capitolul precedent

Radiezi de fericire. E bucuria ta sinceră, e dăruirea ta imensă, e felul în care privești aventura pe care ai acceptat-o: un an pentru noi, un an departe de grijile și problemele pe care le rezolvăm zilnic, un an în care să jucăm viața pe o singură carte – fiecare pentru doi.

Soarele a apus și în casă e liniște. Am acoperit amândoi agitația cu tăcere.

E ultima noapte în care te voi putea strânge în brațe. Dar tu îmi ceri să nu fie o noapte în doi, pentru că judeci după cum cunoști, iar eu nu ți-am spus adevărul. Pentru tine e ultima noapte dinainte de toate celelalte în care vom împărți clipă de clipă viața. Îți dorești să dormi singură, e ultima noapte în casa aceasta, e ultimul tău moment sub acest acoperiș, e ultima liniște de acest fel – tu și eșarfa ta de mătase.

E ultima noapte în care îți pot urmări conturul feței sub lumina palidă a lunii. E noaptea în care nu dorm. Stau și te privesc ore întregi. Așa cum ești învelită în eșarfa ta, îmi pari un fluture ce abia urmează să cunoască lumea. Și care nici nu-și cunoaște frumusețea, căci nu-i este dat să afle cât de minunat este.

~ continuarea: partea a doua. 8 ~

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

capitolul precedent

Astăzi a fost cea mai grea zi din viața mea. Să semnez hârtiile, să o las acolo, să o las singură, să îi iau ultimele bucurii care i-au mai rămas. Mă doare ca naiba, mă doare în inimă, mi-aș dori ca asta să fie ultima zi a vieții mele, mi-aș dori să îmi pot curma suferința și totul să se termine aici.

Închid în urma mea ușa și privesc apartamentul gol. Gol și umplut de muzică. A avut grijă să lase muzica. Oare cu bună știință, oare pentru mine? Oare pierdută în povestea ei? Îmi curg lacrimile, îmi curg multe, și mai multe, și urlu, și urlu cum n-am știut că poate urla un om de durere

Nu știu de câte ore stau aici. Nu știu. Nu mai am lacrimi. Niște urme de suspine, atât. Stau precum stătea și ea, în colțul ei de canapea. Îmi întind mâna peste eșarfa alba, joaca ei, bucata de material pe care nu îndrăzneam să i-o mut din loc. Îmi plimb mâna printre falduri. Îmi revine în minte prima azi. Oare câte ore a stat aici? Cam cât am stat și eu acum? Mă doare. Mă doare rău tot corpul, mintea, inima, mă doare obligația de trăi fără ea și pentru ea. Am aruncat hârtiile pe masă imediat ce am intrat în apartament. Hârtiile în care am semnat că ei îi este mai bine acolo. Hârtiile în care am semnat pentru suma lunară pentru îngrijiri, suma pentru care îmi voi petrece viața. Absurditatea situației e că o voi face pentru ea, dar mereu fără ea.

~ continuarea: partea a doua. 9 ~

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

capitolul precedent

Totul e împachetat, lucruri utile, lucruri mărunte, amintiri și noi. E ultima noapte în casa asta, înainte de vacanța cea mare. E o noapte pe care nu vreau să o grăbesc.

Focul se stinge încet în șemineu. O amețeală mă cuprinde, ca un parfum, ca un dans, ca un vis, ca un ultim sărut, ca un primă invitație la dans și o promisiune nerostită. Mi-am strâns pe corp eșarfa mea de mătase albă, e singura pe care mi-am lăsat-o la îndemână să mă învelesc. Îmi las pleoapele să cadă, să dorm adânc și să visez.

De mâine mă ocup de restul vieții mele.

~ continuarea: partea a doua. 10 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

capitolul precedent

Îmi făceam degeaba griji pentru Ana. Incredibilul meu i-a aranjat un post în firma lui. Nu știu dacă a făcut-o pentru ea sau mai degrabă pentru el, știind că este de încredere, poate că a vrut să se asigure că are un ochi vigilent în plus în companie în perioada cât lipsește.

Și la facultate a discutat deja, iar ei caută un înlocuitor pentru cursurile pe care le susțineam eu.

E un sentiment frustrant să-i vezi câți știau ce se întâmplă, și să nu sufle o vorbă. Pe de altă parte, îi admir și le mulțumesc că au reușit să o facă.

Deja mă simt vizitator în oraș. Privesc altfel clădirile. Aerul are un alt miros. Văd detaliile pe lângă care treceam nepăsătoare.

Lui Adam nu i-am spus încă. Îi voi spune în ultima zi. Am încredere că se va descurca, așa cum m-a găsit și pe mine, va găsi și pe altcineva. Nu cred că a sesizat că e ceva schimbat la mine sau că Ana e și ea agitată. El continuă să vină cu lalele colorate, nu știu cum reușește să găsească buchete atât de asemănătoare, precis e o florărie specializată exact în așa ceva. Iar dacă Adam știe cumva ce se întâmplă, dar nu zice, înseamnă că lumea lui e reală. Iar dacă lumea lui e reală, ceva îmi scapă, întrucât acolo lucrurile merg în direcția în care îți dorești, iar eu nu mi-am dorit această vacanță lungă.

Sesizez ironia sorții când primesc detaliile despre prima vilă în care vom locui. În loc de poze, ne-au trimis niște schițe făcute cu cerneală neagră. Interesantă abordarea aleasă de agenție. Pentru mine, mai mult decât pentru alții, are o notă aparte, știind cum “arată” lumea lui Adam.

Sunt atât de prinsă cu toate lucrurile care trebuie făcute rapid acum, încât nici nu am timp să mă mai gândesc dacă este bine ceea ce facem sau dacă chiar îmi doresc asta. Ceea ce e de folos, odată ce am pornit pe acest drum. Mai bine să nu stau pe gânduri, să nu analizez, ci doar să mă bucur de ceea ce se întâmplă.

~ continuarea: partea întâi. 10 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

capitolul precedent

Micul dejun mă așteaptă, cum altfel, pregătit de incredibilul meu. Am glumit de atâtea ori spunându-i incredibil, încât a ajuns mai incredibil decât mi-aș fi putut vreodată imagina.

Sunt tăcută și mă lasă în tăcerea mea. Apreciez asta. Îl îmbrățișez și dispar. Caut prin sertare o agendă pe care o păstram “pentru ceva special”. Cred că a venit momentul să scriu în ea. O împart în trei secțiuni: organizare, jurnal și… proverbe.

Încep cu organizarea:

• ce punem în bagaj
• ce împachetăm și ce depozităm
• ce dăm
• mutare clienți

Nu pot lăsa lucrurile vraiște, trebuie să mă asigur că are cine să îmi primească clienții și să las câteva detalii despre ei. Apoi să văd ce pot să fac pentru Ana. Și să împart bine lucrurile din casă, astfel încât la întoarcere să știm ce și pe unde găsim.

În jurnal o să notez chiar de astăzi. Câteva gânduri care să îmi urmărească traseul din acest an, suișuri și coborâșuri, îndoială și încredere, pe rând.

Iar în proverbe o să colectez cele mai importante vorbe care definesc viețile oamenilor din fiecare țară în care vom sta. Mă aștept ca la final să găsesc ceva interesant, mai degrabă un tipar comun, decât lipsa acestuia, dar și identitatea și puterea fiecărei societăți în parte.

Să înceapă acțiunea “împachetarea”. Incredibilul meu s-a ocupat din timp, chiar azi ne vor fi livrate cutiile.

Îmi trec prin mână o mulțime de amintiri. Casa se golește puțin câte puțin. Dispar lustrele, CD-urile, boxele, seturile de farfurii și pe rând toate cele din casă. La finalul a două zile de împachetat continuu sunt mulțumită de rezultat. Fără covoare și cu mobila deja împuținată, ecoul reîncepe să se audă, așa cum era la început, când abia ne mutasem. Locul seamă mai mult cu o schiță făcută cu creionul decât cu o casă primitoare, așa cum ne-a fost în ultimii ani. Bună ziua, nostalgie! Bună ziua și mie.

~ continuarea: partea întâi. 9 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

capitolul precedent

– Sper că nu ai stat mult să mă aștepți… M-aș fi grăbit dacă aș fi știut că ai ajuns.

– Nu-i nicio problemă, zâno! M-am plimbat prin zonă. Eu am rugat-o pe Ana să nu îți spună decât înainte de a pleca.

– Mi-ai făcut cadou timp pentru muncă? încerc eu să glumesc.

– Chiar așa!

Zâmbetul mare pe care îl afișează acum, cumva și bucuros și triumfător și ghiduș… ascunde ceva. Mi-a stârnit curiozitatea. Oare ce surpriză mi-a pregătit?

– Zi-mi, ce e?

Evident că nu-mi dă vreun răspuns acum. Adaugă suspans.

Ajungem la restaurant, glumim, savurăm, vorbim, ne aducem aminte de fuga la munte de acum două săptămâni. Apoi incredibilul meu îmi povestește. Eu tac și el îmi vorbește. Timpul a rămas undeva suspendat în încăpere. E timpul meu care a rămas în loc, împreună cu toată lumea mea. Pentru ceilalți, pentru el, pentru toți timpul nu s-a împotmolit. Doar al meu. Cu tot cu gânduri, cu viață, cu vise, cu Adam, cu Ana, cu el, cu mine.

Nu mă simt în stare să-i zic da, căci planurile mele erau altele. Dar nu am puterea de a-i zice nu, nu lui, nu acum. Îmi curg gândurile-n cascadă, unul după altul vin și se duc. Se duc precum apa curge și nu stă locului.

– OK.

– OK… ce? Ești de acord? Îți place propunerea? Ok te gândești?

– OK mergem, îi răspund.

Nu-i ca și cum aș putea să nu fiu de acord. Decât dacă aș rămâne pe cont propriu. Sunt zile ca cea de azi în care mă bucur că îmi pot asculta singură păsurile, că mă pot tempera, că pot face un pas înapoi și trage aer în piept. Altfel nu știu cum aș putea trăi alături de el.

Și-mi asum decizia și accept provocarea.

Douăsprezece luni vom colinda lumea. În toate cele patru zări vom merge. Vom învăța rosturile unui loc, ne vom face câțiva prieteni, vom îndrăgi apusurile de acolo, apoi o vom pleca. Ne vom acomoda pentru a învăța despărțirea și reacomodarea și iar despărțirea.

Locurile sunt deja alese de el. Douăsprezece la număr. Și douăsprezece zboruri între ele. Casa noastră ne va aștepta, așa cum ne vor aștepta și toate lucrurile pe care le avem de făcut. Sunt de acord că nu aș fi acceptat dacă n-aș fi fost pusă în fața faptului împlinit. Nu aș fi putut construi alături de el traseul. M-am simțit vinovată față de clienții pe care i-am amânat pentru câteva zile pentru a-i face loc lui Adam. Dar să le zic că dispar timp de un an, lor și celor de la facultate, n-aș fi putut, cât timp totul se mai putea anula sau cel puțin amâna. Nu mai e cazul. Casa noastră are deja chiriași pregătiți să vină peste o săptămână – s-a ocupat incredibilul meu de tot.

Accept provocarea și vom vedea ce iese din toată această poveste. Cu siguranță ceva interesant, dar mi-e teamă că ne va transforma într-un fel pe care el nu a putut să îl prevadă.

Ajunși seara acasă, eu am mai rămas un timp în sufragerie, eu și gândurile mele. Eu și eșarfa mea. Va avea parte de un an pe cinste! Îmi plimb degetele de-a lungul și latul firelor, îi conturez faldurile, mă joc cu ea, iar ea nu se joacă înapoi cu mine. Ea tace și ascultă, mereu și mereu.

~ continuarea: partea întâi. 8 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

capitolul precedent

Îmi place turnura ultimelor zile. Mic dejun cu cafea aburindă în fiecare dimineață, mon chef pregătind cina, ședințe lungi cu Adam, soare blând, ieșiri târzii la expoziții și piese de teatru, nopți adormite în îmbrățișări, de parcă cineva ar fi cules dintr-un jurnal secret rețeta zilei mele perfecte, a pus la copt tot amestecul acesta și mi-a pregătit câte o bucată pentru fiecare zi.

Am avansat destul de mult cu Adam. A venit la mine cu încredere, deși nu mă cunoștea. Atunci și-a ascultat instinctul, acum are încredere în mine tocmai pentru că a înțeles că îmi pasă de el, de ceea ce i se întâmplă și că vreau să îl ajut. Și mai ales pentru că îl ascult fără a-l contrazice, fără a-i dărâma lumea. Acum mi se arată așa cum este: vulnerabil și plin de îndoieli. Curajos însă, deși nu conștientizează. Nu ar fi fost la mine în cabinet, nu m-ar fi căutat, nu mi-ar fi vorbit dacă nu avea doza de curaj necesară. Nu ar fi continuat să îi aducă Anei flori, dacă s-ar fi luat după felul în care le primește. Adam duce o luptă cu el însuși și pentru el însuși. Lucrăm împreună să punem bazele unui echilibru, cimentăm temelii și dărâmăm ziduri pe care le-a înălțat de-a lungul anilor între el și toți ceilalți.

Mi-am abandonat majoritatea clienților, i-am trimis către colegii mei și i-am acordat lui Adam toată atenția mea. Sper să nu regret această decizie în care este o doză mare de egoism. N-am făcut-o pentru el, ci pentru mine. Îmi place lumea lui. Nu încerc să-l scot de acolo, ci doar să-l ajut să coabiteze în el cele două lumi. Pentru că știu că este singura variantă care poate funcționa pentru el. Pentru că vreau să aflu mai multe. Pentru că mereu m-am întrebat dacă nu cumva “tratăm” ceea ce nu înțelegem, omorând de fapt fărâma de adevăr care iese la iveală prin falia fracturată a realității așa cum o știm. Nu cunoaștem, nu vrem să aflăm și este mai ușor să astupăm decât să cercetăm și să fim deschiși opțiunilor. Fiecare pacient îmi oferă oportunitatea de a-mi pune această întrebare, o fac, apoi fiecărei întrebări îi găsesc răspunsuri și justificări pentru a continua mersul lucrurilor așa cum îl urmez dintotdeauna. De data asta simt că e altfel. Că măcar pot ajunge puțin mai departe. Este foarte posibil să ajung la aceeași concluzie ca întotdeauna, dar voi înainta mult pe partea de teoretizare a procesului parcurs de terapeut alături de pacient, clarificând astfel o parte din întrebările și temerile studenților. Le voi răspunde mai ușor având un material redactat.

Mi se pare extraordinar că am reușit să ajung în această etapă a carierei. În astfel de momente îmi mulțumesc că nu am ezitat să dedic timp muncii, că îl am pe incredibilul meu alături și că mă susține. Știu că sunt mulți care sunt convinși că doar norocul m-a adus aici, dar nu mai încerc să le explic ceea ce ei nu au de gând să înțeleagă. E vorba doar de muncă, de multă muncă.

Adam a făcut o pauză lungă, care mi-a lăsat răgazul să mă gândesc la toate acestea. Îi voi opri însă tăcerea; și gândurile lui au fugit cu siguranță și ele prin lume cu ocazia asta. Și n-aș vrea să fugă prea departe, căci va trebui să le prind din urmă.

– Voi pleca acum, nu vă mai rețin astăzi. Revin mâine, am programare deja făcută. E prea mult zgomot astăzi.

Se pare că am ratat deja șansa de a prinde gândurile lui Adam.

– Nu voi încerca să te rețin, dacă tu asta simți că trebuie să faci. Te aștept, dar nu mâine. Luni.

– Așa este, luni. Uitasem de weekend. Mulțumesc de înțelegere.

Așa a încheiat Adam, s-a ridicat, m-a salutat și a plecat.

Zgomot. Nu-i zgomot în jur. E poate un zgomot pe care nu-l cunosc dar despre care aș vrea să aflu mai multe. Lumea lui Adam e purtătoare de zgomot? Înseamnă că sunt încă departe și am înțeles mult mai puțin decât credeam.

Mă las în scaun, mă preling spre pământ oprindu-mă într-o poziție de relaxare și disconfort, deopotrivă. Închid ochii pentru a mă lăsa pradă unui exercițiu de imaginație. Oare cum se aude zgomotul într-o lume de lumină, de alb și trasee negre? Cum se aude? Cum se vede? E un ghimpe, e o gheară care sfâșie adânc? Sau poate că nu-i vorba despre cum se simte. Poate e vorba despre sursă, despre ceea ce provoacă zgomotul. Am impresia că simt prezența lui Adam în cabinet, așezat încă în fotoliul din care se ridicase cu câteva minute în urmă. Nu-i acolo, știu că nu e. Mi-aș dori să fie? Întrebarea asta în aruncă buza sub incisivi. Realizez ce fac, dar nu o eliberez imediat. Nu-i în regulă. Eu nu… eu nu. Mă ridic în picioare și respir adânc. Privesc pe geam trecătorii, mașinile, forfota. Îmi apropii fruntea de geamul rece și îmi doresc să-mi revin cât mai repede.

Ana ciocăne ușor la ușă.

– Aș vrea să plec. Nu mai aveți programări pentru astăzi, domnul vă așteaptă jos, a venit deja de vreo zece minute dar nu v-am deranjat. Iar ciudatul nu cred că mai revine azi, eu zic să plecați liniștită.

Dau din cap aprobator. Zâmbesc către ea, draga de ea. Ana nu s-a obișnuit să mi se adreseze la per tu. Ne știm de câțiva ani, dar ea a rămas neschimbată în ceea ce privește manierele.

– Weekend cât mai plăcut, draga mea!

– Asemenea, doamnă.

Închide ușa. Îmi lipesc din nou fruntea pe geamul înalt al cabinetului și mi-l imaginez pe incredibilul meu plimbându-se pe trotuarul din fața clădirii, pierzând timpul în dreptul vitrinelor de la magazinele alăturate. Probabil că în timp ce el le privea, în geam a apărut pentru puțin timp reflexia lui Adam, trecând prin spatele lui.

~ continuarea: partea întâi. 7 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

capitolul precedent

Ascult fascinată poveștile lui Adam. L-am cunoscut acum trei săptămâni. De atunci mă vizitează zilnic, cu excepția zilelor libere. Am început să plec din ce în ce mai târziu de la muncă, să îl aștept cât este nevoie și, indiferent când ar veni, nu îl grăbesc. Desigur că acest comportament îl deranjează pe frumosul meu domn de acasă. Adam este pacientul meu dintâi acum. Iar profesia mea este tot ceea ce am mai de preț. În acest fel, Adam a devenit prioritatea mea. Orele petrecute acasă au rămas puține, foarte puține în ultimii ani. Iar acum le restrâng și mai mult. În ultimele zile îl simt pe incredibilul meu mai atent cu mine, ca și cum Adam a ajuns să îi trezească impulsuri de gelozie pe care nu a fost capabil să le exprime ani întregi.

Am constatat că îmi pierd concentrarea când îl ascult pe Adam. Omit să notez idei întregi și mă afund în gândurile mele, în ce am, ce nu am, ce aș fi putut avea, ce nu, cum ar fi să fi fost altfel, visez cu ochii deschiși, vorbele lui sunt o melodie de fundal. Am găsit un nume pentru această stare cu care nu m-am mai confruntat până acum în cariera mea – îi spun efectul Adam. De fapt, nici nu știu cum îl cheamă. Nu a vrut să-mi spună, insistând, destul de convins, că îi știu numele și că este doar o chestiune de timp până îmi voi da seama. Până atunci, m-a îndemnat să îl strig oricum îmi doresc, iar eu am ales numele primului bărbat al lumii.

Lumea lui Adam este toată o înșiruire de forme geometrice, de cuburi, cercuri și  linii trasate peste tot. El înaintează peste ele ca un funambul, pășind pe linii și pe muchii. Adaugă sau îndepărtează forme după cum dorește să îi fie drumul, creează din mers, umple spațiul sau îl golește. Pentru el, lumea întreagă este astfel desenată, însă oamenii au uitat cum să o vadă, cu atât mai puțin cum să o construiască. Așa că merg nesiguri, împleticindu-se și împiedicându-se în toată încrengătura care există sub tălpile lor și în jurul lor.  

Nu știu când a pierdut Adam culorile – sunt convinsă că la început lumea lui a fost precum lumea noastră, a celorlalți. Apoi ceva s-a întâmplat și a înlăturat bucată cu bucată tot ceea ce nu i-a convenit, tot ce a considerat că nu se potrivește. Încerc exerciții de imaginație. Vreau să văd cum este lumea lui, ca să îl pot înțelege mai bine. Fără umbre, fără nuanțe de gri, doar în alb și negru, doar cu contururi precise. Este lumea dezgolită de straturile ei înșelătoare. Îl las să-mi povestească cu emfază. Este entuziasmat că mi-a captat interesul. Se bucură ca un copil de fiecare dată când îi pun întrebări, când ridic câte o sprânceană, când las să se audă câte un ahaa.

Lumea lui Adam e plină de lumină. În lumea lui lumina nu se sparge în culori, nu există apusuri cu cerul umplut de flăcări,  nu există fetițe îmbrăcate în roz și băieței în albastru, nu există întinderi verzi de păduri și nici mări albastre. Lumea lui este construită din lumină și contururi, din alb și fire de negru, unele potrivite pentru forme, altele pentru distanțe și altele dau măsura timpului și a curgerii lui, într-un sens sau altul. Nu-s aidoma unor caricaturi. Așa ar arăta cel mult imagini în două dimensiuni, poze și amintiri statice. Pe măsură ce adaugă noi straturi, trece în noi dimensiuni, în trei, patru, șapte, unsprezece. Lumea se arată tuturor simțurilor din straturi suprapuse și intercalate de țesături fine făcute din fire negre foarte subțiri. Tot ceea ce este se vede, se aude, se simte în inimă, se simte pe vârfurile degetelor. Mi-e greu să explic ceea ce abia încep să înțeleg. Nu-i vorba doar de alb și negru, de suprafețe luminate și dungi negre, nu-i o ciuntire a percepțiilor, ci opusul a tot ceea ce cunoaștem. Dacă ochii ne permit acum să distingem milioane de nuanțe ale culorilor, în lumea lui Adam se “vede” mult mai mult, căci culorile curcubeului ne bucură doar ochii, dar lumea văzută în profunzimea ei este mult mai plină. Lumea, așa cum o trăiește Adam, este mai amplă, mai maleabilă, mai bogată.

Iar modul în care se joacă cu distanțele și timpul îmi trezesc și mai mult curiozitatea. Pentru că, dacă nu este totul doar imaginația bogată a unui pacient, poate că tocmai asist la deschiderea unei uși către lume în toată măreția ei, așa cum am uitat să o trăim. Dacă totul este real, dacă vom putea mai mulți să pătrundem în acest frumos univers, îi vom putea mai apoi ghida și pe alții, iar omenirea este în pragul următorului salt al evoluției. Să poți călători oriunde, oricând, fără limite, să poți să ai mai mult timp la dispoziție pentru clipele pline de bucurie, este absolut extraordinar.

~  continuarea: partea întâi. 6 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

aici, partea întâi. 1.  aici, 2  aici, 3

Râd cu poftă, cum nu obișnuiesc să o fac în timpul orelor de lucru. Și râdem împreună, eu și pacientul meu cel „ciudat”. Așa îl numește Ana, care acum strâmbă din nas când îl trece în lista de programări, dar tot ea e cea care nu i-a rezistat și mi l-a băgat pe ușă în prima zi. Ana nu poate refuza un bărbat care îi aduce un buchet de flori, mai ales dacă sunt lalele și pline de culoare. Ea ia florile, iar eu descopăr în agendă șase programări în loc de cinci. Așa e Ana. Iubește lalelele, pașii de merengue și ar încheia fiecare masă cu ile flotante. E plină de viață și e baza mea în ceea ce privește toată organizarea de la cabinet. De aceea, nici eu nu-i pot refuza programările surpriză pe care le face.

În primele zile când a venit la mine, a vorbit doar el. La început m-a speriat tot ce îmi spunea și felul în care o făcea. Iese din tiparele pacienților mei. Este cu totul altfel, nu are problemele cu care sunt obișnuită să mă confrunt, deși lista lor nu-i scurtă. Îmi povestește despre frici despre care nu am învățat în școală. De fapt, el nu le numește frici, așa le-am catalogat eu. Pentru el sunt confruntări, ipoteze, soluții, variante. Le spune șanse, dar fuge de ele de rupe pământul. Ca de obicei, am plecat de la premisa că nimic din viziunea lui asupra lumii nu-mi strică echilibrul. Ascultându-l, am început să acord din ce în ce mai multă atenție explicațiilor sale. Să trec dincolo de a le asculta pur și simplu, pentru a le înțelege cât mai bine. Lucrurile pe care le spune sunt incredibile, iar pe măsură ce îmi explică încep să mă gândesc că ar putea fi reale. Dar știu că lumea nu ar fi deschisă să le audă. Știu că pentru a le vorbi despre anumite lucruri, oamenii trebuie să fie pregătiți și însoțiți în drumul descoperirii. Aici ar fi vorba despre cu totul altceva decât clasica rezistență la schimbare. Este mai curând vorba despre curajul de a privi viața în față, sub lupă și cu nocturna aprinsă în plină zi, pentru a avea toată lumina necesară pentru a vedea mai bine.

Îl ascult de mai bine de două ore. Trece de la seriozitate la joc și înapoi la seriozitate într-o clipă, în cel mai natural mod posibil. Relatează cu mult umor și cu o autoironie fină, îmi arată lumea din altă perspectivă, încât ajung să râd și să mă bucur de glumele vieții, așa cum am omis de atâtea ori să o fac. Am rugat-o pe Ana să anuleze restul programărilor de astăzi. Celelalte, până la sfârșitul săptămânii, sunt deja anulate. În clipa asta mi-aș dori să nu-mi fi luat liber, ci să fiu aici, la muncă, să am cabinetul disponibil atunci când noul meu pacient va reveni. Nu-mi mai schimb programul acestei săptămâni, dar mă asigur că săptămâna viitoare voi face acest lucru. Îi cer Anei să-i reprogrameze pe ceilalți pentru mai târziu, în funcție de nevoi și posibilități. Deși pare foarte riguros în a-și face programări și a se asigura că totul este în regulă, Adam nu a apărut niciodată în intervalul stabilit. Are o incapacitate derutantă de a nu putea urma orele după care ne ghidăm cu toții. Pentru el au un înțeles specific, cu totul altul decât cel agreat de întreaga societate. Mă întreb de câte ori a fost acceptat așa cum este, în afară de a fi respins. Iar atunci când trece drept “normal” în interacțiunile sale, oare sunt momentele sale de luciditate sau minte cu stil, fiind prins în lumea pe care și-a construit-o?

Sau pe care a găsit-o.

Sau regăsit-o, cred că m-ar corecta el, dacă mi-ar auzi gândurile.

~ continuarea: partea întâi. 5 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

aici, partea întâi. 1.

aici, partea întâi. 2.

– Bună dimineața, incredibilul meu!

– Bună dimineața, frumoasa mea zână!

– Mi-au plăcut mult serile din urmă și weekend-ul. Ar trebui să te las mai des să te ocupi tu de cină, îi zic eu chicotind ușor.

– Hai să ne luăm liber săptămâna asta. Să ne plimbăm aiurea, să ne urcăm în tren, să mergem fără vreo destinație anume. Sau să stăm acasă, să închidem toate ceasurile și să uităm de lume. Sau orice altceva vrei.

– Fii serios! Am agenda plină, la fel și tu! Nu putem face asta pur și simplu.

– Ba putem. Doar că am uitat să fim tineri, suntem prea serioși. Hai să încercăm să fim și altfel. Azi și mâine ne facem treburile la serviciu, apoi ne luăm vacanță câteva zile. Săptămâna de lucru de două zile, ce zici?

– Știi bine că la mine lucrurile stau diferit. Nu pot lucra în avans. Nici de la distanță. Este nevoie să fiu în cabinet atunci când îmi vin pacienții. Sunt intervale de timp și spațiu cu care nu pot jongla.

– Dar poți încerca să schimbi programările. La mine la birou echipa se descurcă și fără mine. Știu că la tine e altfel. Cu atât mai mult aș vrea să te știu departe de pacienții tăi ciudați, măcar pentru câteva zile.

– Bine, bine. Mă ocup azi de schimbarea agendei. Fac tot ce pot pentru a-mi elibera zilele acestei săptămâni. Dar nu te arunca să cumperi bilete sau să faci vreo rezervare. În cazul în care nu iese evadarea asta pe care mi-o propui.

E atât de hotărât, încât știu că discuția noastră nu va duce nicăieri altundeva, decât în direcția în care a pornit atât de ferm. De-aia nu spun de obicei nimic din ceea ce se întâmplă la muncă. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Eu cu oamenii, el cu cifrele. Eu cu crizele vieții, el cu crizele financiare. Așa ne e cel mai bine. Altfel, ajungem în situații precum cea de astăzi. Nu știu ce mi-a venit să-i povestesc despre pacientul meu cel mai nou, omul fără nume, anonimul convins că știe mersul Universului, tânărul care are nevoie ca cineva să îl asculte. A venit trei zile la rând, s-a programat și astăzi, și da, asta este puțin ciudat, să se arunce atât de brusc și din plin în aceste ședințe, dar nu-s aici să judec, ci să fiu de folos celor care vin la mine.

Îmi plac întrebările pe care și le pune și răspunsurile pe care le găsește. De mult timp nu am mai întâlnit o asemenea persoană. Aproape că mi-au lipsit peste weekend discuțiile cu el. Simt că gândesc iar, profund și curat, că sap prin coridoarele uitate ale unei grote ascunse de lume. E o provocare bună, mă scoate din domeniul meu și mă îndepărtează atât de mult încât… ei bine, ajungând foarte departe, mă uit în urmă și privesc diferit, văd mai multe detalii și pot merge în profunzimea lor. Fiecare lucru, fiecare om are atâtea fațete câte este dispus să-ți arate, iar dintre puținele disponibile se triază și rămân câte ești dispus să vezi. Nu știu cum de m-am putut îndepărta de ceea ce voiam să fiu atunci când am deschis cabinetul. M-am pierdut în rutină, în munca făcută bine dar nu excepțional, m-am oprit de multe ori înainte de a ajunge la capătul tezelor mele – așa cum mi le doream cu adevărat, pentru a mă putea adresa cât mai multora, uitând că nu acesta e scopul. Am uitat să-i provoc să gândească dincolo de ceea ce cunosc. Iar acum am șansa de a trezi în mine acest fel de-a fi. Nu, n-am să ratez asta!

Două zile de muncă pentru mine, cinci de pauză să fie după, pentru mine și incredibilul meu, apoi înapoi în lumea minții. Ies pe ușă zâmbind, cu voie bună, în drumul spre ieșire trecând – cum altfel – pe lângă canapeaua din sufragerie. Potrivesc eșarfa de mătase pe canapea, ancora mea albă, pentru seara zilei, aflată la multe ore distanță.   

~ continuarea: partea întâi. 4 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018