soarele arde, iar valurile se izbesc zgomotos de mal. două fete stau ghemuite în nisipul ud. mâinile lor se mișcă rapid, dând contur unei construcții. par să se cunoască bine și să mai fi făcut castele împreună. una lucrează zidul de est, solid, fortificație care să țină piept apei învolburate. cealaltă se ocupă de zona de vest, unde turnuri înalte stau de veghe și dau frumusețe locului.

nu se cunosc. nu așa cum ne-am aștepta noi, nu după regulile noastre.

s-au întâlnit prima oară cu câteva zile în urmă. de atunci, s-au văzut de câteva ori. doar primul pas a fost ghidat, un du-te să faci cunoștință aruncat de una dintre mame. apoi totul a curs de la sine. au construit împreună, cot la cot, cu o cooperare și o viteză bună de invidiat de marile corporații. se vede că sunt încă în faza în care nu au nevoie de cursuri de negociere, pentru că încă știu care e varianta câștigătoare. iar faptul că au ales să construiască, cred că vorbește despre natura noastră reală. despre a face, despre a lăsa în urmă ceva nou, ceva mai bun, ceva atins de mâinile noastre, ceva în care s-a picurat suflet.

așa suntem noi cu adevărat. așa am fost, înainte ca un macaz să ne corupă drumul. sau poate ca să ne pună la încercare, să afle cine am fi dacă ne-am pierde busola. oare cât ne trebuie să o regăsim în noi?