în dialog cu muza, nevorbită

Cu buzele-ți pecete
Oprește pe-ale mele
Să rostească.

Nu-ți pare grav
Să inventez povești
Pentru un strop
Infim de interes?

Nu mă lăsa
Să îți vorbesc
Tu știi că nu exiști.

Poate că-mi cânți
Poate mă sorbi
Dar tu o faci
Din alte lumi.

Prin picături de ploaie
Tu grăiești
Ce îmi șoptești?

Eu nu trăiesc
Cu amăgiri
Eu le croiesc
În lumea mea.

De vrei, vino de tot
Complet, definitiv,
Dar nu-ți promit nimic.

Hristos a înviat!

Sărbători cu bucurie să aveți!
 
Cu sufletele pline de iubire, blândețe, generozitate, credință, respect și recunoștință, să puteți privi cu detașare din nenumărate perspective!
Iar inimile pline de drag de viață, de oameni și de Dumnezeu, să vă aducă bogățiile neprețuite ale fiecărei clipe, să vă inunde simțurile și să vă răsfățați cu beatitudinea simplă și amplă a lui „a fi”.

colțul meu de lume (8)

Un vis are nevoie doar de o poartă. Dincolo de ea, totul este deja acolo.

Întunericul a cuprins încăperea de mai bine de câteva ore. Nimic nu mai mișcă. Se mai întrezăresc niște umbre, rar și înghețat. Nu mă mir, doar simt că e momentul să notez toate acestea. Ritmul e altul când lumina nu mai călătorește cu noi. Așa stau lucrurile din totdeauna, încât nu știu de ce aș mai încerca să le descriu. Sunt mult prea bine cunoscute. E poate doar încercarea mea de a mă convinge că nimic nu îmi va strica vreodată echilibrul pe care îl cunosc. Ar fi ciudat și poate chiar dureros.

Îmi închid ochii pentru câteva momente. M-am întins peste cuvertura rece aruncată pe pat. Geamul a rămas deschis și vântul intră în voie. Se împrăștie în întreaga cameră, de parcă o colindă căutând ceva anume. Un fior rece mă cutremură. Îl savurez cu simțurile trezite și flămânde. Disting undeva în depărtare un sunet firav, ca un clinchet de clopoței. Nu am idee ce ar putea fi. Dacă ar fi să am clopoței la ușa de la intrare, ar fi la casa de pe malul mării. Doar că eu nu am una. Tălpile mi-ar fi pline de nisip și mi-ar fi pielea ușor sărată. Dar nu mi-e.

Știu bine că ușa camerei e undeva în dreapta mea. Dar în gândul meu, vreau doar să ies pe cea din față. Știu că ea dă spre mare. Imaginea căsuței de lemn mi-e din ce în ce mai clară. Cu o pădurice în spate, câțiva metri de nisip în față și o întindere nesfârșită albastră. Balamaua ușii scârțâie ușor, ca și cum în felul acesta ar putea fixa mai bine în amintire drumul pe care merg. Știu că e nevoie de un singur pas, cât să trec din camera mea în lumea mea. Știu că odată ajunsă acolo, mă așteaptă un petic lung de pământ, doar al meu, unde e mereu noapte și liniște, unde stelele plutesc ușor pe cer, unde balansoarul de lemn e la jumătatea drumului între casă și apă. Cu picioarele până la glezne în apă, privesc înapoi spre casă, spre pădure, spre capătul insesizabil al plajei. Și acolo sentimentul de loc al meu e real, mai puternic și mai viu decât cel de dincolo de ușă.

Privesc spre casă și știu că într-acolo ar trebui să mă îndrept. Și mă întreb dacă n-ar fi bine să dau uitării, pentru un timp, lumea de dincolo de ușă. Să mai rămân aici, un timp… până când acasă și în vis își inversează sensurile.

IMG_20170814_134549-ANIMATION

exercițiu de dor

N-aș fi învățat să mint
fără acea îmbrățișare
N-aș fi știut să cânt
fără privirea ta
N-aș fi putut să trăiesc
fără gândul la tine.

M-ai învățat să râd
apoi am aflat cum să plâng
Mi-ai șoptit promisiuni
eu am aflat amăgiri
Mi-ai alungat tăcerea
eu am vorbit, să o acopăr.

Când într-o bună zi
am ajuns departe de tine
Am căutat în jur
cu dor, după mine
De atunci nu mai știu
cine ești sau dacă.

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. Epilog.

Structura micromoleculară a țesăturii de mătase permite deplasarea vibrației de-a lungul circuitelor create de viermii de mătase, cu mult înainte ca firul să prindă forma pe care o știm, înainte ca firele să fie prinse în țesături ample, cu cădere ușoară. Codificând energia gândului în puncte de vibrație, țesătura este scheletul central, funcționând în simbioză cu inima, purtătoarea legii întâi a Universului, iubirea.

Pierzând cunoștințele asupra lumii, oamenii nu fac decât să își împodobească femeile în țesături colorate de mătase. Au uitat de ce prețul acestei țesături este ridicat, doar îl mențin la un nivel de care profită, deși nu îl înțeleg. Așa că aruncă mătasea pe umeri goi. Cei ce se cred mai înțelepți se mulțumesc să o trimită doctorilor sau industriilor sofisticate. Dar habar nu au ce pierd.

O simplă atingere a unei țesături de mătase, de preferință de culoare alb-izabelin, la momentul potrivit și în felul potrivit, petrecând degetele ușor de-a lungul firelor, permite comunicarea între două persoane, dincolo de barierele spațiului sau timpului. O atingere a unei țesături de mătase, de preferință de culoare galben-de-Neapole, petrecând degetele de-a curmezișul firelor, îngăduie călătoriile de-a lungul și de-a latul zilelor, pentru cei ce știu cum să o facă.

Timpul este doar o iluzie proiectată asupra lumii. O iluzie care depinde de un singur fir de mătase. Sau de o întreagă pânză, în mâini dibace.

۝

Drag cititor, nu știu de partea cui ai fost, care dintre ei a avut susținerea ta și către care ai privit dezaprobator. Ce-ți pot spune acum este că niciunul nu a câștigat și niciunul nu a pierdut. Deși, aparent, fiecare dintre ei se poate regăsi într-una dintre aceste ipostaze. Mă retrag fără a lansa judecăți asupra lor, a ta sau a mea.

Sfârșit ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 11

capitolul precedent

Îmi plimb obosit mâna peste eșarfa albă de mătase. Ori sunt foarte obosit și-mi joacă mintea feste, ori chiar am găsit în eșarfă o idee. Imaterială și totuși acolo. Este, cred, ceea ce a aflat în acea zi la cabinet. Închid ochii și încerc să recuperez întâmplările ultimelor săptămâni, cabinetul ei, pacientul, imaginile, sunetele, tot. Încerc să-i întâlnesc privirea ascunsă de glugă, să-l văd, să-l pot recunoaște, să-l pot găsi, să-l iau de gât, să-l zdruncin și să-i cer să mi-o dea înapoi. Chiar de va fi nevoie să lupt cu armele lui.

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (1)

capitolul precedent

Doamne, ce frumoasă e! Întinsă pe canapea, ca o zeiță odihnindu-se pe un nor, după ce m-a așteptat până la cine știe ce oră târzie. O șuviță de păr i-a căzut peste obraz. Aș vrea să i-o dau la o parte, să nu îi tulbure somnul. Dar nu mă îndur să tulbur eu acest tablou minunat din fața ochilor mei.

Iartă-mă, iubita mea! Iartă-mi întârzierea. Acum am ajuns acasă. E târziu, e aproape dimineața, văd cum noaptea începe deja să piardă din întuneric. Pur și simplu nu știu ce mi s-a întâmplat. M-am simțit deodată lipsit de puteri, apoi m-am prăbușit, nu-mi aduc aminte să fi simțit frigul când a început ploaia. Eram în drum spre tine când s-a întâmplat asta. Veneam pe străduța puțin circulată care iese în fața clădirii tale. Inima îmi bătea tare. Mă simțim de parcă eram la prima întâlnire, cu picioarele tremurând ușor, cu un buchet de lalele pestriț colorate în mână. Voiam să-ți fac o surpriză, să ne fie miercurile mai lungi, să avem mai multe zile ale săptămânii pentru noi. Apoi m-a luat amețeala, n-am mai putut să fac niciun pas. M-am lipit de zid, norocul meu, așa că nu am căzut cu totul pe caldarâm. Am stat acolo ore întregi, inert, cu ochii deschiși, dar incapabil să fac vreo mișcare sau să strig. Am văzut oameni intrând și ieșind din clădirea ta, am văzut oameni la cină în restaurantul de alături, am văzut cum un individ mi-a luat din mână buchetul și a intrat în clădirea ta, avea un mers ciudat și o glugă îi acoperea privirea. Apoi au mai trecut ore, se întuneca greu și judecata mi s-a încețoșat, mi s-a părut că omul cu glugă a mai trecut de câteva ori pe lângă mine, că de fiecare dată s-a aplecat și mi-a luat buchetul din mână și parcă de fiecare dată smulgea ceva din mine, parcă lua pe bucăți amintiri cu tine. Doar tu erai în gândurile mele, nici nu ar fi avut cum să găsească altceva… Am simțit cum lucrurile nu se mai leagă, am avut chiar impresia că s-a întunecat și luminat de câteva ori, că s-a spart timpul în bucăți și că m-am întors de unde am plecat. Într-un târziu ochii mi s-au închis, gândurile astea nebune au plecat și am adormit, apoi m-am trezit, am avut să putere să mă ridic și să vin acasă.

Îmi pare rău, iubita mea, că m-ai așteptat în seara asta și eu nu am venit. Înger minunat ce-mi faci viața frumoasă, dormi cu vise frumoase!

~  continuarea: 11 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (2)

capitolul precedent

Am apucat să dorm două ore înainte să sune alarma. Îmi simt tot corpul înțepenit, dar niciun efort nu este prea mare pentru a repara ceea ce am stricat ieri seară. N-o fi fost cu intenție, dar bine nu a ieșit. Mă ridic din pat cu metoda rachetei 5, 4, 3, 2, 1, sus!, intru la un duș rapid în timp ce mintea mea trece în revistă tot ceea ce știu eu despre un mic dejun perfect.

Și mi-a ieșit! Iată-te, zâmbitoare, cu privirea asta a ta care mă topește. Aș vrea să nu-ți pot uita niciodată apariția, chiar dacă voi avea parte de una nouă mâine. Nu vreau să uit niciuna. Dar nu mă privi îngrijorată. O să-ți abat gândurile de la asta. Nu vreau să-ți faci probleme pentru mine, n-o să răcesc rău, promit că voi lua medicamente, că îmi voi face ceai fierbinte, că mă voi odihni. În fond, dacă ar trebui să se îngrijoreze cineva pentru mine, acela sunt eu.

Eu sunt cel care nu știe exact ce s-a întâmplat, deși pare atât de simplu și de clar.

~  continuarea: partea a doua. 1 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (3)

capitolul precedent

Sunt îngrijorat. Tot ceea ce mi-a povestit în ultimele zile nu-mi dă pace.

Știu că ești o femeie puternică. Sunt atât de mândru de tine… de tot ce faci, de conferințele la care participi, de discursurile tale, de oamenii care îți cer părerea, de cum înfloresc cei pe care îi ajuți.

Dar nu pot să-mi scot din minte teama. Cred că este periculos să faci meseria asta, cu toți nebunii care circulă pe stradă. Mereu mi-am reproșat că te-am încurajat să profesezi în loc să rămâi la catedră. Dar nu ești omul ale cărui alegeri să le poți schimba, știu.

M-a speriat puțin întâmplarea de acum câteva seri. Mi-am dat seama că totul poate dispărea într-o clipă. Iar eu am obiceiul să las clipele să treacă. O să petrec mai mult timp acasă, o să vorbesc mai mult cu zâna mea, o să o prind mai des în brațe, o să evadăm numai noi doi, o să plecăm în vacanțe cât mai des. Sau o să merg cu ea în călătoriile de serviciu, atunci când vacanțele vor întârzia.

~ continuarea: partea a doua. 2 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018