voiam să te privesc prelung
să mă cufund în ochii tăi
precum spre adâncul nesfârșit al mării
m-arunc când visele se scurg

voiam să te privesc în ochi
să ne vorbim în dialect nocturn
când nu lumina ne permite să rostim
ci din infinit primim cuvinte vii

în timp ce măsuram ținutul, ți-am aruncat o privire. atunci am realizat că ar trebui să mă sui pe o scară înaltă ca să te pot privi în ochi. nu știu exact câte trepte am de urcat, nici cât va dura. un timp. poate că într-atât de mult, încât să mă răzgândesc. poate că încă înainte de jumătatea drumului mă voi fi hotărât că nu îmi doresc să te privesc, că nu am nimic de aflat. ești probabil un vis, o bucată din mine, ești ceva ce știu și neinteresant zilele astea. sau poate că drumul mă va înverșuna să aflu totul despre tine. ești atât de sus cocoțat în vârful lumii, încât scara spre tine este greu de parcurs. și dacă drumul ăsta nu spune despre mine și ce aleg eu să fac, ci despre tine și cum te-ai poziționat? atunci aș putea să renunț să-mi fac griji. doar voi continua să urc până la tine, dacă tot m-am pornit pe acest drum. voi ajunge într-un final și ne vom privi în ochi, în lumea fără cuvinte, în lumea în care gândurile circulă liber și oamenii se înțeleg de la inimă la inimă. ne vom spune lucruri noi, așa cum nu știam prin cuvinte rostite. vom descoperi ceea ce nu știam despre noi înșine. voi urca până la tine și îți voi arăta cât este de lung drumul până jos. te voi invita la o plimbare, iar tu vei accepta sau nu vei accepta. sau vei închide ochii și vei ieși din visul meu. în visul tău ai alte alegeri de făcut. așa că ai de ales mai întâi căror alegeri de alături.

eu voi începe să cobor, ascultând cu atenție alți pași decât ai mei. așa i-am văzut făcând pe toți cei care m-au așteptat pe mine. am mers alături un timp, am pășit cuminte sau am sărit câteva trepte deodată. am păstrat în inimă dăruirea pe care am primit-o de fiecare dată. inima e locul de unde o poți împărți la rândul tău, fără să se împuțineze.

[sursa foto]