iluzii de mătase. 1.


La sfârșitul zilelor lungi și pline îmi place să mă cuibăresc pe canapea. Este acel sentiment de acasă de care am nevoie. Cu picioarele ghemuite, cu tălpile departe de podeaua rece și cu trupul rezemat într-o parte, îmi plimb mâna peste spătarul canapelei, peste catifeaua întinsă și faldurile de mătase. Este locul în care las mereu o eșarfă de mătase albă, imensă. Pentru mine este confortul după care tânjesc încă de la ora prânzului, așa că mă asigur că îl regăsesc negreșit.

Miercurea este ziua noastră, singura zi a săptămânii când putem fi împreună în cele câteva ore ale serii. În rest, drumurile ni se întretaie mult prea puțin, mai degrabă împărțim traiul sub același acoperiș și purtăm sâmbete și duminici prin alte orașe, în goană, ba împreună, ba separat, strecurând vacanțe ori de câte ori putem. Așa că am transformat seara de miercuri într-un ritual care ne readuce împreună: o cină cu lumânări aprinse în sfeșnicul de argint, mâncăruri rafinate servite în cele mai bune farfurii, vin roșu sec în pahare cu picior înalt. El, impecabil în frac, eu în rochia lungă cu decolteu adânc, amândoi parcă desprinși din cine știe ce decernare a premiilor Oscar. Iar în lumina slabă a lumânărilor părem a fi o poveste încă nescrisă. Filmul nostru alb-negru, mut, cu cartoane înrămate întortocheat și litere albe pentru cuvintele nerostite rulează în cinematograful din zona suburbiilor din nordul orașului. Nu știu cine trece să-l vadă, nici cine mai vine să vadă filme proiectate de pe rolă. Zâmbesc, îmi afund mâna în mătasea albă și râd cum gândul corector nu a întârziat să apară. N-avem niciun film, nicio amintire inscripționată în niciun fel permis de lumea modernă. Ne avem doar pe noi. Goi de lume, goi de noi înșine, doi veșnic-tineri care se privesc în ochi și se reîndrăgostesc, pentru a câta oară? De parcă balul bobocilor poate avea atâtea ediții câte ne dorim noi să aibă.

Astăzi am ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Am stat mult la cabinet, am rămas să ascult istorii care m-au atins profund. Și nu ar fi trebuit să se întâmple asta vreodată. Am învățat în atâția ani detașarea, am exersat-o, am dus-o chiar la extrem, apoi am regăsit umanitatea din mine și am ajuns să privesc de la distanță durerile sufletelor. Sunt în stare să predau despre asta, să țin discursuri, să îi îndemn, să le explic, dar iată că uneori cad în propriile mele capcane. Poate că am crezut prea mult în mine, în premiile luate și în invincibilitatea mea profesională.

Remarc cum privesc mult prea des ceasul. Nu trece un minut între o privire și următoarea. Tăcerea nesosirii lui este apăsătoare și-mi lasă prea mult timp cu gândurile mele. Muzica rulează în buclă, ca o mantra căreia îi pot da glas pe voci diferite. Mi-a fost pe rând bucurie, anticipare, emoție, freamăt, dans, ritm, răbdare, îngrijorare, întristare, lacrimi, durere, suspine, furie, nepăsare, calm. Mi-e mult prea mult, dacă mă joc cu ea ca și cu focul. Pot doar să o opresc. Să opresc muzica, lumânările și să-mi opresc ziua. E trecut de ora unu, mult prea târziu ca să mai vreau ceva pentru această zi, mult prea târziu chiar și pentru o cină, dacă va veni. E deja joi, e timpul să las ziua care a fost. Într-un soi de bravură, într-un impuls care strigă „vezi, te-am așteptat!” mă-ntind pe canapea, în rochia mea lungă, departe de a semăna cu o pijama, cu rujul încă pe buze și îmi acopăr spatele cu eșarfa de mătase. Mi-e frig și știu că noaptea abia a început. Dar simt cum încolțește în inimă dorința de a dovedi, de a acuza, de a fi eu versus el, practic de a face tot ceea ce obișnuiam să consider a fi comportamentul inadaptaților. De parcă nu pot trece cu vederea ceva ce se întâmplă atât de rar încât nici nu ar trebui luat în seamă. Miercurea este a noastră, chiar dacă o dată pe an o ratăm. Poate ar trebui să îl sun. Nu de control, nici pentru a-l grăbi, ci pentru a vedea că-i este bine, că nu s-a întâmplat ceva. Îmi temperez rapid gândurile care mă aruncă într-o panică nejustificată. Îi este cu siguranță la fel de bine precum îi era și ieri pe vremea asta, precum îi va fi și mâine. Doar că azi era miercuri. Era ziua noastră. A fost ziua noastră și a trecut.

~ continuarea: partea întâi. 2 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s