi fost să nu ațipească pe plajă.

Era curioasă și entuziasmată. Ultimele călătorii o duseseră prin locuri incredibil de frumoase. Întâlnea alți călători, din lumea ei sau din altele și legau prietenii cât timp împărțeau aceleași locuri. Istoria ascunsese în timp informațiile legate de cei care creaseră ansamblul de lumi, însă regulile se păstraseră: pentru echilibru și continuitate, vacanța includea și un regim strict de muncă. Călătorul trebuia să presteze zilnic un număr de ore de lucru, făcând munci simple sau complexe. Lipseau doar școlile din fiecare lume-destinație, în rest toate meseriile aveau căutare, pentru că întreținerea unei lumi nu se baza pe roboței (pe care încercau să îi țină cât mai feriți de ochii tuturor), ci pe oameni care să construiască, să aibă grijă de natură, de sănătatea oamenilor, de fapt cam orice meserie care putea fi imaginată și necesară.

O lume nouă o aștepta acum. Ceva îi spunea că avea să rămână mult timp aici. Și ceva o neliniștea, dar nu îi găsea nume. Pe măsură ce descoperea unde a ajuns, amintirile ei de acasă se ștergeau. Doar două căpătau contur și deveneau certitudini. Prima era legată de anunțul difuzat prin stații în acea dimineață, dar pe care îl ignorase: vreme instabilă, nu frecventați plaja, transferuri posibile către lumi pierdute. A doua era amintirea unei lecții de istorie de când era copil, despre cele câteva lumi care își pierduseră direcția. Era mirosul de carne prăjită pe care îl încerca acum pentru prima dată, dar știu imediat ce este și cărui loc îi corespunde. Ajunsese în lumea în care viața unuia ia viața altuia, adevărurile umblă camuflate, furia nu se tratează, neștiința face legea, oamenii dărâmă mai mult decât construiesc, iar calea de întoarcere acasă e abia la finalul vieții. E lumea în care ajung unii călători rătăciți ca ea, dar și călători din lumi întunecate. E locul în care confruntarea ia forma multor jocuri pe care va trebui să le învețe.

Pe plaja tuturor călătoriilor soarele încălzește nisipul. Pătura e tot acolo unde a lăsat-o și va rămâne pentru mult timp așa. Mama Marei se așează tăcută pe nisip. Știe că îi va simți lipsa, ca și în timpul celorlalte călătorii. E ceva normal pentru ei. Se întrebă însă unde a ajuns, dacă furtuna a trimis-o într-o lume pierdută sau a plecat înainte. Privește luciul agitat al apei și nu se mai întreabă. Știe.

 

© Iustina Dorobanțu, decembrie 2019

Ridici ochii și privești cerul. Poziția e poate incomodă, știi cum a fost de fiecare dată, așa că îți fixezi bine picioarele pe pământ, îți încrucișezi brațele și îți lași capul pe spate, cât mai mult. Ochii tăi fixează întunericul de deasupra și încearcă să îi definească cu precizie culoarea. Bleumarin de catifea. Și sclipiri, multe sclipiri. Vii și reci deopotrivă. Încerci să-ți dai seama cât de departe sunt și cum ai putea ajunge acolo. Călătorești cu mintea. Alergi, zbori, plutești, încetinești. Mergi cu gândul până într-un punct. De fapt, te ține în loc mai mult decât un punct. Ești în fața barierei. Ce-i dincolo? Necunoscutul sau o parte din tine la care nu mai știi cum să te întorci?

Cerul. Depărtarea. Necunoscutul. Lumea ta, totuși. Te-ai născut în universul ăsta mare și o simți. O știi dincolo de rațiune. Ești parte din marele univers, iar întreg universul e parte din tine. Cea mai frumoasă relație care poate exista.

Ridici ochii și privești cerul. Negru și plin de stele. De fapt, știi că e doar o iluzie optică. Privești doar îndepărtarea. Nu-i nici neagră, nici bleumarin catifea, doar că ochii tăi sunt obișnuiți să dea o culoare distanței și s-o numească într-un fel cunoscut.

Ridici ochii și privești cerul, infinit și plin de stele. Îți dai seama că ești acasă și aici și acolo. Și aici, în lumea mică pe care o cunoști, de unde poți contempla fără să ai răspunsuri. Și acolo, în lumea mare pe care tu o întregești. 

Fragilitatea momentului nu-i periclitată de zgomot, ci de însăși liniștea care îl înconjoară. Pentru că în ea încolțesc toate ideile lumii. Nu ai crede ce putere au, până când nu le vezi cum acaparează prezentul. Între două picături de timp, soarele apucă să urce și să dispară o singură dată. Îmi țin respirația, gândindu-mă că tot ceea ce am de făcut este să las neclintite particulele Universului. Cât să pot privi picătura de rouă fără ca ea să se desprindă de frunză. Sau să pot privi norii fără ca ei să își schimbe forma. În nemișcare câștig timp nedefinit. Totul îngheață și se conservă pentru eternitate. Ajungând într-un punct critic la minus grade, prea mult frig face să pocnească ceva în măruntaiele lucrurilor. Mai ales dacă liniștea apasă mult prea tare. Iar capodopera se sparge în mii de bucăți. Predestinare, mă gândesc. Căci tăcerea a fost chemată de îngheț, iar tăcerea repune lumea în mișcare.

[foto]

S-au cunoscut într-o după-amiază târzie de iulie, când au urcat amândoi în trenul greșit. Și-au dat seama abia după câteva stații, când a venit controlorul. Așa au aflat ce aveau de făcut: el ar fi trebuit să își continue drumul până la următorul nod feroviar, unde ar fi putut să schimbe linia, iar ea ar fi trebuit să coboare la prima stație, să aștepte personalul din sensul opus, ca să se întoarcă de unde plecase. Ușile compartimentului s-au închis în urma omului în uniformă, iar ei au rămas tăcuți pentru mult timp. Erau doar ei doi, singuri, în cutia de câțiva metri pătrați, așezați față în față, evitându-și privirile, căutând interes în reflexiile din geam și în realitatea de dincolo de el. Erau complici acum, deși nu o făcuseră intenționat, iar asta închega tot aerul dintre ei. Știau că urma ca fiecare să-și urmeze propriul drum și să-și rămână unul altuia doar trecători accidentali prin viață. Știau că ar fi vrut să se prezinte măcar, ca amintirea să poarte un nume. Știau o mulțime din ce ar trebuit și ar fi vrut să facă, dar știința nu le ținea loc de acțiune. Continuă lectura →

soarele arde, iar valurile se izbesc zgomotos de mal. două fete stau ghemuite în nisipul ud. mâinile lor se mișcă rapid, dând contur unei construcții. par să se cunoască bine și să mai fi făcut castele împreună. una lucrează zidul de est, solid, fortificație care să țină piept apei învolburate. cealaltă se ocupă de zona de vest, unde turnuri înalte stau de veghe și dau frumusețe locului.

nu se cunosc. nu așa cum ne-am aștepta noi, nu după regulile noastre.

s-au întâlnit prima oară cu câteva zile în urmă. de atunci, s-au văzut de câteva ori. doar primul pas a fost ghidat, un du-te să faci cunoștință aruncat de una dintre mame. apoi totul a curs de la sine. au construit împreună, cot la cot, cu o cooperare și o viteză bună de invidiat de marile corporații. se vede că sunt încă în faza în care nu au nevoie de cursuri de negociere, pentru că încă știu care e varianta câștigătoare. iar faptul că au ales să construiască, cred că vorbește despre natura noastră reală. despre a face, despre a lăsa în urmă ceva nou, ceva mai bun, ceva atins de mâinile noastre, ceva în care s-a picurat suflet.

așa suntem noi cu adevărat. așa am fost, înainte ca un macaz să ne corupă drumul. sau poate ca să ne pună la încercare, să afle cine am fi dacă ne-am pierde busola. oare cât ne trebuie să o regăsim în noi?