Fragilitatea momentului nu-i periclitată de zgomot, ci de însăși liniștea care îl înconjoară. Pentru că în ea încolțesc toate ideile lumii. Nu ai crede ce putere au, până când nu le vezi cum acaparează prezentul. Între două picături de timp, soarele apucă să urce și să dispară o singură dată. Îmi țin respirația, gândindu-mă că tot ceea ce am de făcut este să las neclintite particulele Universului. Cât să pot privi picătura de rouă fără ca ea să se desprindă de frunză. Sau să pot privi norii fără ca ei să își schimbe forma. În nemișcare câștig timp nedefinit. Totul îngheață și se conservă pentru eternitate. Ajungând într-un punct critic la minus grade, prea mult frig face să pocnească ceva în măruntaiele lucrurilor. Mai ales dacă liniștea apasă mult prea tare. Iar capodopera se sparge în mii de bucăți. Predestinare, mă gândesc. Căci tăcerea a fost chemată de îngheț, iar tăcerea repune lumea în mișcare.

[foto]