Și dacă… am căutat degeaba să înțeleg nemărginirea, căci ea nu există?

Poate că cel mai fascinant concept pe care l-am întâlnit în copilărie (dar după ce trecusem pragul dintre cunoaștere spre necunoaștere) a fost ∞ , infinitul care se întinde și se întinde și se întinde… Universul al cărui margine nu o poți ajunge oricât ai aluneca spre ea, căci ea se reconstruiește la infinit, mai departe și mai departe, ea renaște și se formează din ea însăși. Și prins în infinit, pe toată întinderea lui, l-am legat și pe Dumnezeu, mare, îndepărtat și de nepătruns în toată plenitudinea sa.

♣

Am revenit sistematic în pragul fără de lumină, unde nici măcar întunericul nu există. Am rămas mereu în picioare, de parcă așa aș fi putut vedea mai departe. Am privit în zare. Am încercat să alerg, să curg, să vâslesc. Am încercat să zbor cu gândurile până acolo unde ele nu mai puteau ajunge, căci se subțiau cu fiecare infinit depășit, se îndepărtau din ce în ce mai greu, iar timpul nu-mi permitea să mai alerg, mă chema înapoi – orele zilei mele pământene se terminau odată cu stelele urcate pe cer.

♣

Acum caut în mine.

Caut și găsesc un Univers ce nu are pornirea să-și ducă nemărginirea în exterior. Este un Univers ce deține un infinit punctual propriu, în el însuși, adânc și fascinant, colorat și jucăuș.

Caut în mine și nu mai simt nicio tresărire cu privire la ideea de a merge în căutarea infinitului exterior. Încetarea căutării… nu-i nepăsare, nu-i renunțare și nici vreun fel de înțelegere. Este, poate, un soi de acceptare ce nu știu a-l defini clar acum. Este și atât – și asta mi-e suficient.