mi-am prins degetul în uşă. de parcă nu aş fi ştiut că există o ordine bine definită a lucrurilor. că uşa nu se trage decât după ce mâna nu va sta în drumul ei către tocul de lemn. că mâna nu se lasă în urmă, de izbelişte, cu douăzeci de centimetri în urmă.

şi doare, oooh, doare!

mi-a tăiat respiraţia şi mi-am înghiţit ţipătul. un nod în stomac, încă unul. iar apoi conştientizarea durerii, împreună cu localizarea exactă a sursei.

şi ce frumos mă pregătisem pentru seara asta… şi aici, şi dincolo, era rost de ceva nou, ceva dulce, ceva iute, ceva personal, ceva după priceperea mea. doar câteva ajustări de formă mai erau necesare.

dar nu, vezi, nu e în viaţă după cum pregăteşti lucrurile, ci după cum se așează ele, după bunul lor plac…

îmi ştiu acum fiecare oscior, şi îmi cunosc mâna stângă mai bine decât pe cea dreaptă. mai ştiu că undeva, sub stern, stă pitit un burghiu. e acolo în aşteptare. o dată la câţiva ani, e ziua lui fericită. are ocazia să sfredelească şi o face de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. apoi îşi pune un rânjet morbid pe faţă şi se întinde. stătea latent… da, a văzut cuvântul ăsta într-un dicţionar şi i s-a părut interesant. sper să-i placă şi alte cuvinte. o să-i spun piua! da, piua!

s-a dus seara. s-a dus şi durerea. s-a dus voia bună. s-au dus şi ideile. a venit o gaură neagră şi le-a înghiţit pe toate. pe mine m-a lăsat în pace, că nu terminasem de scris.

foto Ray Massey