să te naști pădure


Când te naști copac, ai de ales: să fii mereu tânăr sau să tot retrăiești ciclurile vieții. Te vezi nevoit să alegi la început, când nici nu știi despre ce e vorba, cu puțin timp înainte de prima ta însămânțare. Trăiești și înveți o mulțime, rodești și te bucuri de soare. Apoi cea de a doua viață e mereu diferită de prima, pentru ca experiența ta sa fie completă. Asta e legea noastră, o lege străbună, pe care o respectăm și o lăsăm moștenire urmașilor noștri. În timpurile de acum, viața e mai dură și mai scurtă, puțini dintre cei tineri apucă să îmbătrânească frumos și să devină suficient înțelepți.

Pentru cititorii noștri, vă întrerup puțin ca să precizez că este prima dată când dați un interviu.

Așa este. Timpurile se schimbă, iar noi am ținut mereu pasul cu schimbările. Vrem să putem intra în dialog cu oamenii în maniera potrivită acestei perioade.

Vreți să spuneți că ați mai făcut-o? Istoria noastră nu consemnează acest lucru…
(notă pentru cititori: Semețul a schițat ceva ce pare a fi un zâmbet. Desigur, nu am priceperea necesară pentru a spune dacă acesta a fost un zâmbet, dar cred că este cuvântul potrivit)

Istoria voastră… este scrisă de oameni. Iar oamenii uită repede. Nu vă gândiți că există doar o cale. Noi, copaci și oameni, avem o lungă poveste împreună. Mult timp am știut cum să vorbim unii cu alții. Dar nu vă limitați imaginația gândindu-vă că totul a fost sau va fi precum acum. Când privești lumea dintr-o singură perspectivă, ar trebui să accepți că te îndepărtezi de realitate.

Mai spuneți-ne despre ceea ce nu știm și nu vedem noi, oamenii, în lumea copacilor.

Sunt vieți în care trăim verzi. Ne păstrăm ca și cum vremea nu ar trece peste noi, același freamăt, același rost al vântului printre frunze și crengi, aceleași coroane alăturate, mereu în dans, aplecați în tandem, unii lângă alții. Trec zilele, trec lunile, trec anii și noi ne înălțăm. Ne mângâie soarele vara și ne îmbrăcă fulgii iarna. Ne știm între noi, ne purtăm împreună poveștile și gândurile. Ne umbrim și ne păzim unii pe alții. Sunt viețile în care ne simțim în siguranță.

Sunt vieți în care trăim conduși de anotimpuri. În fiecare an ne dezmorțim, prindem pui de frunze pe ramuri, le creștem cu soare și ploaie și coroana ne devine bogată. Ne unduim împreună sub vânt și-n furtună, cântăm în felul nostru, iar apoi păsările se adună și cântă din noi. Când vine vara ne bucurăm din plin, trăim adunând momentele unul după altul, cu tot ce ne oferă. Sunt zilele când viața întregii lumi colindă prin noi. Făpturi mari și mici, ce cuvântă în feluri minunate. Făpturi zburătoare, ce ne aduc vești despre îndepărtările din zare. După un timp însă, culoarea cea verde dispare, iar noi prindem nuanțe de aur și rugină pe aripi. Fiecare zi ne transformă. Și știm că tot frumosul din noi prevestește zilele grele ce vin. Una câte una, frunzele se desprind, ca și cum nu ar fi fost niciodată parte din noi. Nu trece mult și rămânem goi. Goi pe dinafară și inerți pe dinăuntru. Goi așa cum am pornit, dar goliciunea de acum vine după ce am purtat hainele pline ale bogăției verzi, după ce nu ne-am mai văzut trunchiurile, nici ramurile, după ce ne-am cunoscut frumoși și amețitori. E un sentiment de singurătate apăsătoare pe care nu știm să îl purtăm pur și simplu; trebuie să învățăm să o facem. Nu avem unde să ne ascundem, suntem fiecare dintre noi expuși în fața tuturor celorlalte trunchiuri goale. În intimitatea aceasta, reînvățăm frigul, frica, durerea, rușinea, neștiința, disperarea. Pe măsură ce parcurgem mai mult din acest drum, devenim din ce în ce mai legați unul de altul, în ciuda aerului rece și dens, care ne joacă într-o iluzie optică, părând să ne îndepărteze. Toată înțelepciunea vârstei sau a vieților precedente se ascunde în ceață în acele momente, nu ne mai e de folos. În fiecare an parcurgem drumul asumării. Fără de el, iarna ar fi insuportabilă. La limita dintre viață și pustiu, reușim să rezistăm în frig și alb înghețat, pregătiți pentru un nou ciclu în care să renaștem exploziv când primăvara ne strigă.

Sunt toate vieți în care prindem rădăcini nevăzute, extensii ale celor evidente ochilor. Trăim și ne jucăm rolul în lume. Între Cer și Pământ, ne întindem pentru a purta seva vieții. Precum vasele de sânge în făpturile mișcătoare, tot așa rădăcinile și crengile noastre sunt drumuri ce transportă esențe prețioase. Iarna ne arătăm și vouă, când ne vedeți cel mai bine goliți de frunze, arătându-vă și amintindu-vă cum vasele noastre superioare se aseamănă celor ascunse sub pământ. Dincolo de ele, fire invizibile traversează spațiul pe distanțe fără sfârșit, conectând totul.

Vă mulțumesc pentru tot ce ne-ați spus, pentru că ne-ați oferit o imagine a lumii, așa cum nu o știam.

Cu ani mulți în urmă, oamenii ne înțelegeau vorba și ne știau rostul, nu era nevoie de un anotimp care să ne dezgolească pentru a le trezi amintirile. Tinere Brad, nu mai adăuga nimic, niciun cuvânt mai mult, pentru a nu te da de gol. Trimite-le discuția noastră așa cum mi-ai arătat, cu meșteșugul tău nou, pe internet. Dacă ajunge să fie citit de mulți, precum mi-ai spus, poate ne găsim în sfârșit oamenii cu care să putem vorbi din nou, ca pe vremuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.