capitolul precedent
– Vă rog să veniți să o luați. Cât mai repede.
Recunosc imediat vocea Anei, fata care o ajută pe Teodora cu tot ce are de făcut la cabinet. Se ocupă de programări, de pagina de internet de cabinetului, cumpără cea mai bună cafea din oraș. E omul bun la toate, extrem de organizată și fără de ea zâna mea ar fi trebuit să învețe să-și administreze singură treburile. O știu de ani de zile și niciodată nu i-am auzit vocea tremurată.
– Spune-mi, Ana, ce s-a întâmplat?
– Mi-e teamă să nu-și facă vreun rău… i-am ascuns cheile de la mașină să nu plece singură de aici. De… de câteva zile, de când vine la ea noul pacient, știți, avem unul ciudat care nu a vrut să-mi spună numele, și care nu știu cum m-a convins să accept să îl programez…
Tac. O ascult. Și inima începe să îmi lovească puternic pieptul. Deci omul e un ciudat, așa cum mi s-a părut și mie din povestirile despre el.
– Vorbește ciudat, despre distanțe care nu există, despre puzzle-ul din lume, vorbește despre lucruri care nu sunt reale! M-a păcălit la început, că le spune atât de coerent și hotărât, apoi mi-am dat seama că nu mai știe pe ce lume e… și nu-și dă seama de asta!
O pufnește plânsul. Apuc să-i spun un vin, nu știu dacă m-a auzit sau nu, dacă mai avea telefonul la ureche sau nu.
Nu vreau să o sperii, așa că aleg să o sun. Iar Teodora îmi pare foarte ok! Dar nu că-mi pare. Chiar este ok! Sunt sigur, nu cred că aș putea să mă înșel. Ei bine, acum nu mai știu ce să cred. Poate că a înnebunit secretara, de la câtă presiune este pe capul ei în fiecare zi, de la toții nebunii pe care îi vede, de la cum are mereu grijă ca Teodorei să nu-i lipsească nimic.
O să merg totuși. Să o împac pe Ana, dar mai ales ca să-mi scot zâna în oraș.
Anei i se luminează fața când mă vede.
– Ah, să nu vă supărați, n-am apucat să vă spun la telefon. Am anunțat la Centru… la Centrul de recuperare… Știți, Centrul de recuperare și izolare…
Ochii mei devin mari, mari. O privesc și nu-mi vine să cred. Cum își permite? Cum să pună ea un diagnostic și să solicite Centrul!
– Vă așteaptă șefa spitalului în celalalt capăt al holului. Am rugat-o să stea acolo ca să nu o vadă cumva doamna.
Asta îmi mai lipsea! Dar mă duc să rezolv încurcătura. O cunosc pe șefa Centrului. Mi-a fost mereu antipatică. Nu știu ce-au avut de împărțit în tinerețe, Teodora și cu ea, dar mereu am simțit între ele o răceală și o distanță care aproape îngroșa aerul. Era o treabă cu o poveste de iubire din tinerețe, cred că fuseseră amândouă îndrăgostite de același coleg, el nu s-a uitat la niciuna dintre ele, iar fetele s-au acuzat reciproc că și-ar fi suflat iubitul una alteia.
– Ce-i cu privirea asta? mă ia ea direct. Știi cât de mult o respect! Nu aș fi aici dacă nu ar fi important. Și nu, n-am venit să-i fac rău. Ci pentru că povestea este foarte, foarte gravă.
Și așa începe să-mi spună o poveste pe care nu vreau să o cred. Cu simptomele Teodorei – chiar dacă abia sesizabile acum, care sunt foarte asemănătoare cu cele ale unui pacient de la Centru, un student care se specializa în fizică și într-o zi a început să spună atâtea ciudățenii, să încerce să demonstreze chestii care frizau normalitatea, încât colegii și profesorii lui au cerut ajutorul. A trecut prin mâinile multor terapeuți, a unor doctori celebri, au adus specialiști din afara țării. Apoi l-au internat la izolare, s-au resemnat că de recuperare nu putea fi vorba. Iar el avea zile în care era mâniat la culme din cauza asta, și zile în care era liniștit și le spunea că nu îi poate face să înțeleagă lucruri care le depășesc inteligența, pur și simplu va trebui să găsească omul cu care să poată vorbi pe înțelesul lui. Lucru imposibil, în primul rând pentru că tot ceea ce spunea nu era de acceptat, dar mai ales pentru că era izolat, nu avea cum să găsească pe nimeni în lumea asta. Până în punctul acesta ascultasem cu răbdare, așteptând momentul să îi spun la revedere și să o trimit acasă. Apoi a început să-mi spună ce anume le povestea tânărul și lucrurile se potriveau mult prea mult cu cele despre care povestea zâna mea. Nu mi le povestise pe toate acasă, parcă a știut să omită câte ceva, să nu mă sperie. Se pare că la muncă nu mai avea aceeași cenzură. Le vorbise multora despre lumea din bucăți, despre puzzle-ul care așteaptă să îl așezăm altfel, iar piesele se vor potrivi unele cu altele, despre cum vor face să se potrivească în orice condiții, despre cum circulăm pe sfoara timpului și uneori sărim în curtea altora, despre cum nu există distanțe, despre cum e totul în imaginația noastră, dimensiunea cabinetului, etajul la care se aflau – și trebuie să spun că asta mă sperie. Dacă o lua careva în serios, erau, totuși, la etajul șase, nu cred că ar fi sfârșit prea bine unul care ar fi pășit liniștit afară pe geam.
Și tot ce aud despre băiatul acela închis în Centrul de izolare se potrivește atât de bine cu ceea ce i se întâmplă frumoasei mele. Și parcă acum e mai zeiță decât în alte zile, una imposibilă, intangibilă mie.
Apoi aflu că boala asta evoluează rapid, starea minții se deteriorează de la o oră la alta, și n-am luni la dispoziție, ci doar câteva săptămâni.
– O cunosc de prea mult timp ca să lăsăm treaba asta în mâna autorităților. Vino tu cu ea la Centru, spune-i ce poveste vrei, dar adu-o. Și fă-o cât mai repede. Îți promit că o vom caza în cele mai bune condiții, vom avea grijă de ea și, mai ales, nu voi permite să fie luată pentru a se face experimente pe ea. Spune-i cea mai frumoasă poveste pe care ești tu în stare să o spui. Aranjează cu decoratorii mei să facă spațiul potrivit poveștii tale. Apoi ne descurcăm noi. În stadiul în care e, nu va trece mult și nu va sesiza neconcordanțele, iar povestea în care va crede se va transforma. Tu încă nu vezi asta, dar îți garantez că simptomele îmi spun că este vorba de aceeași boală cu a tânărului. Își va construi propria poveste, una în care pică mereu în picioare și totul are sens. Nu te va acuza nicio clipă. Pentru că nu va ști unde este. Nu locul exact. În mintea ei, va fi exact acolo unde și-a dorit. Nu va vedea diferențele între realitate și ceea ce-și spune ea însăși.
– Nu înțeleg ceva. Dacă spui că tânărul este la voi la Centru, ce caută el aici? Este la zece metri de noi, dincolo de acea ușă!
– Nu știm cum face, cum evadează și cum se întoarce la clinică. Știm doar că apare din când în când aici. Noi am constatat într-o singură zi lipsa. Nu a fost găsit de cel care îl supraveghea în timp ce se plimba în parcul Centrului, apoi a revenit după câteva ore, îmbrăcat ca orice alt om de pe stradă, niște blugi și o jachetă neagră cu glugă. De atunci nu ni s-a mai întâmplat. Adică… noi nu am sesizat. Dar el continuă să apară aici. Are un ajutor în interior și îl vom găsi, dar durează.
Nu știu ce față am acum, dar cred că e una greu de privit. Așa că nu mai trec pe la Teodora. Ar simți imediat că nu sunt în apele mele. O să o aștept acasă. O să petrecem împreună o seară frumoasă. Pe ea o să o încânte. O să își spună o poveste despre cât de bine ne merge împreună, ce minunați și frumoși suntem și o să viseze cu ochii deschiși. Eu… eu o să mă bucur de zilele astea, o să trag de ele, o să încerc să țin minte totul, fiecare pas al ei, fiecare zâmbet, fiecare privire pe sub gene, fiecare vorbă.
~ continuarea: partea a doua. 3 ~
© Iustina Dorobanțu, martie 2018
