colțul meu de lume (7)


îmi place să ies cu tălpile desculțe. da, știu că e frig deja. dar îmi place să simt lemnul, chiar și așa, ud și rece, sau mai ales așa.

îmi place să mă duc până la margine, să trec de scaun și mă așez așa cum mi-e mie comod, să îmi intre picioarele în apă până la glezne. să stau, să respir din luciul netulburat al apei, să ascult cum plutește liniștea la vreo cincizeci de centimetri de apă.

să privesc în zare, să ghicesc pe unde sunt în alte zile munții. atunci când îi pot zări, se înalță într-un amestec de gri și albastru și verde, de rocă și vegetație.

mă așez mereu în partea dreaptă. e loc suficient de trei persoane, poate chiar patru. dar rareori e atâta aglomerație. mai precis, niciodată de când vin eu pe aici.

ia loc lângă mine. ia-ți câteva momente de pauză, promit să nu vorbesc mult, să nu te obosesc. putem tăcea împreună. sau putem vorbi, dacă vrei. eu în general vin aici să tac. să tac, să privesc și să ascult. de multe ori mi se par atât de lungi clipele pe care le petrec aici, încât am senzația că s-a arcuit timpul astfel încât să n-am nicio grabă iar la final să pot să mă întorc la cabană fără regretul minutelor insuficiente.

ia loc și respiră în voie. mă poți ignora, să știi. dă-ți voie să privești în zare, să aproape-cuprinzi nesfârșitul, să uiți ce-i de uitat și să savurezi momentul. poate să fie apus, sau răsărit, sau miez de zi, sau cum vrei tu.

putem tăcea, vii, te așezi, stai un timp (minute sau ore sau zile), te ridici și pleci.

putem tăcea, vii, te așezi, rămâi un timp (minute sau ore sau zile), eu mă ridic și te las în pace cu lacul și cu liniștea. să le simți, să fii una cu ele.

putem tăcea, vii, te așezi, schimbăm o vorbă, două, tăcem, mai vorbim, despre ce-am făcut în ultimul timp, în ultimii ani de când nu ne-am mai văzut, sau nu ne cunoaștem dar de recunoaștem, ne povestim ce-am mai făcut în ultimele două-trei vieți de când nu am mai mers pe poteci comune, dar pe scurt, să nu deranjăm echilibrul lumii, sau doar ne recunoaștem fără să ne privim, fără să vorbim, schimbăm gânduri și simțăminte și emoții, așa cum făceam în vreo altă lume îndepărtată de-aceasta, ne bucurăm împreună de frumusețea locului, de momentul de acum, apoi ne ridicăm, îți mulțumesc pentru companie, ne urăm cele de urat, sau doar dăm ușor din cap, în semn de drum bun.

tălpile îmi sunt aproape înghețate, dar își revin ușor când încep să pășesc pe lemnul ud și rece.  mă îndrept spre cabană, unde mă așteaptă suficientă căldură, cât să mă asigur că nu răcesc, dar mai ales cât să pot ațipi într-o pătură pufoasă, cu gândul la lac, la munții care nu s-au arătat astăzi. și știu ce-am să visez.

7-ian-2018

[foto – pinterest]

5 gânduri despre „colțul meu de lume (7)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s