S-au cunoscut într-o după-amiază târzie de iulie, când au urcat amândoi în trenul greșit. Și-au dat seama abia după câteva stații, când a venit controlorul. Așa au aflat ce aveau de făcut: el ar fi trebuit să își continue drumul până la următorul nod feroviar, unde ar fi putut să schimbe linia, iar ea ar fi trebuit să coboare la prima stație, să aștepte personalul din sensul opus, ca să se întoarcă de unde plecase. Ușile compartimentului s-au închis în urma omului în uniformă, iar ei au rămas tăcuți pentru mult timp. Erau doar ei doi, singuri, în cutia de câțiva metri pătrați, așezați față în față, evitându-și privirile, căutând interes în reflexiile din geam și în realitatea de dincolo de el. Erau complici acum, deși nu o făcuseră intenționat, iar asta închega tot aerul dintre ei. Știau că urma ca fiecare să-și urmeze propriul drum și să-și rămână unul altuia doar trecători accidentali prin viață. Știau că ar fi vrut să se prezinte măcar, ca amintirea să poarte un nume. Știau o mulțime din ce ar trebuit și ar fi vrut să facă, dar știința nu le ținea loc de acțiune. Continuă lectura →

soarele arde, iar valurile se izbesc zgomotos de mal. două fete stau ghemuite în nisipul ud. mâinile lor se mișcă rapid, dând contur unei construcții. par să se cunoască bine și să mai fi făcut castele împreună. una lucrează zidul de est, solid, fortificație care să țină piept apei învolburate. cealaltă se ocupă de zona de vest, unde turnuri înalte stau de veghe și dau frumusețe locului.

nu se cunosc. nu așa cum ne-am aștepta noi, nu după regulile noastre.

s-au întâlnit prima oară cu câteva zile în urmă. de atunci, s-au văzut de câteva ori. doar primul pas a fost ghidat, un du-te să faci cunoștință aruncat de una dintre mame. apoi totul a curs de la sine. au construit împreună, cot la cot, cu o cooperare și o viteză bună de invidiat de marile corporații. se vede că sunt încă în faza în care nu au nevoie de cursuri de negociere, pentru că încă știu care e varianta câștigătoare. iar faptul că au ales să construiască, cred că vorbește despre natura noastră reală. despre a face, despre a lăsa în urmă ceva nou, ceva mai bun, ceva atins de mâinile noastre, ceva în care s-a picurat suflet.

așa suntem noi cu adevărat. așa am fost, înainte ca un macaz să ne corupă drumul. sau poate ca să ne pună la încercare, să afle cine am fi dacă ne-am pierde busola. oare cât ne trebuie să o regăsim în noi?

Încerc să mă duc cu gândul în cotloane ascunse ale memoriei lumii… și să mă pun pielea celor ce nu cunoșteau mai nimic din mărunțișul pe care îl avem la îndemână, la rândul nostru. Dar oare voi reuși să merg destul de departe, sau rămâne o joacă?

Luna în eclipsă, un fapt banal, cunoscut, văzut, surprins de atâtea ori cu detalii pe care ochiul nici nu le percepe.

Și totuși…

Privesc astrul luminos al nopții și mă tem când văd cum îl cuprinde întunericul. Dacă până și măreața Lună este lipsită de apărare, ce se întâmplă cu noi, cei mici, când va coborî peste toți? Dispare. Mă tem pentru ziua de mâine, pentru ai mei. Poate că nici nu apucăm să mai vedem lumina zilei vreodată. Mi-e frică. Și uite cum umbra nu stă locului! Înaintează ușor, ascunsă. Dacă o să înghită luna?

Caut, caut, dar nu găsesc frica. Frica aia puternică, paralizantă. Mă așteptam să mă întâmpine și să mă conducă în abis.

O gheară s-a înfipt în inima lunii și ne-a luat mințile. Nu ne e frică. Noi vrem să fim acolo, în ea, tânjim și știm că o facem degeaba.

oare ce fac personajele după ce le eliberezi de poveste?

de poveste, nu din poveste.

atunci când îți spui că ți-ai încheiat misiunea și cuvintele și-au jucat rolul, când te dezici de orice traiectorie viitoare impusă personajelor, le eliberezi de orice obligație. nu doar că primesc darul libertății depline, ci dreptul la let go, la abandon de cunoscut. primul gând ar fi că își vor continua poveștile într-un fel sau altul. dar adevărul este că în momentul în care tu te-ai oprit, viața lor abia a început – cu drepturi depline, în orice altă lume deja imaginată sau încă neconturată. în altă poveste.

oare până unde se întinde responsabilitatea povestitorului? va fi vreodată tras la răspundere pentru tot ceea ce nu le-a învățat, pentru toate eșecurile pe care le vor avea în viață?

apoi, în ce măsură mai are dreptul să-i aducă înapoi, oare poate oricând să le ceară să renunțe la libertate și să joace un rol? va fi un act voluntar sau o încarcerare? și asta numai pentru un volum II sau III?

ne credem stăpâni peste lumi care nici măcar nu ne aparțin. nu deținem proprietatea lumilor pe care ne închipuim că le-am imaginat și descris pentru prima dată. cu atât mai puțin a personajelor cu care le-am populat. pentru că toate existau dinainte ca noi să povestim despre ele. libertatea câștigată la final de poveste nu este a personajelor, ci mai degrabă a povestitorului.

Mi-era sete, așa că am urcat până pe cea mai înaltă creangă. M-am întins de-a lungul ei, deși mi se părea că îmi risc existența din cauza echilibrului precar. Am închis ochii, gata să mă las să adorm, ca să mă opresc din numărat minutele. Mi-am lăsat buzele ușor distanțate, cât să treacă nestingherită o răsuflare, dar mai ales cât să pot prinde în zori picăturile de ploaie, pe care apoi să le sorb și să le zdrobesc între dinți.

Mi-era foame, așa că am căutat să mi-o potolesc. Nu știam cum, așa că a rămas în mine.

Mi-era frică, așa că am făcut o listă cu toate pericolele la care m-am putut gândi.

Mi-era dor, așa că am căutat o oglindă. Am acoperit-o, așa încât să nu-mi pot vedea nici măcar proprii ochi, închizând dorul definitiv în mine.

Mi-era cumva ciudat, nemaiștiut. Numai bine să rămân așa pentru un timp.

Am crezut ce mi s-a spus. Am crezut că Albă ca Zăpada e o prințesă frumoasă, cu chipul rupt dintr-un vis. Am crezut că îndură o viață grea pentru că mama cea vitregă vrea să îi răpească darul frumuseții recurgând la crimă. Am mai crezut că a găsit adăpost în pădure și că șapte pitici i-au stat alături și au salvat-o. Și am crezut că a fost întoarsă de pe ultimul său drum de un prinț ușor necrofil sau, în cel mai bun caz, cu oarece probleme emoționale nerezolvate.

Și cât am mai crezut toate astea! Și cum am mai putut-o povesti, la rândul meu!

Dar vine o zi când te uiți în oglindă și-ți zici: la naiba! Albă ca Zăpada sunt eu! Și tu! Și uite cum zidurile lumii se prăvălesc peste noi pentru că temelia castelului nu există!

Nu vine nicio vrăjitoare să ne ia zilele cu-un pieptăn, curea sau măr vopsit. Dar trăim precum Albă ca Zăpada zi de zi: când simțim cum mintea ne e atacată de povești pe care nu le-am închis la timp, când ne pierdem răsuflarea neștiind ce drum să apucăm, de parcă ne-ar strânge cureaua prea tare sau când ne înghițim propriile cuvinte și rămânem înmărmuriți, așteptând ca următorul pas să-l facă altcineva, nu noi.

Nu cei șapte pitici binevoitori ne rezolvă problemele, ci noi reușim să ne adunăm laolaltă toate vocile și să ne punem de acord. E nevoie să facem curat înainte, să ne hrănim cu ce-i potrivit, să ne odihnim.

Și nici vânătorul nu se întoarce la castel cu inima unei făpturi nevinovate, ci noi ne hazardăm să nu recunoaștem ce-i de păstrat pentru sine și ce-i de dat.

Prințul nu vine de niciunde, călare pe-un cal alb, fix în clipa de aur. Ci ne regăsim pe noi înșine după ce am stat puțin deoparte de lume, închiși în noi, în stare de repaus, privind și contemplând Universul prin geamul de cristal. Prințul e doar o scuză bună, căci el nu justifică în fața nimănui – nici când vine, nici de ce, așa că ne face rost de liniște pentru a alege momentul potrivit al revenirii la lume și a ieșirii din poveste.

Povestea se eliberează pe rând de câte unul, dar știe că un altul o va lua de la capăt. Fiecare în felul său… și totuși atât de asemănător.

voiam să te privesc prelung
să mă cufund în ochii tăi
precum spre adâncul nesfârșit al mării
m-arunc când visele se scurg

voiam să te privesc în ochi
să ne vorbim în dialect nocturn
când nu lumina ne permite să rostim
ci din infinit primim cuvinte vii

în timp ce măsuram ținutul, ți-am aruncat o privire. atunci am realizat că ar trebui să mă sui pe o scară înaltă ca să te pot privi în ochi. nu știu exact câte trepte am de urcat, nici cât va dura. un timp. poate că într-atât de mult, încât să mă răzgândesc. poate că încă înainte de jumătatea drumului mă voi fi hotărât că nu îmi doresc să te privesc, că nu am nimic de aflat. ești probabil un vis, o bucată din mine, ești ceva ce știu și neinteresant zilele astea. sau poate că drumul mă va înverșuna să aflu totul despre tine. ești atât de sus cocoțat în vârful lumii, încât scara spre tine este greu de parcurs. și dacă drumul ăsta nu spune despre mine și ce aleg eu să fac, ci despre tine și cum te-ai poziționat? atunci aș putea să renunț să-mi fac griji. doar voi continua să urc până la tine, dacă tot m-am pornit pe acest drum. voi ajunge într-un final și ne vom privi în ochi, în lumea fără cuvinte, în lumea în care gândurile circulă liber și oamenii se înțeleg de la inimă la inimă. ne vom spune lucruri noi, așa cum nu știam prin cuvinte rostite. vom descoperi ceea ce nu știam despre noi înșine. voi urca până la tine și îți voi arăta cât este de lung drumul până jos. te voi invita la o plimbare, iar tu vei accepta sau nu vei accepta. sau vei închide ochii și vei ieși din visul meu. în visul tău ai alte alegeri de făcut. așa că ai de ales mai întâi căror alegeri de alături.

eu voi începe să cobor, ascultând cu atenție alți pași decât ai mei. așa i-am văzut făcând pe toți cei care m-au așteptat pe mine. am mers alături un timp, am pășit cuminte sau am sărit câteva trepte deodată. am păstrat în inimă dăruirea pe care am primit-o de fiecare dată. inima e locul de unde o poți împărți la rândul tău, fără să se împuțineze.

[sursa foto]

Când prima zi intră pe geam, o face tiptil. Întâi apare necunoscută, neagră, poate ușor presărată cu sclipiri de artificii în primele minute. Apoi liniștea se așterne peste tot și îmbracă întreaga lume. Făpturile dorm și visează… iar în vise dorințele încep să se îndeplinească. Pe măsură ce orele trec, cerul se luminează câte puțin, aerul se dezmorțește, oamenii încep să își miște membrele și revin în această lume. Excursia nu e încheiată definitiv, depinde de fiecare unde va merge și ce va face în timpul zilei, când și dacă se va întoarce pe tărâmul împlinirii pe timpul nopții. De acolo, cei pricepuți revin cu cunoaștere. O păstrează ca pe un aluat magic, bun de modelat și de copt la nevoie. Ies bunătăți pentru sine și firimituri ademenitoare pentru cei ce încă nu au fost dincolo de ei în noapte.

Nu știu dacă în ultima clipă a vieții ne trece totul prin viața ochilor. Unii spun că așa ar fi. Dar au ei oare certitudinea? Poate că este doar o poveste frumoasă, cu care îți poți îndulci uneori clipele, mai ales atunci când nori gri tună furtună deasupra capului. Căci te poți gândi că cea mai grea zi este doar o frântură din clipa din urmă, când totul e recapitulat, iar lucrurile s-au întâmplat și aranjat; doar amintirea întâmplărilor și senzațiilor este vie, însă tot ceea ce a fost, este sau va fi, totul este deja înfăptuit și decis.

Dar dacă ar fi să fie așa, dacă ar fi ca în ultima clipă se ne aducem aminte totul, trăind cu bucurie și curiozitate orice amintire, atunci cred că din acea perspectivă de spectator putem să ne amintim totul așa cum a fost cu adevărat, nu acoperit de neînțelegere și temeri, nici de entuziasm exagerat. În sfârșit totul se leagă spectaculos, iar mintea ajunge la tot ceea ce au zărit ochii. Toate detaliile devin accesibile, iar omul devine cu adevărat împlinit: misiunea sa pe acest Pământ se încheie, iar el poate semna sfârșitul la paginii.

Iar dacă ar fi să fie așa, cred că prima clipă și prima suflare a copilului abia născut sunt redescoperite în cea din urmă clipă, închizând cercul. Prima clipă are ceva unic și irepetabil, ceva ce omul va uita atunci când învață să fie om mare, ceva către care va încerca să se întoarcă toată viața: încântarea de fi ajuns aici.

Într-o lume în care i se cere să găsească logică și justificări, copilul își începe viața și se îndepărtează puțin câte puțin de ceea ce este, devine adult, își însușește obiceiurile celor ce îl înconjoară, iar prima clipă de încântare se șterge din amintirile accesibile.

Dar acea primă clipă se mai întâmplă încă o dată, fie și în amintire, la final, și este atât de vie încât are puterea de a schimba toate amintirile care i-au urmat. Sunt câteva prime minute în care face cunoștință cu lumea, cu lumina, cu chipul și răsuflarea mamei, cu simțurile care vor însoți picătura de om mai departe. Atunci trăiește încântarea și bucuria de a fi, atunci strigă lumii bun găsit – chiar dacă lumea nu știe cum să-l audă. Atunci începe călătoria vieții și descoperirea ei din fiecare clipă. Atunci el se avântă cu curaj spre mai departe, cu determinarea pe care numai încântarea o poate susține.

Dacă în anii de urmează ne-am aduce aminte, măcar din când în când, cum să ne luăm de mână cu încântarea, poate că ne-am obișnui s-o invităm mai des la un ceai, să depănăm împreună povești, să le rânduim altfel și să devenim acrobați desăvârșiți pe ale vieții pârghii. Și, cine știe, poate că nu-i totul fix, poate că acea ultimă clipă nu-i definitivă…