colțul meu de lume (7)

îmi place să ies cu tălpile desculțe. da, știu că e frig deja. dar îmi place să simt lemnul, chiar și așa, ud și rece, sau mai ales așa.

îmi place să mă duc până la margine, să trec de scaun și mă așez așa cum mi-e mie comod, să îmi intre picioarele în apă până la glezne. să stau, să respir din luciul netulburat al apei, să ascult cum plutește liniștea la vreo cincizeci de centimetri de apă.

să privesc în zare, să ghicesc pe unde sunt în alte zile munții. atunci când îi pot zări, se înalță într-un amestec de gri și albastru și verde, de rocă și vegetație.

mă așez mereu în partea dreaptă. e loc suficient de trei persoane, poate chiar patru. dar rareori e atâta aglomerație. mai precis, niciodată de când vin eu pe aici.

ia loc lângă mine. ia-ți câteva momente de pauză, promit să nu vorbesc mult, să nu te obosesc. putem tăcea împreună. sau putem vorbi, dacă vrei. eu în general vin aici să tac. să tac, să privesc și să ascult. de multe ori mi se par atât de lungi clipele pe care le petrec aici, încât am senzația că s-a arcuit timpul astfel încât să n-am nicio grabă iar la final să pot să mă întorc la cabană fără regretul minutelor insuficiente.

ia loc și respiră în voie. mă poți ignora, să știi. dă-ți voie să privești în zare, să aproape-cuprinzi nesfârșitul, să uiți ce-i de uitat și să savurezi momentul. poate să fie apus, sau răsărit, sau miez de zi, sau cum vrei tu.

putem tăcea, vii, te așezi, stai un timp (minute sau ore sau zile), te ridici și pleci.

putem tăcea, vii, te așezi, rămâi un timp (minute sau ore sau zile), eu mă ridic și te las în pace cu lacul și cu liniștea. să le simți, să fii una cu ele.

putem tăcea, vii, te așezi, schimbăm o vorbă, două, tăcem, mai vorbim, despre ce-am făcut în ultimul timp, în ultimii ani de când nu ne-am mai văzut, sau nu ne cunoaștem dar de recunoaștem, ne povestim ce-am mai făcut în ultimele două-trei vieți de când nu am mai mers pe poteci comune, dar pe scurt, să nu deranjăm echilibrul lumii, sau doar ne recunoaștem fără să ne privim, fără să vorbim, schimbăm gânduri și simțăminte și emoții, așa cum făceam în vreo altă lume îndepărtată de-aceasta, ne bucurăm împreună de frumusețea locului, de momentul de acum, apoi ne ridicăm, îți mulțumesc pentru companie, ne urăm cele de urat, sau doar dăm ușor din cap, în semn de drum bun.

tălpile îmi sunt aproape înghețate, dar își revin ușor când încep să pășesc pe lemnul ud și rece.  mă îndrept spre cabană, unde mă așteaptă suficientă căldură, cât să mă asigur că nu răcesc, dar mai ales cât să pot ațipi într-o pătură pufoasă, cu gândul la lac, la munții care nu s-au arătat astăzi. și știu ce-am să visez.

7-ian-2018

[foto – pinterest]

cântec de fluture mut

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi și pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, raze de soare ce se reflectă diafan peste lume…

Deschid ochii și mai privesc încă o dată într-acolo. De fapt, încerc să deschid ochii. Încerc să-i forțez, deși îi am deja deschiși. Dar știu că visez, sunt sigură de asta pentru că așa ceva nu-i real, e prea frumos, prea ireal, așa ceva nu se întâmplă în lumea mea. Poate în alt colț de lume, dar nu în a mea. De-aia știu că visez, și mai știu că aș putea rămâne așa încă un timp, fără să fiu capabilă să constat decât cum se schimbă peisajul, cum personajele apar și dispar, cum – poate – diafanul devine coșmar. Iar mie îmi este teamă de reacții întârziate. E un risc pe care nu vreau să mi-l asum. Cu toate că, da, pierd spectacolul. Cu toate că știu că, da, sunt în afara oricărui pericol – eu, cea din lumea reală. Dar mai știu că în vis frica doare. Doare ca naiba. Mai rău decât în realitate. În realitate frica nici nu doare, poate doar paralizează, poate doar înnebunește mintea. În realitate dor altele; dor căzăturile, dor degetele prinse în ușă, mai doare și inima de dor. Dar în visele mele doare frica. Doare crunt, doare de la genunchi în jos, doare de-a lungul gâtului, doare de-mi înțepenește coloana. Deci nu încape discuție, vreau să ies din vis înainte ca să mai apară alte imagini. Nu mă ademenește pe mine lumea asta cu povești.

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi, pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, gânduri lipite de cer, curcubeu din flori de măr și portocal…

N-am reușit să ies din vis. E ca și cum mintea nu mă mai ascultă, e prea fermecată. Aș putea să accept asta dacă m-aș simți în siguranță. Dar știu că odată ce m-am gândit că ar putea veni un coșmar, va veni. I-am deschis ușa, practic l-am invitat, am făcut o reverență. N-am cum să șterg cu buretele. E suficient un singur gând, unul singur, mic și nenorocit, ca să declanșeze o furtună. Odată ce a fost invitat, vine, și nu vine să bea un ceai. Nu mă pot trezi, nu pot, nu pot, de ce nu pot?!

…cântec de fluture mut, bătăi de aripi, pulbere fină de aur, suspendată pe fire de aer, furtună de nisip, fum mov și gri, și frig…

cantec de fluture mut

 

© Iustina Dorobanțu, ianuarie 2018

Mă întreb, cine este Blanche?

Este a doua oară când o întâlnesc pe Blanche. A doua oară în câțiva ani. Are un nume destul de rar, astfel încât mi-e ușor să îmi aduc aminte de ea. Este mereu ascunsă în spatele personajului principal și nu aș fi băgat-o în seamă dacă insista să reapară. Vine la pachet cu atmosfera, cu porțile către întrebări, cu posibile răspunsuri. Și cu casa.

Casa. Da, casa are ceva special, nu-i o clădire oarecare. Dar poate o vilă călători peste granițe, peste ani, printre povești?

Cred că Blanche este un gând. Un gând fin, ca un fum, ca un nor, care apare din nimic, crește, se exprimă, firul poveștii curge, devine ceea ce este, apoi se disipă în neant, pare că se pierde. Rămâne în tot și îl transformă. În ce? Nu știu, nu știu încă… Poate că aș putea să o caut, iar dacă o să găsesc, o să aflu cum de știe să apară și să dispară, să treacă pragul timpului.

Pe Blanche am întâlnit-o prima dată pe Drumul Alb, într-o încrengătură de evenimente și personaje. Întâi am crezut că doar curiozitatea mea m-a făcut să intru cu toată atenția în firul poveștii. Apoi mi-am dat seama că m-a prins total, că nu citeam pentru îmi iubesc tare mult draga mea mătușă, ci pentru că mă dusese pe un drum acaparant.

„…Peste întinderea aridă, amurgul lasă umbre lungi sângerii, întrerupte doar de fâșia cu tentă albă care o mărginește, o panglică bătută cu sfărâmături de bolovani. Silueta unei femei aleargă de-a lungul ei… Blanche ? Lumina tulbure e înșelătoare, nu poate fi ea, femeia e mult mai tânără, mai iute. Încotro se grăbește când se lasă întunericul ? Și totuși e Blanche, cu părul ca mătasea porumbului copt. Privirea ei albastră, cată înfrigurat înainte, îi face semn cu mâna, cuiva îndepărtat. Clara ar vrea s-o strige, să-i atragă atenția. Blanche și eu sunt aici, eu, eu!”

De curând am reîntâlnit-o; pentru Blanche Visele nu dorm niciodată. Adevărul este că nici eu nu am prea dormit, odată ce povestea m-a prins. Trebuia să aflu ce se întâmplă. Pe de o parte, nu voiam să mai înaintez în poveste, întrucât însemna că voi ajunge la ultima pagină. Apoi sunt pe cont propriu, nu pe mâna autoarei. Ori, ea a fost cea care a făcut posibilă instalarea unei veritabile transe de citire. Există așa ceva? Cu siguranță că da, pentru mine asta a fost. Un salt în spatele personajelor, alături de ele la fiecare vorbă și pas. Un drum de descoperire – sau mai curând de rafinare și excelare – pentru Lea, personajul care ne acompaniază de la bun început. Un drum de descoperire și revelații și pentru personaje puternic conturate și șanse bune pentru aha-uri pentru fiecare cititor.

„- De ce îmi este atât de greu să fiu fericită? Am senzația că toți cei din jurul meu au găsit secretul unei vieți fericite, dar nimeni nu vrea să mi-l spună și mie.

– Ah! Dar ei se prefac foarte bine! exclamă Blanche. Nu sunt mai fericiți decât tine, ei doar arată mai fericiți decât tine. Înțelegi? Îi interesează mai mult decât tine cum par ei în ochii altora, vor să pară invincibili. Cam asta este singura diferență. Ție nu îți este frică de vulnerabilitatea ta, tu o vezi ca pe ceea ce este, iar acceptarea ei este cea mai mare dovadă de forță sufletească. Nu ai căzut în extrema cealaltă, nu te lamentezi oricum și nu aștepți compătimirea.”

Să te prindă în ele, să te facă părtaș, să fii acolo, personaj invizibil – acesta este talentul care îi face pe scriitori extraordinari. Mie așa îmi place, să mă invite în poveste și să trăiesc, să învăț, să sufăr și să ma bucur laolaltă cu cei din poveste. Să regret că îi las în urmă, că la final ne vedem fiecare de drumul său.

Două cărți bune de citit iarna, afundați într-o pătură pufoasă și cu picioarele pe sobă, aruncând din când în când ochii pe geam la fugii grei de nea care cad. Sau la cerul senin, după caz.

  • Drumul Alb – Elvira-Sînziana Ciufecu, editura Total Publishing, 2009, o găsiți aici.
  • Visele nu dorm niciodată – Natașa Alina Culea, editura Librex Publishing, 2017, o găsiți aici.

Și vă las aici și legătura către colțul de www al Natașei Alina Culea, găsiți o mulțime de lucruri bune de învățat în zona de blog.

 

Mențiune de final

Dacă ajungeți pe aici, scuze, Doamnelor, că v-am amestecat, fără să vă spun că am de gând să o fac! Ați creionat atât de bine atmosfera, încât… ați mișcat ceva în mine, ceva ce a făcut punte peste ani și cărți, istorii și personaje. Poate că atemporalitatea are deopotrivă o infinitate de fețe și unicitate – compatibile și complementare în mecanismul fascinant al Universului. Iar ceea ce se trezește în inima cititorului este mai mult decât experiența unor lumi gustate dintr-o cupă cu clipe. Este ceva unic și foarte frumos.

valea cu spini

prin valea plină de spini pășesc cu tălpile goale

las urme ușoare prin colb și pe pietre

ce vântul le face pierdute la prima rafală.

din mine pământul însetat bea cu nesaț

uitând că doar ploaia i-ar putea fi de-ajuns

prinzând gust și dorință de sânge.

cu tălpile goale calc peste spini

mici tirbușoane, nu-i pot ocoli

se înfig, și sfâșie, și-apoi se desprind.

mulțumire pământul rostește

iar ei se gurudă prin praf foșnind

și îi îndeamnă la atac pe cei ce mă așteaptă-n drum.

fiți voi cât de mulți, nu-mi pasă

continui să merg și iată așa trec de voi

și când voi privi în urmă am să văd doar loc uscat.

în joacă și-n plimbare voi reveni să vă culeg din vechiul drum

uscați, pierduți, spini neglijați! într-un ghiveci am să vă pun

cu apă și pământ bun. și-am să vă-ntreb: rodiți?

păsări de piatră

Când plouă suspine
Peste poduri de gheață
Picături de dulceață
Se-așează pe cupe.

  dulceață de muguri
  cupe de buze
  muguri de viață

Aleargă pe raze
Soare broboade
Atinge Pământul
În săruturi de iarbă.

  săruturi pictate
‎  din picături multicolore
‎  cu fire de verde

Pe gânduri aleargă
Cu aripi deltaplane
Fulgere negre
Luminate de păsări.

  păsări de piatră
‎  lumină abstractă
  pe fulgere cu chipuri

La final, pe fundal
Proiectat pe cortina
Căzută la mal
Apare un glas de cristal.

cortină cu voce
  ‎praf de cristal
‎  pe malul din deal

 

© Iustina Dorobanțu, decembrie 2017

ultimul tren

când ultimul tren a plecat, iar forfota orașului se stinge ușor, îți dai seama că opțiunile rămase sunt limitate – foarte limitate. s-ar putea să-ți dai seama atât de târziu, încât opțiunile să fie și mai puține. dar știi că trebuie să ajungi la destinație. și asta îți dă putere. n-o să te lase în loc. poate te va costa. însă cu siguranță vei învăța ceva din toată povestea. găsești în tine și în ceilalți ajutorul de care aveai nevoie. ca și cum ai fi căutat mereu o plasă de siguranță prin toate magazinele lumii, când de fapt o aveai chiar în buzunar. și-ți poate rămâne în minte amintirea grijilor. sau că ai scos-o la capăt.

la fel cum poți uita sau poți lua tot ce-i mai bun dintr-un drum intersectat. de la omul pe care poate nu ajunsesei să-l judeci, dar pe care îl măsurai cu curiozitate. de cum se urcase în lift, ochii alunecau de la bicicleta fragmentabilă – și obosită de praf – la încălțările sport, la părul vâlvoi și grizonat, la gluga care îl ascundea, la mănușile cu degete pregătite pentru smartphone. era ceva ce nu se lega. doar când liftul s-a blocat a apărut primul semn despre cum se așează lucrurile care nu se văd. cum cu calm apăsase pe butonul de alarmă și făcea reclamația cu o voce blândă. cum situația deranjantă nu afecta nici timpul, nici spațiul, ci doar era. și mai ales cum scosese din buzunar o carte, pentru a trece oricum dar nu inutil timpul până la rezolvarea anunțată. și cum în marea de calm instaurat a apărut steluța salvatoare.

încrengătura de povești țesute de viața însăși are un farmec aparte – de natural și basm, deopotrivă. povestea capătă un sens, îi dai un înțeles și tragi niște concluzii. sau, la fel de bine, povestea poate rămâne doar o poveste. una de care să îți aduci aminte cu plăcere, râzând, crispat sau deloc. povestea se transformă și transformă pe măsură ce se derulează. să fie ceva de învățat? de purtat mai departe, în alt context? poate. sau pur și simplu totul a fost doar un preludiu și un epilog pentru omul cu bicicletă și carte, pentru cinci minute sau o viață făcută rezumat, într-un fel mult prea succint și promițând oricâte variante posibile.

dav

un act de revenire

abia începuse toamna și deja simțeam în spate oboseala anului. ca și cum timpul ar fi trecut prea repede, dar nicidecum ușor. ca și cum mi-ar fi pus pe umeri toată greutatea sa, ca să zburde în voie.

abia începuse toamna și deja obosisem. obosisem de tot ce eram. aproape că nu-mi mai recunoșteam chipul în oglindă, nu eram eu, nu era nici amintirea unei idei de cândva. și-mi aminteam vag cum simțisem același lucru în primăvară, cu luni în urmă. cu luni și câțiva ani în urmă, când găsisem o idee salvatoare într-o boabă de cafea. într-o zi de primăvară mijlocie, pe când așteptam cu răbdare să se mai scurgă următoarele zeci de ani, am decis să fac contrariul, să vorbesc și să arăt frumusețea clipei, cel puțin a unei clipe pe zi, într-un exercițiu constant, dedicat tuturor, nu mie.

o boabă de cafea, un exercițiu de recunoștință a frumuseții de neprețuit a momentului. un joc început fără a cunoaște miza, fără a-i ști potențialul. pesemne un Înger mi-a stat alături și mi-a șoptit. unul neobosit și muncit greu. unul cu răbdare și mereu pregătit de sprint la linia de start.

abia începuse toamna și mă urmărise cum încep să-mi curăț drumul de frunze înainte de călca, cum încep să pun fir lângă fir pământul pe potecă, înainte ca drumul să existe, cum distilez fire de nisip din raze de soare, înainte ca pământul să-mi ajungă în palmă.

și știa că am nevoie de mai mult. știa că pot să-mi amintesc măcar câteva trucuri de magician pentru copii, cât să pot să scop capul la lumină. și știa că apoi am să mă descurc. mai mă păcălește uneori, mă face să cred că se odihnește, însă știu că veghează, gata să fie acolo când voi avea nevoie, dar doar atunci. mă lasă să aleg, să nu aleg, să ezit, să plâng, să renunț, să revin, să renunț din nou, dar niciodată la mine. mă ia de braț când o iau razna. mergem împreună la marginea unui lac întins. ne întindem pe iarbă, privim stelele și tăcem un timp. și în tăcerea aceea mută, caut răspunsuri. le caut și nu le găsesc. de aceea mă întorc mereu, pentru a găsi răspunsuri în idei și forme diferite decât căutasem inițial. fără să zgâlțâi lumea din temelii, mă întorc cu o aparentă renunțare la luptă – pentru ochiul neformat al unui privitor oarecare. eu știu însă că sunt deja pe alt drum, pe care voi ajunge într-un fel unic, al meu.

viața îmi pare aidoma unui carusel. un carusel de inedit, de frumos, de cunoscut și mai ales de necunoscut. de mult necunoscut, dar nu ascuns, ci doar ferit privirii. nu pus deoparte pentru alții, ci uitat un timp.

însă nici cel mai frumos carusel nu se învârte fără ca omul de la manetă să fie prezent. și chiar și-atunci când funcționează, ca să urci trebuie să-ți fi luat bilet și să-l prezinți.

asemenea și viața. are nevoie de ceva de la mine pentru a mă purta într-un loc mai potrivit, în cele mai bune momente și aducându-mi în cale oamenii care să mă inspire. primul pas este să-mi iau bilet. eu, mie. să-mi asum un act de încredere și să-mi dăruiesc dreptul la viață, în toată plenitudinea ei.

IMG_20151228_123505_1v2 - Edited

vendredi, toujours l’amour

Mai nesănătos decât o obsesie este doar obiceiul de a o păstra intactă.


a fost o zi de vineri când l-am văzut prima dată. a trecut pe lângă mine fără să mă observe. eu însă i-am reținut chipul, odată pentru totdeauna. blond, cu părul lăsat puțin în vânt. razele soarelui îi conturau profilul. era înalt și frumos. cel mai frumos. iar eu eram nimic mai mult decât un pui de om care se îndrăgostea pentru prima dată și avea să păstreze pe retină fiecare detaliu, observat sau imaginat.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

mă îndreptam fericită spre casă. un examen greu era deja amintire și chiar luasem o notă de care să fiu mândră. mă grăbeam pentru că seara aveam întâlnire. iubitul meu nu accepta să ajung cu întârziere, lucru care cumva îmi stătea în fire, așa că trebuia să am grijă cum mă încadrez în timp. eram deci hotărâtă să nu mă opresc nicăieri pe drum.

și nici nu m-am oprit, doar inima a făcut-o. inima a rămas pironită-n loc, lângă semaforul din apropierea școlii. acum era parcă mai frumos, mai semeț, mai inabordabil. l-am fixat puțin cu privirea, dar fără succes. nu am insistat mai mult. până la urmă, avusesem nevoie de ani de zile ca să-i uit ochii, nu era cazul să stric totul tocmai acum. între timp, știam cine e, unde stă… dar la fel cum le aflasem, la fel voiam să le uit. ce sens ar fi avut să mă agit acum pentru o cauză pierdută din start?

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

va trece timp, vor trece vieți. două vieți. una a ei, una a lui. vor fi bătrâni și le vor fi trăit pe toate. vor fi iubit, vor fi trăit cum au știut mai bine. ea va merge domol spre casă, îmbrăcată elegant, ca întotdeauna. se va opri la semafor, iar gândul îi va fi la nepoții plecați la studii prin țări străine. mașinile încetinesc și ea așteaptă să se facă verde dintr-o secundă în alta.

simte o atingere ușoară pe umăr și își întoarce privirea. pietonii trec pe lângă ea, se duc rânduri-rânduri. se face roșu, se face verde din nou. ochii ei mari îl privesc. anii l-au nins și pe el. îl recunoaște poate chiar cu o clipă mai devreme de a-i întâlni privirea, poate chiar din clipa când i-a atins umărul. era deja mult prea bătrână pentru a se juca de-a mândra. îi zâmbește ușor. privirea îi coboară spre buchetul imens de trandafiri care își făcea apariția din spatele lui.

– Îți mulțumesc pentru ca ai fost visarea mea, frumoasă doamnă! Ai fost visarea fiecărei clipe, speranța fiecărui an ce l-am trăit. Te-am iubit deși te-am pierdut înainte să te am… Îmi pare rău… îți mai pot spune? mă vei putea ierta vreodată? ca te-am iubit de la distanță, că nu ți-am fost aicea când m-ai vrut, că altă viață ți-ai făcut?

Lacrimi grăbite i se prelingeau pe față… și îl privea cum pleacă, cum se duce… el, care a ținut să-i spună toate acestea, atât de crud că n-a lăsat-o vreun răspuns să-i poată da…



Au trecut ani. Și astăzi pot spune cu convingere că nu timpul vindecă.
Nu timpul, în sensul trecerii lui.
Ci timpul ca generator de clipe.
Iar clipa când recunoști, când te privești în suflet, când îți dai voie să fii, să îmbrățișezi viața așa cum este ea, aceea e clipa de care ai nevoie.
Și dacă e să fie scrisul, atunci scrisul să fie eliberarea mea.
Și pentru fiecare făptură de pe Pământ există ceva ce vindecă și creează.
O pasiune care să te crape în bucăți, ca să ai de unde să te aduni.
Un hobby care să îți capteze cu adevărat atenția.
O îndeletnicire care să te transforme în ceea ce ești și ai fost mereu.

Ceea ce îi doresc fiecăruia, să își afle calea.

sumă de noi

așa a fost în stele scris

să ne întâlnim la intersecții

să ne privim în ochi, în gând, în vis,

să ne ciocnim inexplicabil

 

în variante inedite

de om cu om

sau om cu gând

sau om cu întâmplare

și om cu loc

și loc cu om

și vânt de dor cu vânt de nou

și glas vioi cu apus domol

și tunet cu tăcere

 

și te întrebi de s-o numești cumva

dar cum?

ce-i întâmplare? ce-i predestinare?

ce-i drum croit din tot ce faci?

și ce era de neschimbat?

 

e o buclă de context întortocheată

ce ar putea s-arate

că drumu-i bun

că prins în centrifuga ei, mergi mai departe

 

așa „a fost să fie”?

așa „s-a întâmplat”?

sau poate tu ai generat-o?

sau nici că ar fi posibil

ci se creează de la sine

când timpul vine.

 

Când unești punctele, ca într-o carte de desenat pentru copii, descoperi cum se cascadează înțelesuri, acțiuni și reacțiuni. Te poți amuza. Te poți minuna. Poți căuta să găsești T0, ca să poți porni oricând o altă buclă, una a ta, cu scop precis, c-un vis în ea.

Bucle de context frumoase, armonioase, bucle de context dureroase, de toate poți traversa. Și toate te transformă spre mai bine, spre devenirea ta. Cu o condiție însă: să le lași să lucreze, să fie, să le accepți, să nu le anulezi menirea.

Poate că e nevoie de o buclă de context evidentă, pentru ca să înțelegi ce este una – în măsura omenească posibilă de a înțelege așa ceva. Și poate atunci îți dai seama în câte ți-ai mai prins viața, pe câte le-ai respins, pe câte le-ai stricat și câte te-au crescut.

Și când nu îți dai seama care a fost cu adevărat începutul unei bucle, când oameni și vorbe sau fapte au decurs în lanț, eu pot doar să trag concluzia că s-au aliniat niște planete și întâmplări, că fiecare participant a fost acolo la momentul potrivit, prin urmare fiecare în parte pe drumul său cel bun, nu deviat – prezența în buclă fiind o confirmare.

 

Mă poartă gândul într-un singur sens mai departe. Nu poți crea o buclă de context de unul singur. Nu-ți poți auto-provoca nestingherit întâmplările viitoare doar prin ceea ce faci, chiar de poate părea astfel. Ești un pion important, pentru tine și pentru alții, cu siguranță. Dar e nevoie de mai mult decât de unul. Viața este, până la urmă, un miracol. Este un Univers în mișcare. Este un Dumnezeu ce poartă de grijă. Și El este sumă de noi.

 

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

 

fragment |pe drum|

γ

Roberta conducea spre casă, obosită și îngândurată. Nu mai erau oameni pe străzi la așa o oră târzie, ceea ce era perfect. Avea grijă doar ca piciorul să nu îi joace feste pe accelerație, mai ales pe caldarâmul ud.

Într-o clipă, prea târziu ca să mai poată opri sau vira fără să se asigure, zări puiul mic împleticindu-se în mijlocul străzi. Era mare – sau mic – cât un ou. Mergea legănat, așa că îl încadră rapid în categoria “pui de rață de câteva zile”. Trase ușor de volan, cât să-i permită să-l depășească fără să-l atingă, printre roțile mașinii. Privi instinctiv în oglinda retrovizoare ca să se asigure că totul este în regulă. Puiul era prea mic pentru a fi remarcat clar, dar ceva mișca totuși în depărtare. Deci era ok și mergea. Pentru câteva fracțiuni de secundă avu liniștea asta. Apoi zări rața alergând spre el, cercetându-l. Și înțelese. Dacă ar fi fost ok, ea n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l împingă ușor spre marginea drumului. Dar ea rămase în mijlocul străzii, aplecată spre el.

Toată seara, Roberta fu măcinată de un teribil și apăsător sentiment de vinovăție. A făcut un rău. A făcut un rău fără să vrea, dar a lăsat în urmă o mamă fără pui, sau cu un pui care va umbla schilodit toată viața. Avea mari dubii și asupra compasiunii gospodarilor ce creșteau rațele, pentru care un pui lipsă va însemna doar o masă în minus. Poate și o pernă mai puțin. Unde să se fi întors, ce ar fi putut face? Să-i zică “îmi pare rău”? Dar ce valoare ar fi avut? Și oricum… ce ar fi putut să îi transmită unei vietăți care grăiește altfel?… Ce ar fi putut să-i spună unei mame disperate, a cărei vorbă nu o cunoaște?

Întâmplarea o răvăși incredibil de mult… cum se făcea că ea ajunge să schimbe destine fără să fi intenționat… inevitabil se gândi la puiul ei de om care o așteapta acasă.

α

Privind-o pe ecranul mare, întins pe tot peretele, își aduse aminte una dintre zilele de  pe vremea când mergeau la școală. Profesorul le tot spunea câte vor avea de învățat în timpul stagiului…

   – Veți învăța să gestionați cele mai copleșitoare emoții, să vă înțelegeți trăirile, să vă puneți ordine în gânduri, să vă repoziționați și să o luați de la capăt.

Toată clasa îl privea cu gura căscată. Doar Roberta îndrăzni să întrebe, șoptit:

   – Și dacă nu? Dacă nu o să învățăm să ne ținem în frâu emoțiile? Dacă o dăm în bară?

Peste zumzăitul dezaprobator al clasei, profesorul rosti ferm doar câteva cuvinte. Roberta îngheță; iar restul clasei era deja impasibil, prins cu alte preocupări.

Cum o privea pe ecran, David reauzi în minte glasul profesorului, repetând din amintire vorbele o dată și încă o dată și încă o dată. În ziua aceea, de cum ieșise pe ușa clasei, uitase răspunsul dat de profesor. Dar acum îi răsuna clar în cap. “Vei pierde și noi vom ști asta”. Bun, asta era clar pentru el, dar nu avea importanță. Voia să o ajute. Și voia să nu se știe. Să nu se afle ceea ce se petrecea cu ea.

Pe cât era ea de apăsată de situație, ca o copilă abia intrată în viață, pe atât el avea  deja la activ o mulțime de compromisuri și acte de trădare. Ca să vezi… unde e de fapt stagiul! își zise rânjind. Avea să rezolve situația, așa cum învățase să o facă cu mult timp în urmă, mult înaintea altora de vârsta lui.

 

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017 (fragment…)