dacă marea ar fi la doi pași distanță, acum aș fi în valuri. dacă marea mi-ar șopti „mai stai”, aș mai rămâne un timp, până când întunericul ar aprinde toate stelele. aș pluti în derivă privind cerul. aș încerca să-l pot prinde în palme, să fac mâinile căuș și să adun stelele precum firele de nisip. apoi le-aș cerne ușor, iar ele s-ar duce purtate de vânt și ar ocupa alte lumi îndepărtate. și poate că locuitorii lor nici n-ar ști ce li s-a întâmplat. poate că ar deschide geamul într-o seară oarecare de vară și n-ar mai recunoaște cerul. ar fi totul de-a-ndoaselea, atât de neprevăzut și de înspăimântător, încât nici nu ar trebui băgat în seamă. dar undeva în adâncul sufletelor lor ar începe să crească îndoiala. ar ascunde-o bine de tot, nu doar de ochii altora, cât mai ales de propriile gânduri. și totul ar părea că își continuă cursul, pur și simplu.

iar realitatea este că chiar și-l continuă. de oriunde. și aproape în orice condiții.

dacă marea n-ar fi la picioarele mele, nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla. ceea ce ar fi spre binele tuturor.

și nici măcar nu se întâmplă, de fapt. marea-i departe, departe mine.

și totuși, când cineva va deschide geamul în seara ce vine, stelele nu vor fi la locul lor. pentru că nu m-a purtat niciunde marea, dar ochii mei au cuprins naivi tot cerul și odată cu ei palmele mele au cernut universul.

© Iustina Dorobanțu, mai 2020