Și dacă te vei trezi într-o zi, te vei uita în oglindă și nu te vei recunoaște?

Nici ochii, nici ovalul, nici privirea. Nici o fărâmă din tine, nimic. Vei privi străinul din oglindă. Vei ști că este reflexia chipului… tău, a chipului corpului tău, a corpului care te ține.

♣

Și dacă asta s-ar întâmpla, ce ai face?

Ia loc, așează-te comod. Închide ochii și fă un exercițiu de imaginație. Ia-mă de mână, să nu pășești cu teamă mai departe. Rămâi cu ochii închiși, dar lasă imaginile să se formeze. O noapte liniștită a trecut, te duci cu ochii mai mult închiși spre baie, aprinzi lumina, nu-ți bagi în seamă reflexia din oglindă, deși o prinzi cu coada ochiului. Apoi ceva te îndeamnă să te sprijini ușor de chiuvetă, să îți ridici privirea. Să te vezi. Să vezi. Amuțești.

Apoi?

♣

Nu știm niciodată ce urmează, nu la modul sigur. Nu știm ce vine după. Ne este în general frică de necunoscut. Ne împrietenim la un moment dat cu neștiutul, și suntem gata de orice. Nu ne vor purta pașii peste tot, n-au fizic cum, dar noi putem să o facem. Ne putem imagina măcar o părticică din infinit. Și cât timp ni s-a dat această capacitate, ar fi păcat să nu o folosim.

⊥

Mă privesc în oglindă. Și azi mă recunosc. Și azi este o nouă zi pe care o cunosc. Dar dacă tot ce știu despre mine, despre viața mea, este tot ce am aflat astă-noapte? Doar senzația e că mă știu de-o viață. Mai îmi ridic încă o dată privirea. Mă uit în oglindă. Cine sunt?

Cine ești?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017