și dacă ne grăbim prea tare cu evoluția tehnologică și cu înțelegerea lumii?

Ne bucurăm – cei care o putem face, nu cei din zone în care abia se trăiește, se moare de foame sau de oameni răi cu gloanțe – noi ne bucurăm din plin de tot felul de descoperiri tehnologice care ne pot face viața mai ușoară. Mașini care ne fac treaba, spală rufe, vase, telefoane inteligente care ne pot conecta instant, doar să și vrem să o facem, vehiculele electrice ce nu mănâncă resurse epuizabile. Și-ar mai fi multe de enumerat. Doar teleportare nu avem.

Ne bucurăm de o înțelegere din ce în ce mai profundă a vieții, a sensului, a întregului, a ființei. Ne alocăm timp pentru călătorii până în adâncul ce stă ascuns în noi. Apoi apare câte un a-ha, și încă unul, și încă.

Și când toate astea se întâmplă, zici ce tare-i omenirea asta! Unde poate ajunge! Vom călători printre stele!

♣

Da, chiar cred că vom călători printre stele. Pentru că tot de pe-acolo am venit.

Dar unde ne vom mai întoarce, cândva, peste un timp, în ce lume? Și dacă în loc să ne grăbim, ar trebui să conservăm ceea ce avem? Căci, cine știe, poate coborâm aici să învățăm ceva nou, sau poate venim din când în când ca să nu uităm ce e smerenia, ce e munca, ce e greul, să nu uităm cum e să fii mic. Le poți exersa doar într-o existență materială. Dar… nu ai ce exersa dacă tot curentul dezvoltării a dus prea sus comunitatea în care te poți desfășura. Dacă prin prea mult progres și prea multă luminare nu facem decât se condamnăm comunitatea la declanșarea misiunii de închidere-deschidere, acel potop care să curețe tot și să permită să rodească simplul, foarte simplul, greul, luatul de la zero, din peștera rece?

♣

Dacă goana asta e doar un semn că am stat cam mult pe-aici și vrem înapoi?

Dacă nu facem decât să ne fie mai greu data următoare?

⊥

Ca un val ce face tot ce-i stă în putință pentru a ajunge la mal.

Răzbește, iar în clipa următoare se stinge.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017