Ridici ochii și privești cerul. Poziția e poate incomodă, știi cum a fost de fiecare dată, așa că îți fixezi bine picioarele pe pământ, îți încrucișezi brațele și îți lași capul pe spate, cât mai mult. Ochii tăi fixează întunericul de deasupra și încearcă să îi definească cu precizie culoarea. Bleumarin de catifea. Și sclipiri, multe sclipiri. Vii și reci deopotrivă. Încerci să-ți dai seama cât de departe sunt și cum ai putea ajunge acolo. Călătorești cu mintea. Alergi, zbori, plutești, încetinești. Mergi cu gândul până într-un punct. De fapt, te ține în loc mai mult decât un punct. Ești în fața barierei. Ce-i dincolo? Necunoscutul sau o parte din tine la care nu mai știi cum să te întorci?

Cerul. Depărtarea. Necunoscutul. Lumea ta, totuși. Te-ai născut în universul ăsta mare și o simți. O știi dincolo de rațiune. Ești parte din marele univers, iar întreg universul e parte din tine. Cea mai frumoasă relație care poate exista.

Ridici ochii și privești cerul. Negru și plin de stele. De fapt, știi că e doar o iluzie optică. Privești doar îndepărtarea. Nu-i nici neagră, nici bleumarin catifea, doar că ochii tăi sunt obișnuiți să dea o culoare distanței și s-o numească într-un fel cunoscut.

Ridici ochii și privești cerul, infinit și plin de stele. Îți dai seama că ești acasă și aici și acolo. Și aici, în lumea mică pe care o cunoști, de unde poți contempla fără să ai răspunsuri. Și acolo, în lumea mare pe care tu o întregești.