Și dacă, fără să o recunoaștem, ne întoarcem și corectăm?

Momentele acelea când suntem ușor confuzi, dar dintr-o dată știm exact ce avem de făcut și apoi chiar ne iese nemaipomenit de bine.

Momentele acelea când avem un déjà-vu, când recunoaștem un loc în care nu am mai fost, o mișcare pe care o facem, o privire pe care o întâlnim, un gând pe care îl avem, un răspuns pe care îl primim.

Momentele acelea când s-a rupt filmul pentru o fracțiune de secundă, apoi lucrurile se leagă.

♣

Nu am nicio îndoială că ar fi posibil să ne întoarcem pentru a corecta cursul lucrurilor, pentru a o lua de la capăt.

Că într-un moment de intensitate maximă am putea să activăm mecanismul. Odată întorși însă, uităm cum se face, tocmai pentru a nu cădea pradă tentației de a o face din nou și din nou.

♣

Mă întreb însă cum acționează asupra celorlalți, de câte ori îi putem forța să o ia de la capăt, de câte ori au făcut-o pentru fiecare zăpăcit care a vrut o corecție. Și cum s-a instersectat asta cu propriile lor drumuri.

Mă întreb dacă există un număr limitat de corecții ce pot fi accesate pentru o situație anume sau de-a lungul unei vieți.

⊥

Și sunt sigură că (în cazul în care chiar este posibilă întoarcerea), avem dreptul doar la corecție, nu și la anularea acesteia.
Oare acum scriu pentru prima oară toate acestea? De câte ori mi-ai mai citit această întrebare? 😉

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017