Încerc să mă duc cu gândul în cotloane ascunse ale memoriei lumii… și să mă pun pielea celor ce nu cunoșteau mai nimic din mărunțișul pe care îl avem la îndemână, la rândul nostru. Dar oare voi reuși să merg destul de departe, sau rămâne o joacă?

Luna în eclipsă, un fapt banal, cunoscut, văzut, surprins de atâtea ori cu detalii pe care ochiul nici nu le percepe.

Și totuși…

Privesc astrul luminos al nopții și mă tem când văd cum îl cuprinde întunericul. Dacă până și măreața Lună este lipsită de apărare, ce se întâmplă cu noi, cei mici, când va coborî peste toți? Dispare. Mă tem pentru ziua de mâine, pentru ai mei. Poate că nici nu apucăm să mai vedem lumina zilei vreodată. Mi-e frică. Și uite cum umbra nu stă locului! Înaintează ușor, ascunsă. Dacă o să înghită luna?

Caut, caut, dar nu găsesc frica. Frica aia puternică, paralizantă. Mă așteptam să mă întâmpine și să mă conducă în abis.

O gheară s-a înfipt în inima lunii și ne-a luat mințile. Nu ne e frică. Noi vrem să fim acolo, în ea, tânjim și știm că o facem degeaba.