eșarfe de mătase

nu-mi mai aleg eșarfe de mătase. nu le mai port. sunt prea subțiri pentru dinții mei ascuțiți. de prea multe ori le-am sfâșiat în fâșii subțiri, fără forme clare. de prea multe ori am mușcat din ele a dor, a buze visate, a amintiri sau a prea-puțin-posibil. de prea multe ori m-au înșelat cu transparența lor. mă arătau lumii așa cum eram, în loc să nu o facă. mă duceau în punctul în care să fiu nevoită să găsesc rapid rezolvări imposibile pentru situații improbabile.

dar n-aș vrea ca totul să fie mai simplu, doar ca să-mi salvez eșarfele. le vreau rupte pentru o inimă care bate nătâng, aiurea și iremediabil. nu le vreau frumoase și întregi peste un trup cu inimă inertă.

am învățat cum să mă bucur de imposibil, de-un gând, de-un vis și-o variantă ce poate se întâmplă în alt Univers. aici și acum, nu-mi mai iau eșarfe. aleg fulare groase de lână. sub ele poți ascunde orice.

uneori, e mai simplu așa. ce-i în gând, rămâne în gând, doar pentru sine. și sub fular.

 

seria zece iubiri mai cuprinde:

 

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

balans

mai ții minte cum mergeam pe bordură, pe-un traseu imaginar suspendat undeva deasupra solului, pășind ușor din piatră în piatră, având un singur gând – să nu ne abatem de la linia dreaptă? cu mâinile fluturând în stânga și-n dreapta, redresând din mers o apucătură spre-o parte sau alta. și mai știi cum nu cădeam niciodată? nici de pe buturuga trântită peste pârâu. nici de pe conducta cu vopsea decojită pe care n-ar fi trebuit să ne urcăm niciodată.

jos? jos era hăul.

mereu era hăul. doar că nu știam.

ni se părea că-i joacă. știam că-i joacă. și orice ne-ar fi putut răni, nu exista cu adevărat acolo. și credeam cu-atâta tărie în lipsa unui pericol real, încât nici nu putea fi altfel.

ajungeam mereu cu bine la capăt. gata pentru a ne întoarce. gata pentru a parcurge traseul și mai repede, și mai bine. și reușind. reușind mereu.

n-ai uitat cum bătea uneori vântul, nu-i așa? și purta șoapte. le mai știi? și pumnul, ți-aduci aminte cum se închidea uneori? prinzând ceva pentru o clipă, prinzând un gând, prinzând o simțire. alungai gândul, ce gând bezmetic. mi-aduc aminte cum nici eu nu-l băgam în seamă. îl luam în glumă. și cred că râdeam ușor, râdeam fără să-mi dezgolesc dinții. să nu mă vadă careva cum râd, eu cu mine. râdeai și tu? râdeai.

și atunci nu pot să nu te întreb.

spune-mi… acum, când ți-e greu, când totul fuge, când simți c-o iei de-a dura, nu cumva instinctiv întinzi mâna ca să-ți regăsești echilibrul, iar în clipa aia scurtă când prinzi un suport invizibil, nu-i așa că auzi râsul cristalin de copil? râsul acela pe care nu îl lăsai lumii să-l audă, acum ani și ani? și dacă ți-ai da voie inimii tale de om mare să simtă fără de minte, atunci… pe două bârne paralele, deasupra hăului, n-ai fi tu și tu? susținându-vă, două făpturi de atunci și acum, o singură făptură trecând peste bucăți de timp, o făptură cu inimaginabile puteri interioare, o făptură ce ține ascunse în sine minuni ce poartă viața mai departe în cel mai frumos mod posibil?

spune-mi… așa-i?

în ziua încărcată de incertitudini, întind mâna și trec hăul. un suflet senin de copil îmi prinde mâna și mă însoțește. nu știe ce-i hăul, nu știe frica, nu știe decât că poate ajunge pe partea cealaltă.  și mă duce și pe mine.

iar de-o fi o zi când pare prea greu să trecem singuri, nu trebuie decât să întindem ambele mâini. pentru că nimeni nu e singur cu sine în lume. iar când crezi cu toată inima ta că va mai fi cineva acolo să te susțină, chiar va fi. trebuie doar să întinzi amplu, cu încredere, ambele mâini, precum două aripi pregătite de zbor – și vor ajunge la ceea ce are mai bun destinul pentru tine, pentru ca acea clipă să te ducă acolo unde visai să ajungi.

 

Fermierul

Avea o îndeletnicire mai puțin obișnuită și asta îl făcea să se simtă bine. Simțea că are un rost anume în viață, și încă unul ieșit din comun. Și tot asta îl făcea să se simtă uneori un inadaptat. În mintea lui, vocile îi strigau fermierul inadaptat!, vecinul ciudat!, ce cauți printre noi, noi nu avem nevoie de tine și de plantele tale!. Și de unde să își fi tras vocile lui vorbele, dacă nu din ceea ce auzea șoptit pe la spate. Apoi își aducea aminte cum îi povestea bunicul, pe vremea când abia învăța să citească stelele de pe cer: să nu uiți copile, ce faci tu, puțini știu să facă. O să te ia în râs, dar tu să nu îi bagi în seamă. O să îți spună că ești inutil, dar tu nu-i asculta. Tot la tine se vor întoarce într-o zi, când nu-și vor mai găsi rostul. Tu să-ți vezi de ale tale, copile, să iubești grădina și roadele ei, chiar dinainte de a arunca semințele peste câmp. Tu să ai grijă să o uzi, să-i vorbești, să culegi recolta la timp, să-i mulțumești Domului în fiecare zi pentru tot ce va rodi pe pământul tău. Fă-o înainte de a ști cum e anul, cu spor mult sau doar puțin. Fă-o mereu, așa am făcut și eu și toți ce-au fost înaintea mea. Nu-i meșteșug ușor, dar nici greu nu-i dacă îl faci cum se cuvine.

An de an, pe câmp, Fermierul lucra din zori până la stele. Cu drag, cu cântec, cu o vorbă bună pentru trecătorii obosiți. An de an, Fermierul punea semințele, le arunca peste pământul răvășit. lua câte un pumn de boabe din sac și răspândea peste câmp. Îl mai ajuta și vântul uneori, dar nu își lăsa munca în seama lui. An de an, Fermierul îngrijea fiecare fir ieșit la soare, îl creștea și îi dădea câte puțin din viața sa. Și de fiecare dată când dădea un strop din el, știa că primește de două ori pe atât înapoi. Când plantele își cereau sfârșitul, le culegea fir de fir. Umbla cu două coșuri mari de paie după el: într-unul punea roadele, într-unul semințele. Dura câteva zile bune să strângă întreaga recoltă, iar în ultima seară se așeza în sfârșit liniștit, știind că a făcut tot ce ținea de el. De acolo înainte nu mai avea cum schimba lucrurile. Se apuca de verificat. Câte stele sunt pe cer, tot atâtea roade să numeri, îi spunea bunicul. Și nu închide ochii a somn până nu termini. Nu căuta să ai lumina lunii, ci în noapte adâncă stai de verifică. Doar așa vei vedea bine, doar așa îți poți duce munca la bun sfârșit.

Aștepta câte un an de zile să vadă de i-au fost bune semințele. Erau și ani buni, erau și ani mai puțini buni. Pe toți îi ducea la capăt și se apuca din nou de treabă. În anii buni, tot rodul era așa cum trebuia să fie. În ceilalți ani, o singură boabă înnegrită era suficientă pentru a îngropa toată recolta. Căci treaba lui nu era să sorteze și să lase doar ce-i bun, treaba lui era să dea la o parte o recoltă întreagă dacă găsea chiar atât de puțin cât o singură boabă proastă, și chiar de-ar fi fost ultima numărată. Fără regrete avea să o îngroape și să o ia de la capăt.

Nu mai erau mulți ca el, câte unul ici-colo pe Pământ. Duceau din tată-n fiu munca și priceperea, aflau ce-i de făcut și ce nu. Creșteau sentimente. Semănau, culegeau și sortau boabele. De erau toate bune, le duceau în lume să împartă din ele.

Era Fermier și se ocupa de cele mai neobișnuite recolte din lume. Și asta îl făcea să se simtă bine, să știe că are un rost în viață, și chiar unul minunat.

jurnal de toamnă

mi-am prăbușit Universul
de două ori
de două ori la rând în vara asta
și doare.
doare ca o dischetă formatată
dar pe care nu se mai poate scrie
deocamdată
mai sunt ziduri de căzut, bucăți mari
tencuială și cărămizi
dar care oare?
care?
unde le aflu? cum le arunc?
doare neștiința neputința neînțelegerea
și doar mai rău înțelegerea neînțelegerii
doar ca idee, fără detalii.
ce-am prăbușit până acum
a fost pur și simplu

a fost impuls a fost instinct
dar mai departe
să iau o lopată
să sap
să dau la o parte
să aflu
să arunc
să ce, să ce să mai fac?
cum poți să-ți prăbușești Universul?
oh, e atât de simplu
sau poate nu-i tocmai la îndemână
ci e nevoie doar de un pic de încăpățânare
cum poți să-ți prăbușești Universul?
schimbând obiceiuri.
atunci găsești libertatea de a face suficienți pași înapoi
pentru a înțelege diferit
diferit, și simți că ești cu un pas mai aproape de Adevăr și Realitate
dar când despre astea știai deja că-s numai perspective
atunci… ce-ai înțeles în plus, de fapt?
ceva încă lipsește
pentru ca puzzle-ul să prindă o formă.
nici vorbă de a-l face complet
dar măcar… măcar.
gol în stomac.

și dacă? |v.83|

Și dacă toate realitățile au colapsat?

Și dacă în timp ce visam la lumi infinite, crezând că am aflat ce se află dincolo de orizontul nostru, lumile se închid, precum un evantai? Din multe, rămâne doar una.

S-a întâmplat pur și simplu: una câte una, ca niște foi subțiri de plăcintă, s-au apropiat și-au dispărut. S-au suprapus, s-au confundat, s-au comasat. Uneori ca într-o îmbrățișare, alteori ca o trântă. Uneori aducând răspunsuri, alteori aducând întrebări. Celei din urmă lăsându-i toate întrebările, toate răspunsurile, toate grijile, toate bucuriile, toate emoțiile, toate acestea strânse în făpturi ce acum poartă pe umeri amintiri pe care nu le-au trăit, înfiorări de neînțeles… făpturi care au de dus la capăt îndatoriri ce nu le aparțin pe de-a-ntregul, și-o au de făcut în tot atâta timp cât încape într-o singură lume, nu mai mult.

S-au suprapus și au devenit mereu una, precum straturile de vopsea de pe perete. Au pus cap la cap întâmplări, au apropiat oameni, fiecare dintre lumi încercând să dea ceea ce îi lipsea celeilalte. Completând puzzle-ul de atâta și atâtea ori, piesele au apărut, au fost înlocuite, au dispărut, au căutat alternative. Iar în procesul suprapunerii, nu a supraviețuit mai mult din cea mai puternică lume, nici din cea mai bună, ci individul cel mai adaptabil, din fiecare pereche de lumi.

Și dacă ar fi să fie adevărat, atunci ar fi cazul să admitem că a început demult, a început pe când omul nu umbla Pământul. Și încă mai sunt câteva lumi de adus în cea din urmă, căci e greu să termini infinitul.

În acea zi de septembrie când m-am gândit la toate acestea, nu am știut a câta versiune va fi, dar am știut că este cea din urmă și am înțeles și acceptat că vine mai curând decât planificasem. Nici prin gând nu-mi trecea că va avea parte de un număr care adună în curbura sa un infinit întreg cu unul deschis. 

 

24-sep-2017

 

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

și dacă? |v.82|

Și dacă… dacă nu ne-am putea vedea niciodată chipurile? Doar pe ale celorlalți, pe ale noastre nu.

Dacă nu ne-am cunoaște ochii și zâmbetul, ridurile… Ne-am cunoaște mai bine? Dacă tot ce am ști – destul de vag, sau poate deloc – despre partea inaccesibilă propriilor ochi, ar fi numai reacțiile celorlalți?

Cum ne-am mai raporta, cu ego-ul incomplet, la ceilalți? L-am completa cu altceva sau ar muri? Și cât am mai pretinde altora, dacă nu ne-am avea ca reper?

Cu  ce am umple timpul în care ne construiam măștile?

Cum am traduce și ce ar însemna pentru noi privirile celorlalți, sau oare nici pe acelea nu le-am citi? Am reuși în sfârșit să ajungem dincolo de impresii, la gând? Și gând la gând, să vorbim cu adevărat, sincer și fără ocolișuri?

Și oare ce-ar face trișorii? Ar găsi căi noi sau ar renunța la ceea ce au fost?

Dacă lumea ar fi construită din bucăți de Adevăr, nu din aparențe? Atunci nici noi nu am da importanță inutilă detaliilor ce doar ne diferențiază, pe lângă un nume.

Sau poate… dar nu poate, ci cu siguranță că lumea este construită din bucăți de Adevăr, însă noi o încărcăm cu aparențe.

Curățarea de idei preconcepute începe pentru fiecare din alt loc. Și, dacă treaba merge bine, nu se oprește după una-două idei. Odată ce cad rând pe rând zidurile cetăților fără rost, dispar filtrele și distorsiunile care ne-au împiedicat să ne înțelegem suficient de bine interlocutorii și acțiunile acestora și chiar pe noi înșine. Lipsa reperelor proprii ca elemente fixe, așa cum le cunoșteam, nu afectează în vreun fel negativ valorile noastre, ci permite rafinarea, redefinirea, așa cum nici nu o bănuiam. Ajungi la ceas de seară și odihnă, închizi ochii și nu mai visezi chipuri, ci simțiri.

 

Pentru ideea de pornire și încă niște rânduri bune de mai sus datorez niște mulțumiri. Și sper că am dus gândurile în direcția potrivită. Mulțumesc, A.C.!

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

după, tăcere. 

Înlănțuiți, cu mâinile petrecute peste talie, ea purta aripa dreaptă, el stânga. Orice ar fi putut face separat, dar numai împreună găseau echilibrul și ritmul zborului. În ziua în care au ales drumuri separate, aripile și-au pierdut culoarea, până când au ajuns la transparență totală. Apoi au uitat, puțin câte puțin, totul. În unele seri, înainte să adoarmă, ea nu își găsește locul. Se întoarce de pe o parte pe alta. În cele din urmă, cu câteva secunde înainte a aluneca spre somn, se întoarce pe partea dreaptă, regăsind amintirea confortabilă a culcușului protector în care adormea cu timpi în urmă, între aripa ei și a lui. Minunata senzație rămâne inexplicabilă, căci cuvintele de acum nu știu a spune lucruri pentru care nu mai au nume.

și dacă? |v.81|

Și dacă, privind cerul, ai putea prinde în palmă curcubeul ?

Oh, ce greu e să-l descriu! E-atât de inedit… și totuși, atât de cunoscut sentimentul! Îl iei de Sus, îl cobori aici pe Pământ și îl privești cum ți s-a așezat ușor în palmă. Îl simți blând, pufos, diafan, parfumat, îl vezi cum cântă ușor și prinzi un început de zâmbet la colț de indigo. Este atât de minunat încât dizolvă toate gândurile de peste zi, iar toate cele nerezolvate capătă sens.

Nu cunosc altceva care să explice mai simplu de atât cum culoarea este una și-aceeași cu mireasma și cu cântecul… cum poate ne par diferite, dar nu-s decât unul și același lucru. Poate că am uitat cum să le percepem ca pe un tot unitar, poate că putem simți doar bucăți ale întregului. Poate de aceea numai unora le ajunge direct în inimă frumusețea lumii, pentru că o privim de multe ori ascunși de lumină.

Un singur fir de nor să fie la îndemână, și seninul aduce curcubeie în dar fiecărei făpturi de pe Pământ.

Eu mi-am luat porția de curcubeu astăzi. Era fin, strălucitor și sărea din nor în nor. Cât de jucăuș a fost ultimul tău curcubeu?

 

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017

și dacă? |v.80|

Și dacă am avea cu toții aceleași chipuri, aceeași vorbă, același fel de-a fi?

Ce-ar mai fi de mirare? Ce-ar fi mai altfel de vorbit? Ce-ar fi diferit de învățat?

Sau poate, poate, am merge în sfârșit în aceeași direcție. Poate că am reuși să ne înțelegem mai bine. Poate că am reuși să construim împreună. Poate că am iubi mai mult. Poate că nu ne-am mai putea răni. Poate că ar avea sens ce face un altul. Poate că n-ar mai fi necesare explicații.

Sau poate că n-ar mai fi concursuri – pentru că nu poți pune în competiție forțe perfect echivalente. Poate că ne-am complimenta prea mult reciproc. Poate că am uita să mai inventăm. Poate că n-am mai visa nici mai mult, nici mai altfel, nici mai cu moț. Poate că ar fi imposibil să evaluăm obiectiv starea și calitatea lucrurilor.

Dar cum nu există vreun adevăr universal unic pe care să-l putem enunța, nu există nici un răspuns la toate aceste întrebări.

Există însă atâtea variante, atâtea oportunități, atâtea de făcut! Iar toate astea ar putea să fie făcute de acum, chiar de acum, doar voință fie. Am vedea mai ușor variantele, am depista corect oportunitățile, am începe să facem. Și cum totul stă în obicei, iar obiceiul în exercițiu, iar exercițiul are nevoie doar de primul pas înainte de următorul… Un minim act de voință declanșează o reacție în lanț. Cu bine să ne fie, iar fiecare vorbă, zâmbet și acțiune să ne ducă la faptele care contează.

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Nu cădeți pe gânduri prea tare. Cădeți în bucurie.

și dacă? |v.79|

Și dacă nu am mai măsura timpul?

Nu în unitățile standard pe care le cunoaștem acum.

Dacă am cântări timpul în activități. Dacă ne-am orienta după zi-lumină. Sau dacă am avea doar un singur gong pe zi, care să bată trecerea.

Și dacă ar funcționa? Dacă astfel ne-am găsi liniștea, să ia locul goanei. Dacă astfel am avea timp pentru orice ne dorim? Dacă astfel am ajunge la timpul potrivit în orice loc? Dacă astfel nu am mai întârzia la întâlniri, pentru că timpul s-ar potrivi cu clipa în care ajungem?

Și dacă am putea reuși atât de multe, de ce n-am începe chiar de acum? Mai puțin cu ochii pe ceas, mai mult cu ochii pe viață și cu inima prezentă în fiecare clipă.

 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Vă las și astăzi pe mâini bune pentru câteva minute, pentru ca bucuria vieții să vă fie unitatea de măsură a clipelor. Click și până la capăt.