dincolo de infinit, aici. T1.

Publicat la 29 mai 2018 de Prințesa Albastră

– Nu pot să aleg, Nor. Nu îmi cere asta.

– Nici nu o fac, Amanda.

– Nu o faci în mod explicit. Dar asta nu înseamnă că nu o faci, că nu o simt, că nu înțeleg dincolo de tot ceea ce nu îmi spui. Nu te juca, te rog, nici cu vorbele, nici cu lipsa lor.

Nor tăcea și o privea. Amanda îl privea și tăcea, la rându-i.

Tăcerea lor devenea din ce în ce mai rece, mai densă, umplând tot spațiul dintre ei. Respirația ei prindea contur; câte un norișor îi părăsea buzele cu fiecare răsuflare, iar dacă el s-ar fi apropiat mai mult de ea, probabil că ar fi sorbit imediat aburul. Acesta era un gând care îi adăuga câteva bătăi de inimă în plus în fiecare minut petrecut acolo. Nu era ceva ce căutase. Lucrurile se îndepărtaseră cu mult de orice știuse până atunci. Pe măsură ce descoperea o lume nouă, se convingea că acolo îi era locul. Și pe măsură ce se convingea mai mult, afla și mai multe despre lumea aceea. Parcă totul îi șoptea că acolo îi este locul.

Dar ceva o reținea. Ceva căruia ea refuza să îi dea nume, ceva ce îi era clar lui Nor.

– Nu o fac, Amanda, îi răspunse el. Nu-ți cer nimic, chiar nu o fac. Doar te privesc. Tu ești cea care cauți și găsești în privirea asta întrebări și răspunsuri.

Tăcu.

Apoi vorbi.

Precum spui, așa și este, Nor. Drum bun să ai, mereu.

∞

Era sigură că nu visase cu ochii deschiși; ea auzise întrebarea, nerostită în cuvinte. O auzise formulată direct în mintea ei, dincolo de poveștile ei închipuite, dincolo de fantezii imposibile; fusese reală, de o autenticitate nemaiîntâlnită până atunci, cristalină și pură. Însă Nor nega, semn că petrecuseră suficient timp împreună, cât să deprindă și el câte ceva din încurcatele obiceiuri pământești.

Vrei să fii ploaia mea, Amanda? Să împărțim împreună furtuni, să desenăm pe Cer și să dansăm peste munții Pământului?

∞

În ziua următoare, Amanda își petrecu dimineața mai mult pe afară, în ciuda ploii reci care cădea peste oraș și peste ea. Altundeva prin lume, rubrica meteo anunța cer senin peste niște insule îndepărtate și slabe condiții de vânt și nori la munte. Câtă muncă de unul singur, Nor.

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

dincolo de infinit, aici. T0.

Publicat la 28 mai 2018 de Prințesa Albastră

Pentru că mai se dovedește a fi luna începuturilor. Un nou drum, o nouă poveste – fără reguli, fără frontiere între normal și bizar, foarte aproape de tot ceea ce pare departe, „dincolo de infinit, aici.”

Ascunsă în camera de la subsol, Amanda întoarce în tăcere încă o pagină. Cartea e veche, cu paginile îngălbenite și foșnește de fiecare dată. Un miros fin și ascuțit, amestec de cerneală și praf, îi pișcă nările. Lumina din încăpere este slabă, iar amintirile dau năvală ușor.

Dacă Amanda ar vorbi cuiva despre ramele pictate pe pereți, veritabile ieșiri secrete ale camerei, ar povesti despre geamul prin care fug în lume închipuirile ei, despre ușa al cărei prag ține timpul în loc, să nu alunece prezentul spre ceea ce nu a fost încă. Și mai sunt câteva crăpături în zidărie, mascate bine cu chit, știute numai de ea. Pe acolo fuge când vrea să scape de tot – ea de tot și totul de ea. Și doar ea știe cum să revină.

∞

Amanda închide ochii și inspiră adânc. Degetul îi rămâne prins între pagini, pe post de semn de carte. Tentația de a reveni asupra ultimei fraze este mare. Știe că dintr-o singură mișcare poate reveni la ultimele rânduri citite. Și mai știe că, odată ce o va face, s-ar putea ca o bună parte din ceea ce a fost deja scris în continuare… să fie rescris. La fel de bine, ar putea alege să se lase în voia rândurilor și să urmeze firul poveștii, pur și simplu.

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

când nu mai doare

Publicat la 7 mai 2018 de Prințesa Albastră

doare cel mai rău atunci când nu mai doare.

când a rămas numai gândul în cămașă de zale, pe care nimic nu-l poate ucide, nici răni, nici măcar atinge. cândva, fusese un gând efervescent, extravagant, cu o personalitate bolnăvicioasă, care avea obiceiul să producă dureri crunte. se juca în carne alunecând de-a lungul fibrei cu vârful unui un cuțit încins în foc. dar precum în cele celeste soarele apune, tot așa și aici jos pe pământ: cuțitul s-a răcit, iar gândul a păstrat la îndemână doar lama – ca să poată întinde untul pe pielea încălzită de soare. când a încetat să o facă, a învățat cum să cânte la foaie de fier, așa cum bătrânii mai cântă la frunză.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund.

când fiecare celulă eliberată de durere își vede de drumul ei. iar libertatea are un gust atât de bun! nou și aromat, prins în boabe de ud peste buze și gândul dansează acum cu nepăsarea. oare are totul un preț sau e pur și simplu de-a valma – tot ce-a fost, ce este și ce-ar putea să fie? este un balans fragil între gândul ce zace adânc amorțit și cel ce zburdă în sfârșit în voie. echilibrul a fost plătit cu monede grele și rare, însă între timp prețul a crescut și negustorul nu-i mulțumit de vechea înțelegere. vrea mai mult, dar nu a venit încă să ceară. nu încă.

doare cel mai rău atunci când nu mai doare. abia atunci doare profund, transformator și ireversibil.

când întregul îndoit de durere a ales să imite o ceașcă de ceai din porțelan chinezesc. s-a prefăcut prea pe marginea mesei, prea pe lângă mâna neglijentă, prea împinsă din greșeală pe gresia dură. a lăsat bucățile mari să-i fie strânse și luate, căci își adunase deja tot suflul în pulberea fină dintre cioburi. și-a adunat toate puterile, a ridicat ochii spre cer și a prins forma primei făpturi întâlnite cu privirea. și-a întins larg aripile translucide și dus a fost, departe de tot.

07-mai-2018

© Iustina Dorobanțu, mai 2018

șoapte

Publicat la 3 mai 2018 de Prințesa Albastră

sunt zile când tăcerea este atât de adâncă încât o simți cum se îndepărtează de pustiul care ar fi putut deveni, fără să-și întoarcă privirea înapoi, nici măcar pentru o secundă. dacă ar fi apucat să prindă culoare și sunet, ar fi fost probabil precum un sărut al Soarelui peste Pământ. dar tăcerea rămâne mută, fără glas, fără față, inertă un timp îndelungat. o ascult și îi ating vorbele, pe câte reușesc să le prind din mireasma aruncată în juru-i. sunt șoptite, greu de descifrat la început. dar odată ce te obișnuiești cu ritmul lor, încep să capete sens. apoi le înțelegi, le preiei, până fac parte din tine. sunt greu de explicat, poate că imposibil. trebuie să le trăiești mai întâi, abia apoi, poate – doar poate – vei putea înțelege o fărâmă din ele. iar dacă prinzi dependență de ele, doar Divinitatea te mai poate salva. nu ai vrea să-i cunoști însă leacul, nu înainte de a-ți cere vindecarea. pentru că tot ce poate face pentru tine este să te arunce și mai adânc în interiorul tăcerii, cât să ajungi să îi cunoști toate cotloanele, toate ușile spre secrete, să îi bănuiești slăbiciunile, să îi iubești viciile, să te afunzi, ca să ai de unde să înoți spre mal. acolo, adânc în măruntaiele tăcerii, îi asculți șoaptele cu dulceața lor specifică și pauzele fără de înțeles. tăcerea e densă, mult prea densă pentru o inimă de om. o primești în palme diluată în apă de mare, picături de ploaie și rafale de vânt – doar astfel o poți gusta fără să te rănești.

uneori, pași mărunți tulbură liniștea tăcerii. sunt drumuri ce se cer făcute, treburi ce nu suportă amânare. alteori este doar dorul și dorința acută de a regăsi începutul.

dav