dincolo de infinit, aici. T7.

Am alergat mult în ultimul meu vis. Aveam picioarele lungi, mult prea lungi pentru corpul pe care îl susțineau. Țin minte că asta am remarcat din prima clipă: proporțiile nepotrivite. Apoi mi-am dat seama că priveam deopotrivă în față și în spate. Mi-era greu să corelez informațiile între încotro mă îndreptam și ceea ce vedeam, mai ales că înaintam foarte rapid. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după câteva minute am dat de un ochi de apă. Și m-am putut vedea, așa cum mă scutiseră până atunci ochii mei cei preacuprinzători.

Am simțit cum frica îmi împietrește simțurile, cum mi-e respirația rece, cum mă simt gol pe dinăuntru. Gol de viață, gol de tot ceea ce știu, gol de tot ceea ce cred. Și în pustiul acela, mă așteptam să înlocuiesc necunoscutul cu ceva nou, poate nu confortabil, poate chiar deloc pe gustul meu, dar să fie ceva palpabil și să înțeleg ce mi se întâmplă. Dar ceea ce îmi doream întârzia să apară. Aveam doar semne mari de întrebare, dublate de o teamă puternică. Și simțeam cum, pe măsură ce se scurg minutele, întrebările dispar. Înțelegeam că odată ce mă acceptam, se așternea în mine pacea, de parcă redeveneam ceea ce eram și crisparea mea de mai devreme era doar o zvârcolire într-un coșmar pe care nu aveam să îl înțeleg, iar asta era deja doar o constatare care mă lăsa rece.

Țipa ceva în mine, undeva într-un străfund îndepărtat, fără credibilitate. Pentru ce l-aș fi ascultat? Dar țipa și lovea fără oprire și am avut pentru câteva clipe un impuls de a afla ce este. Nu mă interesa în mod normal așa ceva, dar ceva m-a împins să o fac. Era o stare ciudată, aveam mai apoi să îmi dau seama că simțisem curiozitatea, dar… făptura care eram atunci nu o știa și nu o putea numi.

Iar curiozitatea a fost minunea de care aveam nevoie. Mi-am adus treptat aminte de mine, de mâinile și picioarele mele, m-a cuprins din nou teama și disperarea și am realizat, în sfârșit, că sunt în vis! Ce coșmar teribil, dar ce bine că este doar atât! Iar când mintea a înțeles, a dat câteva coate mușchilor, am tresărit și m-am putut trezi.

Inima îmi bate tare, iar frica încă este cu mine. Sentimentul de a fi scăpat de acolo este de neprețuit, dincolo de orice amintiri urâte din care au rămas crâmpeie care se estompează. Cearșaful este ud, plin de transpirație și lacrimi. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un asemenea vis, care să mă îngrozească atât de mult. Iau cearșaful de pe pat, să-l duc direct în mașina de spălat. Între secunda în care am început să îl trag și cea în care a ajuns pe jos, am văzut cum din umed devine ud, cum apa de pe el câștigă câțiva centimetri, cum balta se întinde acum la picioarele mele, murdară și mirositoare. Cum îmi aplec privirea în jos, mă văd din nou oglindit… și respirația mi se taie și e din nou rece. Simt că nu mai știu nimic, că sunt și una și alta, și eu și eu, adică și eu fata și eu arătarea, simt că așa e normal, că așa a fost mereu. Sunt confuză și în mine se instalează disperarea. Simt o durere îngrozitoare în zona capului, însoțită de un zgomot puternic și apuc să mă gândesc că sunt probabil legate de faptul că am căzut în balta de sub tălpile mele, plină de mâzgă, devenită prea lunecoasă pe podeaua mea.

Mă trezesc încă o dată (deci înainte când mă trezisem eram încă în vis?!) și recunosc, în sfârșit, în detaliu, camera mea de la subsol, îmi recunosc mâinile și hainele în care sunt îmbrăcată. Ceva se aude în spatele meu, ceva ce am cunoscut recent și mă îngrozește. Nu, nu se aude din spatele meu, ci din mine. Este încă parte din mine.
Nimic nu este adevărat! Tip și urlu. Nu, nu, nu! Pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, locuiesc aici de când mă știu. Eu sunt Amanda și doar am visat urât. Mă ridic în picioare, nu mai stau o secundă astăzi aici. Îmi fixez ochii pe scară, pe ușa de la capătul ei, pe clanță, și pe tot ce știu că este dincolo de ușă. Cu toată forța de care dispun, comand picioarelor mele să se îndrepte în viteză spre ușă, orice ar credea ochii că văd sau urechile că aud.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T6.

Unele întâmplări încep să se lege. Vezi cum curg unele din altele. Simți că ești parte a unui plan mai mare ca tine. Te depășește. Și te onorează să fii parte. Nu înțelegi însă totul, iar asta îți creează o senzație de disconfort. Sensibilitate la nou, îți zici. „E ca și cum aș avea o nouă pereche de ochi și, în plus, nici nu e fixată bine între cele două noi orbite care și-au făcut loc pe sub tâmple.” Da, scuza clasică! Treci de ea.

Întrerup vocea. Iau o gură de nou, de voie bună, privesc puțin în zare. Vorbesc prea mult cu mine. Și nici nu mai știu care sunt eu și care eu. Devine obositor când dialogul este prea accelerat. M-am săturat de reproșuri.

Vreau să mergem alături pe drumul ăsta, îți zici. Împreună, ca o familie. Și tu să mă susții, și eu pe tine, și tot așa. Nu contează că tu vezi luna, iar eu când privesc văd soarele. Nu contează că eu văd marea la picioare, iar tu o vezi sus. Sunt doar diferențe de percepție. Sunt fix același lucruri sus sau jos pe unde trecem. Nu ne-au așteptat pe noi să le spunem ce să fie pentru ca să fie. Și nici nu o să dispară dacă nu le numim. Doar noi ne facem mici, tot mai mici, și mai mici când ne certăm și batem pasul pe loc. Și ne decolorăm și ne subțiem de ne poate lua vântul din loc. Nu prindem rădăcini nici măcar în noi înșine.

Iar când dialogul a încetat să existe, când nu-ți mai răspunzi, tu continui să vorbești. Când ai liniștea pe care ți-ai dorit-o, o spargi în bucăți. Pentru că nu știi ce să faci cu ea. Obiceiurile vechi sunt ca niște șanțuri adânci prin care curge apa în jurul castelului tău de fildeș. Trebuie poduri noi, dacă vrei alt drum. Trebuie să construiești. Și să nu te oprești până nu sunt toate noile poteci gata, chiar dacă ți se par inutile, căci vezi cum seacă apa. Nu, până nu va fi secat de tot, până nu-ți vor fi noile drumuri bătătorite, nu te opri.

Iar într-o seară târzie, la ceas de apus, te vei așeza pe pământ, tu cu tine, și vei privi în liniște răsăritul și lumea și tot ce mai vrei și veți vorbi mult, uneori vocile se vor suprapune spunând același lucru, alteori vor fi diferite, și în alte dăți veți tăcea lung. Veți fi prieteni, mergând împreună pe drumuri noi, descoperind și bucurându-vă de tot.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T5.

Cei doi se privesc în ochi. Se apropie ușor unul de altul, își vorbesc, spațiul dintre ei devine mai dens, aerul mai încins, inimile își aliniază ritmul. Se sorb din priviri, se dăruiesc din priviri. Aproape că se pierd în călătorii interstelare. Colțurile gurii ei se ridică aproape imperceptibil. Dar el vede, pentru el contează. Își simte sufletul invadat de lumină. Ochii ei se pierd în ochii lui. Îi râde cu toată ființa. El îi întoarce privirea, se completează și împreună sunt doar unul. O caută cu totul, cu mintea, cu inima, o caută pe ea acolo unde numai el poate pătrunde. Intensitatea apropierii o schimbă, îi crește pulsul, îi taie respirația, îi recalibrează pupilele. Privirea lui se scufundă în adâncul ochilor ei și regăsește acolo tot Universul, întreg, imens, infinit.

Oare ea știe? Oare ea are idee despre călătoria lui în Universul ei? Oare ea își cunoaște propriul Univers?

Oare ea se pierde în lumea lui? Oare ea îi vizitează Universul, oare ea explorează infinitul de dincolo de ochii lui?

Sau este ea oare doar oglinda lui? El nu-i pătrunde Universul, niciodată. Pentru că ea este șansa lui de a-și afla propria lume. Iar aceasta este cea mai frumoasă minune care i se poate întâmpla în Universul cunoscut.

28-iun-2018

[sursa foto]

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

dincolo de infinit, aici. T3.

Plouă mărunt și fin. Amurgul a cuprins lumea, culorile încă se mai schimbă, conturile dispar, stropii se aud mai puternic. Pe fundal, un foșnet al ploii; în prim-plan, fiecare picătură în parte. E atâta umezeală în aer, încât nările fac cu greu față provocării. Le simt umflate, gata să strige: stop! S-au estompat zgomote, imagini, simțăminte. Ploaia a luat controlul. Îmi vine să sar din locul meu și să alerg în mijlocul aleii, să mă învârt și să dansez desculță. Îmi vine să plâng de bucurie, să îmbrățișez pământul, să mă întind pe caldarâm și să adorm pentru un timp. Îmi vine să îmi ridic fruntea spre cer, să râd, să mă bucur, să îmi deschid palmele și să prind mulțimea de picături. Dar nu o fac, n-aș vrea să trezesc suspiciuni…

Plouă și asta este, pentru mine, cel mai minunat lucru. Să pice apa din cer, la propriu! Să lași apa să se ducă, să se scurgă printre pietre, să ia cu ea bune și rele, să nu-ți pese, căci știi că va fi din belșug! Nu cred că mă voi obișnui vreodată și poate că nici nu ar fi cumpătat să o fac. Dar, cât timp voi fi aici, mă voi bucura din plin!

Fiecare zi pe care o închei este încă o minune ce mi-a fost dată să trăiesc. Dacă nu aș fi acceptat să vin aici, fără să știu nimic despre acest loc, cine știe unde aș fi ajuns. Și cred că nici ei nu aveau idee unde mă trimit. Părea mai degrabă un loc pustiu, nu splendoarea pe care am găsit-o. În fiecare seară, înainte să adorm, port cu mine câteva vorbe. Nu mai sunt demult cele cu care am plecat de Acasă, nu mai fug gândurile mele către Piatra ce mi-a fost dragă atâția ani. Rugăciunea mea este acum îndreptată spre zeii acestui Pământ, să-ncurce lucrurile de dincolo, dacă vor avea cum. Nu vreau să se repare nimic, nu vreau să ne cheme înapoi, eu nu vreau să mă întorc.

Sunt nopți în care visez departe, când tălpile îmi calcă din nou prin praful subțire așternut peste pietre încinse, sunt întinderi nemărginite și apusuri de foc, sunt locuri care îmi revin în gând de mi se zgribulește pielea. Dar mai e setea, oh, setea, și arșița și apoi este tot ce am simțit când am venit aici și am văzut pentru prima oară un lac, și am simțit cum Dumnezeu a făcut lumea în alt fel, parcă mai cu drag, iar mai apoi am aflat că există mai mult, și mări și oceane.

Oh, Piatră, iartă-mi trădarea! Dacă aș putea, ți-aș aduce și ție. Dacă aș putea, te-aș aduce aici. Dar știi bine că îmi este imposibil. Mă iartă și mă uită aici.

26-iun-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

 

 

dincolo de infinit, aici. T2.

Ziua este toată Soare, Lumină, simțuri treze, detalii la îndemână și plăceri ce pot fi povestite fără perdea. Noaptea, în schimb, ține în balans reprezentări ambigue, dorințe ascunse, imagini născute din imaginație și degete ce se plimbă peste contururi, ghicind ce este, ce nu este. Ziua, expusă lumii în toată goliciunea sa, mândră și strălucind cu mult înainte de a i se recunoaște valoarea, vine și pleacă grăbită, păstrându-și ore întregi aceeași intensitate. Apoi, noaptea se răsfață în trei anotimpuri: căderea, domnia și risipirea. Doar norii se luptă să dea lumii variația culorii de-a lungul zilei, ca niște copii răzvrătiți împotriva bunicii. Neavând unde pleca, nici lacuri în care să se ascundă, rămân sus pe cer… iar noaptea îi ia în brațe, îi răsucește, îi aruncă, îi apropie, îi îmbracă în cenușiu înfocat, le cere pasiune, ei nu o oferă, îi îmbracă în aur, ei refuză, pufoșii sunt ca o prințesă pețită care visează un alt pretendent. Soarele îi arde, dar norii îl vor, Soarele îi fărâmă, dar norii i-au jurat loialitate. Noaptea cade întâi ușor, ștergând contururi, mascând culori, apoi instalând întunericul, câțiva îngrijitori aprind felinarele îndepărtate ale Universului, totul e necunoscut, e adânc, e departe și aproape, totul e vis și împlinire, e potențial infinit, cu gust de real. După ore întregi, noaptea se risipește ușor, ca un fum, întinde brațul spre Soare, ridicându-l peste lume, jucând spectacolul din urmă, plecăciunea actorului în fața publicului său. Dispare treptat, fără să dea explicații, fără să lămurească povestitorul dacă se simte precum amantul fugind pe geam sau copilul rușinat de prima notă mică.

Despre Noapte și Lună, Ziuă și Soare. Capitolul III, Manualul despre Lume și impresii, al doilea raft, a cincea carte din partea stângă.

Un capitol scurt și nu tocmai edificator. Lămurește câte ceva, dar complică rău lucrurile ce păreau simple până ieri. Poate era mai bine să nu îl citesc. Sau să îl citesc, dar să nu încerc să-l povestesc. Poate…

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

dincolo de infinit, aici. T1.

– Nu pot să aleg, Nor. Nu îmi cere asta.

– Nici nu o fac, Amanda.

– Nu o faci în mod explicit. Dar asta nu înseamnă că nu o faci, că nu o simt, că nu înțeleg dincolo de tot ceea ce nu îmi spui. Nu te juca, te rog, nici cu vorbele, nici cu lipsa lor.

Nor tăcea și o privea. Amanda îl privea și tăcea, la rându-i.

Tăcerea lor devenea din ce în ce mai rece, mai densă, umplând tot spațiul dintre ei. Respirația ei prindea contur; câte un norișor îi părăsea buzele cu fiecare răsuflare, iar dacă el s-ar fi apropiat mai mult de ea, probabil că ar fi sorbit imediat aburul. Acesta era un gând care îi adăuga câteva bătăi de inimă în plus în fiecare minut petrecut acolo. Nu era ceva ce căutase. Lucrurile se îndepărtaseră cu mult de orice știuse până atunci. Pe măsură ce descoperea o lume nouă, se convingea că acolo îi era locul. Și pe măsură ce se convingea mai mult, afla și mai multe despre lumea aceea. Parcă totul îi șoptea că acolo îi este locul.

Dar ceva o reținea. Ceva căruia ea refuza să îi dea nume, ceva ce îi era clar lui Nor.

– Nu o fac, Amanda, îi răspunse el. Nu-ți cer nimic, chiar nu o fac. Doar te privesc. Tu ești cea care cauți și găsești în privirea asta întrebări și răspunsuri.

Tăcu.

Apoi vorbi.

  • Precum spui, așa și este, Nor. Drum bun să ai, mereu.

Era sigură că nu visase cu ochii deschiși; ea auzise întrebarea, nerostită în cuvinte. O auzise formulată direct în mintea ei, dincolo de poveștile ei închipuite, dincolo de fantezii imposibile; fusese reală, de o autenticitate nemaiîntâlnită până atunci, cristalină și pură. Însă Nor nega, semn că petrecuseră suficient timp împreună, cât să deprindă și el câte ceva din încurcatele obiceiuri pământești.

Vrei să fii ploaia mea, Amanda? Să împărțim împreună furtuni, să desenăm pe Cer și să dansăm peste munții Pământului?  

 

În ziua următoare, Amanda își petrecu dimineața mai mult pe afară, în ciuda ploii reci care cădea peste oraș și peste ea. Altundeva prin lume, rubrica meteo anunța cer senin peste niște insule îndepărtate și slabe condiții de vânt și nori la munte. Câtă muncă de unul singur, Nor.

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

dincolo de infinit, aici. T0.

Pentru că mai se dovedește a fi luna începuturilor. Un nou drum, o nouă poveste – fără reguli, fără frontiere între normal și bizar, foarte aproape de tot ceea ce pare departe, „dincolo de infinit, aici.”

 

Ascunsă în camera de la subsol, Amanda întoarce în tăcere încă o pagină. Cartea e veche, cu paginile îngălbenite și foșnește de fiecare dată. Un miros fin și ascuțit, amestec de cerneală și praf, îi pișcă nările. Lumina din încăpere este slabă, iar amintirile dau năvală ușor.

Dacă Amanda ar vorbi cuiva despre ramele pictate pe pereți, veritabile ieșiri secrete ale camerei, ar povesti despre geamul prin care fug în lume închipuirile ei, despre ușa al cărei prag ține timpul în loc, să nu alunece prezentul spre ceea ce nu a fost încă. Și mai sunt câteva crăpături în zidărie, mascate bine cu chit, știute numai de ea. Pe acolo fuge când vrea să scape de tot – ea de tot și totul de ea. Și doar ea știe cum să revină.

Amanda închide ochii și inspiră adânc. Degetul îi rămâne prins între pagini, pe post de semn de carte. Tentația de a reveni asupra ultimei fraze este mare. Știe că dintr-o singură mișcare poate reveni la ultimele rânduri citite. Și mai știe că, odată ce o va face, s-ar putea ca o bună parte din ceea ce a fost deja scris în continuare… să fie rescris. La fel de bine, ar putea alege să se lase în voia rândurilor și să urmeze firul poveștii, pur și simplu.

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

când nu mai doare

doare cel mai rău atunci când nu mai doare.

când a rămas numai gândul în cămașă de zale, pe care nimic nu-l poate ucide, nici răni, nici măcar atinge. cândva, fusese un gând efervescent, extravagant, cu o personalitate bolnăvicioasă, care avea obiceiul să producă dureri crunte. se juca în carne alunecând de-a lungul fibrei cu vârful unui un cuțit încins în foc. dar precum în cele celeste soarele apune, tot așa și aici jos pe pământ: cuțitul s-a răcit, iar gândul a păstrat la îndemână doar lama – ca să poată întinde untul pe pielea încălzită de soare. când a încetat să o facă, a învățat cum să cânte la foaie de fier, așa cum bătrânii mai cântă la frunză.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund.

când fiecare celulă eliberată de durere își vede de drumul ei. iar libertatea are un gust atât de bun! nou și aromat, prins în boabe de ud peste buze și gândul dansează acum cu nepăsarea. oare are totul un preț sau e pur și simplu de-a valma – tot ce-a fost, ce este și ce-ar putea să fie? este un balans fragil între gândul ce zace adânc amorțit și cel ce zburdă în sfârșit în voie. echilibrul a fost plătit cu monede grele și rare, însă între timp prețul a crescut și negustorul nu-i mulțumit de vechea înțelegere. vrea mai mult, dar nu a venit încă să ceară. nu încă.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund, transformator și ireversibil.

când întregul îndoit de durere a ales să imite o ceașcă de ceai din porțelan chinezesc. s-a prefăcut prea pe marginea mesei, prea pe lângă mâna neglijentă, prea împinsă din greșeală pe gresia dură. a lăsat bucățile mari să-i fie strânse și luate, căci își adunase deja tot suflul în pulberea fină dintre cioburi. și-a adunat toate puterile, a ridicat ochii spre cer și a prins forma primei făpturi întâlnite cu privirea. și-a întins larg aripile translucide și dus a fost, departe de tot.

 

07-mai-2018

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

șoapte

sunt zile când tăcerea este atât de adâncă încât o simți cum se îndepărtează de pustiul care ar fi putut deveni, fără să-și întoarcă privirea înapoi, nici măcar pentru o secundă. dacă ar fi apucat să prindă culoare și sunet, ar fi fost probabil precum un sărut al Soarelui peste Pământ. dar tăcerea rămâne mută, fără glas, fără față, inertă un timp îndelungat. o ascult și îi ating vorbele, pe câte reușesc să le prind din mireasma aruncată în juru-i. sunt șoptite, greu de descifrat la început. dar odată ce te obișnuiești cu ritmul lor, încep să capete sens. apoi le înțelegi, le preiei, până fac parte din tine. sunt greu de explicat, poate că imposibil. trebuie să le trăiești mai întâi, abia apoi, poate – doar poate – vei putea înțelege o fărâmă din ele. iar dacă prinzi dependență de ele, doar Divinitatea te mai poate salva. nu ai vrea să-i cunoști însă leacul, nu înainte de a-ți cere vindecarea. pentru că tot ce poate face pentru tine este să te arunce și mai adânc în interiorul tăcerii, cât să ajungi să îi cunoști toate cotloanele, toate ușile spre secrete, să îi bănuiești  slăbiciunile, să îi iubești viciile, să te afunzi, ca să ai de unde să înoți spre mal. acolo, adânc în măruntaiele tăcerii, îi asculți șoaptele cu dulceața lor specifică și pauzele fără de înțeles. tăcerea e densă, mult prea densă pentru o inimă de om. o primești în palme diluată în apă de mare, picături de ploaie și rafale de vânt – doar astfel o poți gusta fără să te rănești.

uneori, pași mărunți tulbură liniștea tăcerii. sunt drumuri ce se cer făcute, treburi ce nu suportă amânare. alteori este doar dorul și dorința acută de a regăsi începutul.

dav

6:30 ușor trecut, în Tanger (Maroc), cu vedere spre Gibraltar, într-o zi de aprilie.

 

© Iustina Dorobanțu, mai 2018