Uităm de timp.

timp

De fapt, nu cred că avem cum să uităm cu adevărat de timp și nici cum să fim atât de naivi încât să ne gândim că am putea da ceasurile înapoi, cât să nu se prindă nimeni cum am stat cu gura căscată la lună, stele sau prin magazine, cum am uitat de noi vorbind cu un prieten vechi…

Stai.

Am zis că uităm de noi, nu de timp.

Iar noi suntem arătări din carne și oase, timpul e o chestie abstractă.

Deci… în anumite condiții uităm că tot ceea ce facem se măsoară și prin timpul care scurge prin și pe lângă noi. Este puțin probabil să fi uitat cum măsurăm timpul. Tot puțin probabil este să fi uitat de propria persoană. Este mai probabil să fi omis intenționat, pentru o vreme, că ar trebui să ne pese. Și atunci ne aruncăm în ceea ce ni se întâmplă și trăim fără limita secundarului.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 9.

Ne avântăm înainte fără să înțelegem.

roluri

Uneori jucăm roluri pe care nu le înțelegem.

Uneori ne este de folos, căci ne duc acolo unde am visat și chiar mai departe. Dăm curs devenirii noastre și întâmplările se succed în cel mai bun mod cu putință. Poate că nu fix așa cum am fi vrut, dar cu rezultatul așteptat.

Alteori ne țintuiesc prizonieri într-o lume pe care nu ne-o dorim și pe care o parcurgem cu durere. Și totuși ne continuăm drumul, nu ne împotrivim. Doar interiorul e măcinat în noi.

Și totuși… oare chiar facem ceva împotriva voinței noastre? Sau e mereu prezentă acceptarea? Sunt lucruri pe care e bine să le lăsăm neatinse și neînțelese. Dar propria noastră viață nu este unul dintre ele. Drumul și destinul nostru, sensul care ne susține – sunt toate mult prea de preț pentru a fi lăsate la voia întâmplării.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 8.

Trăim uitându-i pe ai noștri.

societate

Societatea se laudă cu membri ei cei mai frumoși și mai inteligenți. Pe ei îi scoate în față, pe ei îi îngrijește excesiv. Pe cei cu răni îi împinge în spatele cortinei, să stea ascunși. Să nu cumva să deranjeze liniștea. S-ar putea face multe pentru ei, dar înainte să ne obișnuim să o facem, suntem învățați să îi stigmatizăm pe care trăiesc deja cu greu.

Când și cum va veni ziua când ne vom potoli?

Câte zile de-un fel nou este nevoie să treacă, pentru ca oamenii să fie oameni și omenia să ne devină obicei?

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 7.

Din prima zi până în cea din urmă.

povești

Oare trăim toți aceeași poveste, rostită în feluri diferite?

Capitolele sunt ușor diferite, apoi paragrafele ne conving că fiecare-i cu povestea sa. Dar întrebarea este aceeași în toate poveștile.

Eu de ce sunt în lumea asta?

Pentru unii este o întrebare cu un răspuns simplu, pentru alții există o mulțime de opțiuni, de nu mai știu ce ar fi de ales. Pentru unii este un subiect de discuție cu sine ani întregi, iar pentru alții nu este timp. Ca să ajungă în ziua de mâine, pe cea de azi nu o pot pierde cu astfel de gânduri.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 6.

Ne umplem timpul.

floricele

Ne umplem timpul cu mai multe griji decât ar fi nevoie, pentru ca mai apoi să îl umplem încă o dată căutând rezolvări acestor probleme care nici nu ar existat fără noi.

Aducem floricele pe marginea poveștilor din mințile noastre, cât de multe avem nevoie fiecare. Apoi ne punem în fund și începem să le îndepărtăm petalele: o să fie bine, n-o să, o să fie bine, n-o să, o să…

Suntem oameni cu preocupări și asta ne aduce un fel de satisfacție adictivă. Că ne și doare, că am putea renunța la astfel de moduri de a ne umple timpul… este cât se poate de adevărat, dar incredibil de greu de recunoscut.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 5.

Suntem versuri.

versuri

Uneori ne dispare capacitatea de a ne exprima. Sunt emoții care ne tulbură profund. Am vrea să le împărtășim lumii, dar nu găsim cum să o facem. Așa că ambalăm cuvintele în fraze pestrițe și ne spunem că astfel camuflate sunt bune de ieșit în lume.

Într-o încercare de a suprapune Divinul din făptură peste suportul biologic care îl poartă de-a lungul vieții, leg două rânduri:

Sunt scânteie și sunt suflu
Câmpii verzi sub tălpi îmi umblu.

Omul se liniștește odată ce problema sa este rezolvată. Că ea a fost acum pasată potențialilor cititori care se vor chinui să afle “ce a vrut să spună autorul”, este o altă problemă. Una pe care nu are sens să o deschidem acum.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 4.

Căutăm înțelesuri. Și le găsim.

sensuri

Viața e mai grea când cauți înțelesuri care nu există. Pentru că le vei găsi. Vei săpa atât de adânc, până când vei găsi un material potrivit. Îl vei lucra, îi vei da o formă, apoi îl vei arăta lumii: “Vedeți?”

Partea proastă e că vei găsi ceea ce cauți, chiar dacă nu ar trebui să fie acolo sau chiar nu este.

Partea bună e că vei avea o lume plină, plină de tot. Nu vei avea timp de pierdut. Și vei avea o mulțime de oameni care te vor invidia pentru ceea ce ai, în timp ce tu – de fapt – te vei măcina.

Lumea se va răsturna de câteva ori până să înțelegi că ar fi trebuit doar să o privești. Să nu cauți explicații. Iar dacă vei privi mai atent, în întrebările tale ți-ai plantat singur răspunsurile. Probabil că nici nu ai fi putut să le eviți, totul s-a jucat pe-o carte atunci când ai închis întrebarea cu semnul distinctiv de final. Cu semnul de întrebare.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 3.

Ne complicăm viața folosindu-ne talentul de-a o face.

simplificare

Problemele complicate sunt, de multe ori, probleme simple abordate din unghiul nepotrivit. Dar avem obiceiul de a complica înainte de a simplifica. Dacă mai apucăm să o facem.

Ne complicăm viața până când atingem punctul sublim. Am făcut-o cu dedicație și desăvârșire, este clar și evident. Lustruim talentul acesta deosebit, al complicării, până când îl ducem la măiestrie. Apoi, când aflăm că nu ne-a servit la nimic, îl aruncăm la coș. Îl refuzăm. Și uităm de el, uităm atât de mult încât nu mai este o opțiune. Sau, cel puțin, așa credem. Astfel se întâmplă că în momentele noastre de vulnerabilitate, când ne așteptăm mai puțin, el se înfiripă în mintea noastră. Apare fără să ne dăm seama ce este, pentru că nu îl mai recunoaștem. Apoi, face ceea ce știe să facă mai bine: să ne complice viața.

Și o luăm de la capăt.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 2.

Ne trăim întreaga viață așa cum ne trăim evenimentele mici.

imitații

Uneori imităm, alteori inventăm.

De obicei, inventăm când e vorba de lucruri mici și imităm când trecem la cele mari. Este mai simplu așa și este în natura noastră să ne simplificăm existența. De parcă ne-am fi născut pentru a trage chiulul sau, hai să o zicem mai frumos, pentru a ne odihni pe timpul vacanței pământene. Sau, cine știe, o fi doar vorba despre optimizare. Un maniac al proceselor a creat lumea noastră pentru a testa schemele sale. Și ca totul să pară cât mai real, iar noi să ne comportăm natural, ne-a servit povești și contexte, istorie și visuri despre viitor. Intrăm în joc și facem ceea ce știm, după cum ne pricepem sau învățăm de la alții.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 1.

zi-mi o poveste, mami! una inventată de tine, cu ce vrei tu. uite, poate să fie o poveste cu un iepuraș care a făcut ceva, apoi zici tu cum vrei…

poveste să fie…

a fost odată un iepuraș căruia îi plăcea să sară și să tot sară. uneori făcea sărituri scurte, alteori lungea săriturile cât putea de mult. iar într-o bună zi, a ajuns în dreptul unui lac și s-a gândit să-l traverseze. și a început să sară din lotus în lotus, pe frunze, că să rămână deasu…

ce-i aia lotus?

e o floare. îi zicem și nufăr. știi, florile acelea care plutesc pe lac și-mi place mie să le fotografiez… mai ții minte astă-vară?

le știu, le știu. 

da… pe lac sunt de plastic sau adevărate?

adevărate, iar rădăcinile lor sunt adânci și le țin în loc.

nu știu dacă e așa, dacă rădăcinile blochează deplasarea florii sau doar aglomerația de pe suprafața apei o obligă să stea locului… dar am simțit nevoia să explic cumva că natura e capabilă să organizeze așa cum are nevoie. apoi m-am întors la iepuraș și am povestit cum el țop-țop trece din frunză în frunză, uneori se uită în jos și-și vede reflexia, alteori când se uită vede până la fundul lacului. alteori, iepurașul se avântă în adânc și găsește o lume cu totul nouă, apoi revine în lumea lui și păstrează în inimă tot ce a văzut, nu spune nimănui, pentru a nu strica echilibrul locului.

ea adormise demult, dar eu mi-am dat abia seama târziu că întrebarea și apoi? nu se mai făcea auzită.

îmi era somn și abia mai rosteam cuvintele, dar am continuat să povestesc. eram cu ochii acolo în poveste, cu totul, inspectând o lume nebănuit de frumoasă. exploram cu curiozitate, ascunsă după urechile mari ale iepurașului. nu știu dacă m-au văzut sau nu, sau poate chiar m-au lăsat cu indulgență. și am simțit că dacă m-aș opri din povestit, lumea aceea ar dispărea din fața mea. ar rămâne suspendată undeva, într-un loc către care n-aș ști să regăsesc drumul. și tocmai pentru că este reală, lumea această stă ferită de noi. doar iepurașul meu găsise intrarea secretă. așa că eu am înaintat ieri cu fiecare cuvânt pe care l-am spus, am cunoscut locuri și vietăți magice, flori colorate și așezări construite impecabil. când oboseala m-a cuprins cu totul și buzele mele au rămas încremenite în jurul ultimului cuvânt, iepurașul s-a întors la suprafața lacului, iar eu eram în spatele lui, cu degetele înfipte în blana albă. deja dormeam și a avut grijă să sară cu băgare de seamă până la mal, să nu mă scape. m-a așezat ușor pe iarbă, lângă un mănunchi de flori, și dus a fost.