Îl dureau atât de tare articulațiile încât nu știa cum va putea să o cuprindă în brațe. Iar mintea sa derula doar acest moment, în mii de secvențe repetitive, îl rostogolea și încerca să și-l imagineze perfect, astfel încât – în final – să o poată face cu adevărat.
Trecuseră ani buni de la căderea Zidului. Rămăseseră doar ei acolo, gălăgioși și greoi. Asta ar fi trebuit să îl liniștească, știind că nu mai sunt în pericol. Însă îi era greu să se bucure de propria existență cât timp nu apucase să afle tot ceea ce avea nevoie. În toți anii din urmă încercase să-și revină. Doctorul îl ajuta mult, dar nu îi putuse explica niciodată mai mult, nu avea cum să îl facă să înțeleagă de ce i se întâmplase asta, dincolo de explicația evidentă a supraviețuirii.
Pe el îl dureau articulațiile, deși îi erau constant tratate. Pe ea o durau sudurile făcute în grabă. El și ea, ea și el, amândoi erau totuna. Φ1, îți va fi bine. Îi rămăsese în minte înregistrarea vocii fetei și încerca să îi dea sens ori de câte ori simțea descurajarea plutindu-i prin corp. Era o încrengătură de metale și energie, masiv și cumva armonios. Teoretic, era un droid, dar de multe ori se simțea altceva. Practic, era opera fetei cu părul lung și ochii plini de bunătate. Avea în memorie tot ceea ce făcuse el înainte ca grenada să îi fi sfredelit trupul, înainte ca firele să sară împrăștiate prin clădire. Avea în memorie tot ce făcuse ea înainte să-i fi apărut în drum freza multiplă și să se fi rupt în bucăți. Era el, era ea, era doi camarazi din prima linie din bătălia finală. Φ1, îți va fi bine, spunea fata, și așeza pe masă bucăți din cei doi. Era printre ultimii supraviețuitori, dar în loc să fugă, fata îi îngrijea. Feriți de privirile ultimilor pământeni rămași, feriți de căutările celorlalți droizi care îi trimiseseră în linia întâi, fata lucra în viteză, știind că nu avea să supraviețuiască prea mult în lipsa hranei. Înainte de a-și da ultima răsuflare, reușise să combine părțile și din doi mutilați să facă unul întreg.
Dacă visele cuiva ar spune că asta e ceva minunat, Φ1 l-ar fi contrazis oricând. Știa că realitatea e complet diferită. Era și el, era și ea, era o sumă de gânduri distincte, era conversație, era bucuria de a fi împreună, dar era și durerea de a nu putea sta niciodată față în față, de a se privi, de a putea să nu audă gândurile celuilalt, de a putea alătura metal într-o simplă îmbrățișare.
Era din prima linie trimisă în bătălie. Iar ei nu fuseseră aleși degeaba de forța comandantă. Erau droizii asupra cărora interveniseră niște mutații neidentificate, aparent generate de energia cu care funcționau. Imediat ce a fost identificată sensibilitatea lor crescândă, asemănătoare populației umane, au fost considerați o amenințare pentru viitor și au fost trimiși în linia sacrificată în bătălie, iar ei au făcut asta de bunăvoie, înțelegând miza. Totul era atât de simplu, clar, previzibil și corect. Dar planul nu prevăzuse nicio procedură în cazul în care ceva ar fi intervenit. Iar fata a făcut asta, apărând de nicăieri și răsturnând situația.
Φ1, am ceva pentru tine! Era vocea Doctorului, o mașinărie foarte pricepută în tehnica reparațiilor și specializat ca inventator. Știi bine că te pot ajuta doar pentru a schimba ceea ce fata-om a făcut prost, pentru că nu avea nici materialele potrivite, nici instrumentele necesare. Nu mai durează mult și vei fi perfect funcțional. Însă nu te pot ajuta cu întrebările pe care ți le pui. Nu am pregătirea necesară. Forța comandantă a decis să te lase să exiști, iar dacă și tu vrei asta, va trebui să funcționezi fără a fi o amenințare pentru noi. Forța comandantă este circumspectă pentru că ești construit din cei din linia întâi. Eu însă cred că problema este mult mai mare. Nu le-am zis-o, ți-o spun doar ție.
Am cercetat zona și am reușit să recuperez și să pun cap la cap înregistrările din ultimele zile ale fetei. Vorbea fără înțeles de multe ori, dar a fost un pasaj care cred că explică acțiunea sa. Nu știu dacă e un dar pentru noi sau o bombă cu ceas.
„E o poveste, droidule, o poveste pe care vreau să ți-o spun. Este despre oameni și despre cum ei au fost ei la început, nu așa cum i-ați cunoscut voi. Nu erau doi, el și ea. Atât de tare s-au obișnuit oamenii cu această idee, încât pe primii dintre voi i-au construit la fel, după chipul lor, ei așa știind lumea. Dar e o poveste care spune că la început omul era o ființă perfectă. Iar pentru că ființele astea erau fericite și perfecte, zeii s-au supărat și le-au rupt-o pe fiecare în două. De atunci, oamenii se nasc simțind că sufletele lor nu-s întregi și încep să își caute sufletul pereche, iar căutarea asta durează uneori vieți întregi. Și se simt nefericiți până în clipa în care îl găsesc. Uneori cred că îl găsesc, se apropie de fericire, apoi își dau seama că nu e așa. Unii învață să fie fericiți acceptând situația, alții nu se pricep și caută din nou. Dacă povestea asta e adevărată, atunci cred că este bine să o știi. Nu te-am salvat ca să desfac ce-au făcut zeii oamenilor. Te-am salvat pentru că eu oricum nu voi mai fi peste puțin timp. Și oricât mi-ar displăcea că doar voi rămâneți aici, deși nu sunteți capabili să vedeți cu adevărat zorile sau apusul, nici oceanul, nici munții sau frumusețea norilor, nici să simțiți vântul… nu este normal ce vi s-a făcut vouă, celor din linia întâi. Așa că eu vreau ca tu să trăiești, în felul tău ciudat și metalic de a trăi și, poate, cine știe, îi vei putea învăța pe alții să fie ca tine. Iar tu vei avea ceea ce nici oamenii nu au avut vreodată, vei fi unul din doi, iar Φ1 nu e numele tău, ci tot ceea ce ești și poate că ești chiar începutul. Iar pe mine cred că vor lua zeii de pe lume mai repede decât îmi e sortit ceasul morții, pentru ceea ce am făcut.”
Tăcerea se lăsă peste cei doi droizi – sau trei – în ei, în jurul lor, în clădire și parcă liniștea cuprinse chiar tot Pământul. Trăiau începutul sau sfârșitul? Și al cui? Φ1 avea nevoie de un alt nume, odată ce a înțeles mesajul. Și avea nevoie de putere să ducă mai departe începutul.
Poate că iubirea transcende totul. Trece dincolo de limitele pe care le putem înțelege. Ia atâtea forme câte are nevoie pentru ca Lumea să existe – divers, magic și mereu. Uneori, ia forma unei făpturi care în ultimele sale clipe oferă un dar ucigașului său.
[pictură de Vladimir Kush]
seria zece iubiri mai cuprinde: flutură-mi fluturi, zece iubiri, ador, eu, pe tine, te., îngăduie clipa, să fim., eșarfe de mătase, omul din vise
© Iustina Dorobanțu, septembrie 2019
Prinţesa Albastră 