iluzii de mătase. Epilog.

Structura micromoleculară a țesăturii de mătase permite deplasarea vibrației de-a lungul circuitelor create de viermii de mătase, cu mult înainte ca firul să prindă forma pe care o știm, înainte ca firele să fie prinse în țesături ample, cu cădere ușoară. Codificând energia gândului în puncte de vibrație, țesătura este scheletul central, funcționând în simbioză cu inima, purtătoarea legii întâi a Universului, iubirea.

Pierzând cunoștințele asupra lumii, oamenii nu fac decât să își împodobească femeile în țesături colorate de mătase. Au uitat de ce prețul acestei țesături este ridicat, doar îl mențin la un nivel de care profită, deși nu îl înțeleg. Așa că aruncă mătasea pe umeri goi. Cei ce se cred mai înțelepți se mulțumesc să o trimită doctorilor sau industriilor sofisticate. Dar habar nu au ce pierd.

O simplă atingere a unei țesături de mătase, de preferință de culoare alb-izabelin, la momentul potrivit și în felul potrivit, petrecând degetele ușor de-a lungul firelor, permite comunicarea între două persoane, dincolo de barierele spațiului sau timpului. O atingere a unei țesături de mătase, de preferință de culoare galben-de-Neapole, petrecând degetele de-a curmezișul firelor, îngăduie călătoriile de-a lungul și de-a latul zilelor, pentru cei ce știu cum să o facă.

Timpul este doar o iluzie proiectată asupra lumii. O iluzie care depinde de un singur fir de mătase. Sau de o întreagă pânză, în mâini dibace.

۝

Drag cititor, nu știu de partea cui ai fost, care dintre ei a avut susținerea ta și către care ai privit dezaprobator. Ce-ți pot spune acum este că niciunul nu a câștigat și niciunul nu a pierdut. Deși, aparent, fiecare dintre ei se poate regăsi într-una dintre aceste ipostaze. Mă retrag fără a lansa judecăți asupra lor, a ta sau a mea.

Sfârșit ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 11

capitolul precedent

Îmi plimb obosit mâna peste eșarfa albă de mătase. Ori sunt foarte obosit și-mi joacă mintea feste, ori chiar am găsit în eșarfă o idee. Imaterială și totuși acolo. Este, cred, ceea ce a aflat în acea zi la cabinet. Închid ochii și încerc să recuperez întâmplările ultimelor săptămâni, cabinetul ei, pacientul, imaginile, sunetele, tot. Încerc să-i întâlnesc privirea ascunsă de glugă, să-l văd, să-l pot recunoaște, să-l pot găsi, să-l iau de gât, să-l zdruncin și să-i cer să mi-o dea înapoi. Chiar de va fi nevoie să lupt cu armele lui.

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (1)

capitolul precedent

Doamne, ce frumoasă e! Întinsă pe canapea, ca o zeiță odihnindu-se pe un nor, după ce m-a așteptat până la cine știe ce oră târzie. O șuviță de păr i-a căzut peste obraz. Aș vrea să i-o dau la o parte, să nu îi tulbure somnul. Dar nu mă îndur să tulbur eu acest tablou minunat din fața ochilor mei.

Iartă-mă, iubita mea! Iartă-mi întârzierea. Acum am ajuns acasă. E târziu, e aproape dimineața, văd cum noaptea începe deja să piardă din întuneric. Pur și simplu nu știu ce mi s-a întâmplat. M-am simțit deodată lipsit de puteri, apoi m-am prăbușit, nu-mi aduc aminte să fi simțit frigul când a început ploaia. Eram în drum spre tine când s-a întâmplat asta. Veneam pe străduța puțin circulată care iese în fața clădirii tale. Inima îmi bătea tare. Mă simțim de parcă eram la prima întâlnire, cu picioarele tremurând ușor, cu un buchet de lalele pestriț colorate în mână. Voiam să-ți fac o surpriză, să ne fie miercurile mai lungi, să avem mai multe zile ale săptămânii pentru noi. Apoi m-a luat amețeala, n-am mai putut să fac niciun pas. M-am lipit de zid, norocul meu, așa că nu am căzut cu totul pe caldarâm. Am stat acolo ore întregi, inert, cu ochii deschiși, dar incapabil să fac vreo mișcare sau să strig. Am văzut oameni intrând și ieșind din clădirea ta, am văzut oameni la cină în restaurantul de alături, am văzut cum un individ mi-a luat din mână buchetul și a intrat în clădirea ta, avea un mers ciudat și o glugă îi acoperea privirea. Apoi au mai trecut ore, se întuneca greu și judecata mi s-a încețoșat, mi s-a părut că omul cu glugă a mai trecut de câteva ori pe lângă mine, că de fiecare dată s-a aplecat și mi-a luat buchetul din mână și parcă de fiecare dată smulgea ceva din mine, parcă lua pe bucăți amintiri cu tine. Doar tu erai în gândurile mele, nici nu ar fi avut cum să găsească altceva… Am simțit cum lucrurile nu se mai leagă, am avut chiar impresia că s-a întunecat și luminat de câteva ori, că s-a spart timpul în bucăți și că m-am întors de unde am plecat. Într-un târziu ochii mi s-au închis, gândurile astea nebune au plecat și am adormit, apoi m-am trezit, am avut să putere să mă ridic și să vin acasă.

Îmi pare rău, iubita mea, că m-ai așteptat în seara asta și eu nu am venit. Înger minunat ce-mi faci viața frumoasă, dormi cu vise frumoase!

~  continuarea: 11 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (2)

capitolul precedent

Am apucat să dorm două ore înainte să sune alarma. Îmi simt tot corpul înțepenit, dar niciun efort nu este prea mare pentru a repara ceea ce am stricat ieri seară. N-o fi fost cu intenție, dar bine nu a ieșit. Mă ridic din pat cu metoda rachetei 5, 4, 3, 2, 1, sus!, intru la un duș rapid în timp ce mintea mea trece în revistă tot ceea ce știu eu despre un mic dejun perfect.

Și mi-a ieșit! Iată-te, zâmbitoare, cu privirea asta a ta care mă topește. Aș vrea să nu-ți pot uita niciodată apariția, chiar dacă voi avea parte de una nouă mâine. Nu vreau să uit niciuna. Dar nu mă privi îngrijorată. O să-ți abat gândurile de la asta. Nu vreau să-ți faci probleme pentru mine, n-o să răcesc rău, promit că voi lua medicamente, că îmi voi face ceai fierbinte, că mă voi odihni. În fond, dacă ar trebui să se îngrijoreze cineva pentru mine, acela sunt eu.

Eu sunt cel care nu știe exact ce s-a întâmplat, deși pare atât de simplu și de clar.

~  continuarea: partea a doua. 1 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (3)

capitolul precedent

Sunt îngrijorat. Tot ceea ce mi-a povestit în ultimele zile nu-mi dă pace.

Știu că ești o femeie puternică. Sunt atât de mândru de tine… de tot ce faci, de conferințele la care participi, de discursurile tale, de oamenii care îți cer părerea, de cum înfloresc cei pe care îi ajuți.

Dar nu pot să-mi scot din minte teama. Cred că este periculos să faci meseria asta, cu toți nebunii care circulă pe stradă. Mereu mi-am reproșat că te-am încurajat să profesezi în loc să rămâi la catedră. Dar nu ești omul ale cărui alegeri să le poți schimba, știu.

M-a speriat puțin întâmplarea de acum câteva seri. Mi-am dat seama că totul poate dispărea într-o clipă. Iar eu am obiceiul să las clipele să treacă. O să petrec mai mult timp acasă, o să vorbesc mai mult cu zâna mea, o să o prind mai des în brațe, o să evadăm numai noi doi, o să plecăm în vacanțe cât mai des. Sau o să merg cu ea în călătoriile de serviciu, atunci când vacanțele vor întârzia.

~ continuarea: partea a doua. 2 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (4)

capitolul precedent

– Vă rog să veniți să o luați. Cât mai repede.

Recunosc imediat vocea Anei, fata care o ajută pe Teodora cu tot ce are de făcut la cabinet. Se ocupă de programări, de pagina de internet de cabinetului, cumpără cea mai bună cafea din oraș. E omul bun la toate, extrem de organizată și fără de ea zâna mea ar fi trebuit să învețe să-și administreze singură treburile. O știu de ani de zile și niciodată nu i-am auzit vocea tremurată.

– Spune-mi, Ana, ce s-a întâmplat?

– Mi-e teamă să nu-și facă vreun rău… i-am ascuns cheile de la mașină să nu plece singură de aici. De… de câteva zile, de când vine la ea noul pacient, știți, avem unul ciudat care nu a vrut să-mi spună numele, și care nu știu cum m-a convins să accept să îl programez…

Tac. O ascult. Și inima începe să îmi lovească puternic pieptul. Deci omul e un ciudat, așa cum mi s-a părut și mie din povestirile despre el.

– Vorbește ciudat, despre distanțe care nu există, despre puzzle-ul din lume, vorbește despre lucruri care nu sunt reale! M-a păcălit la început, că le spune atât de coerent și hotărât, apoi mi-am dat seama că nu mai știe pe ce lume e… și nu-și dă seama de asta!

O pufnește plânsul. Apuc să-i spun un vin, nu știu dacă m-a auzit sau nu, dacă mai avea telefonul la ureche sau nu.

Nu vreau să o sperii, așa că aleg să o sun. Iar Teodora îmi pare foarte ok! Dar nu că-mi pare. Chiar este ok! Sunt sigur, nu cred că aș putea să mă înșel. Ei bine, acum nu mai știu ce să cred. Poate că a înnebunit secretara, de la câtă presiune este pe capul ei în fiecare zi, de la toții nebunii pe care îi vede, de la cum are mereu grijă ca Teodorei să nu-i lipsească nimic.

O să merg totuși. Să o împac pe Ana, dar mai ales ca să-mi scot zâna în oraș.

Anei i se luminează fața când mă vede.

– Ah, să nu vă supărați, n-am apucat să vă spun la telefon. Am anunțat la Centru… la Centrul de recuperare… Știți, Centrul de recuperare și izolare…

Ochii mei devin mari, mari. O privesc și nu-mi vine să cred. Cum își permite? Cum să pună ea un diagnostic și să solicite Centrul!

– Vă așteaptă șefa spitalului în celalalt capăt al holului. Am rugat-o să stea acolo ca să nu o vadă cumva doamna.

Asta îmi mai lipsea! Dar mă duc să rezolv încurcătura. O cunosc pe șefa Centrului. Mi-a fost mereu antipatică. Nu știu ce-au avut de împărțit în tinerețe, Teodora și cu ea, dar mereu am simțit între ele o răceală și o distanță care aproape îngroșa aerul. Era o treabă cu o poveste de iubire din tinerețe, cred că fuseseră amândouă îndrăgostite de același coleg, el nu s-a uitat la niciuna dintre ele, iar fetele s-au acuzat reciproc că și-ar fi suflat iubitul una alteia.

– Ce-i cu privirea asta? mă ia ea direct. Știi cât de mult o respect! Nu aș fi aici dacă nu ar fi important. Și nu, n-am venit să-i fac rău. Ci pentru că povestea este foarte, foarte gravă.

Și așa începe să-mi spună o poveste pe care nu vreau să o cred. Cu simptomele Teodorei – chiar dacă abia sesizabile acum, care sunt foarte asemănătoare cu cele ale unui pacient de la Centru, un student care se specializa în fizică și într-o zi a început să spună atâtea ciudățenii, să încerce să demonstreze chestii care frizau normalitatea, încât colegii și profesorii lui au cerut ajutorul. A trecut prin mâinile multor terapeuți, a unor doctori celebri, au adus specialiști din afara țării. Apoi l-au internat la izolare, s-au resemnat că de recuperare nu putea fi vorba. Iar el avea zile în care era mâniat la culme din cauza asta, și zile în care era liniștit și le spunea că nu îi poate face să înțeleagă lucruri care le depășesc inteligența, pur și simplu va trebui să găsească omul cu care să poată vorbi pe înțelesul lui. Lucru imposibil, în primul rând pentru că tot ceea ce spunea nu era de acceptat, dar mai ales pentru că era izolat, nu avea cum să găsească pe nimeni în lumea asta. Până în punctul acesta ascultasem cu răbdare, așteptând momentul să îi spun la revedere și să o trimit acasă. Apoi a început să-mi spună ce anume le povestea tânărul și lucrurile se potriveau mult prea mult cu cele despre care povestea zâna mea. Nu mi le povestise pe toate acasă, parcă a știut să omită câte ceva, să nu mă sperie. Se pare că la muncă nu mai avea aceeași cenzură. Le vorbise multora despre lumea din bucăți, despre puzzle-ul care așteaptă să îl așezăm altfel, iar piesele se vor potrivi unele cu altele, despre cum vor face să se potrivească în orice condiții, despre cum circulăm pe sfoara timpului și uneori sărim în curtea altora, despre cum nu există distanțe, despre cum e totul în imaginația noastră, dimensiunea cabinetului, etajul la care se aflau – și trebuie să spun că asta mă sperie. Dacă o lua careva în serios, erau, totuși, la etajul șase, nu cred că ar fi sfârșit prea bine unul care ar fi pășit liniștit afară pe geam.

Și tot ce aud despre băiatul acela închis în Centrul de izolare se potrivește atât de bine cu ceea ce i se întâmplă frumoasei mele. Și parcă acum e mai zeiță decât în alte zile, una imposibilă, intangibilă mie.

Apoi aflu că boala asta evoluează rapid, starea minții se deteriorează de la o oră la alta, și n-am luni la dispoziție, ci doar câteva săptămâni.

– O cunosc de prea mult timp ca să lăsăm treaba asta în mâna autorităților. Vino tu cu ea la Centru, spune-i ce poveste vrei, dar adu-o. Și fă-o cât mai repede. Îți promit că o vom caza în cele mai bune condiții, vom avea grijă de ea și, mai ales, nu voi permite să fie luată pentru a se face experimente pe ea. Spune-i cea mai frumoasă poveste pe care ești tu în stare să o spui. Aranjează cu decoratorii mei să facă spațiul potrivit poveștii tale. Apoi ne descurcăm noi. În stadiul în care e, nu va trece mult și nu va sesiza neconcordanțele, iar povestea în care va crede se va transforma. Tu încă nu vezi asta, dar îți garantez că simptomele îmi spun că este vorba de aceeași boală cu a tânărului. Își va construi propria poveste, una în care pică mereu în picioare și totul are sens. Nu te va acuza nicio clipă. Pentru că nu va ști unde este. Nu locul exact. În mintea ei, va fi exact acolo unde și-a dorit. Nu va vedea diferențele între realitate și ceea ce-și spune ea însăși.

– Nu înțeleg ceva. Dacă spui că tânărul este la voi la Centru, ce caută el aici? Este la zece metri de noi, dincolo de acea ușă!

– Nu știm cum face, cum evadează și cum se întoarce la clinică. Știm doar că apare din când în când aici. Noi am constatat într-o singură zi lipsa. Nu a fost găsit de cel care îl supraveghea în timp ce se plimba în parcul Centrului, apoi a revenit după câteva ore, îmbrăcat ca orice alt om de pe stradă, niște blugi și o jachetă neagră cu glugă. De atunci nu ni s-a mai întâmplat. Adică… noi nu am sesizat. Dar el continuă să apară aici. Are un ajutor în interior și îl vom găsi, dar durează.

Nu știu ce față am acum, dar cred că e una greu de privit. Așa că nu mai trec pe la Teodora. Ar simți imediat că nu sunt în apele mele. O să o aștept acasă. O să petrecem împreună o seară frumoasă. Pe ea o să o încânte. O să își spună o poveste despre cât de bine ne merge împreună, ce minunați și frumoși suntem și o să viseze cu ochii deschiși. Eu… eu o să mă bucur de zilele astea, o să trag de ele, o să încerc să țin minte totul, fiecare pas al ei, fiecare zâmbet, fiecare privire pe sub gene, fiecare vorbă.

~ continuarea: partea a doua. 3 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (5)

capitolul precedent

Când am trecut ieri pe la cabinetul Teodorei, aș putea să jur că mi s-a părut că Ana avea în vază buchetul de flori pe care voiam să i-l aduc zânei mele acum câteva săptămâni. Imposibil, dar atât de asemănător încât am simțit cum a întors cuțitul în rană.

Of, dacă aș fi ajuns! Dacă aș fi putut să vin să o iau, nu l-ar mai fi întâlnit pe omul ăsta. Și poate că el nu ar mai fi revenit dacă vedea că doamna doctor nu-l bagă în seamă. Iar dacă nu ar fi revenit, ei nu ar mai fi stat de vorbă. Și nimic din toate câte se întâmplă acum nu s-ar fi întâmplat.

continuarea: partea a doua. 4 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (6)

capitolul precedent

Nu știu ce aș putea să inventez ca tu să mă crezi. Să te conving și să nu se vadă nimic pe fața mea. Să nu știi că, într-un fel, te-am abandonat. Am făcut-o din clipa în care am fost de acord cu planul ăsta. Chiar dacă, de fapt, asta presupune că nu te voi abandona niciodată. Niciodată. Doar că în acest niciodată din viitor tu nu cred că vei mai ști de mine.

Mi-aș dori acum să am puterea ta. De-aș fi eu cel prins de boală, nu tu, aș mulțumi Cerului pentru măreția sa. M-aș opri din a-L întreba: de ce?

continuarea: partea a doua. 5 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (7)

capitolul precedent

Doamne cât de inocentă ești! Zâna mea, într-atât de mult mă iubești? Nu vezi ce țin nespus sau te faci că nu vezi? Renunți la viața ta pentru nebunia pe care ți-o povestesc? Dacă aș fi știut ce ne așteaptă, ți-aș fi propus cu ani în urmă să mergem să colindăm lumea, să pășim noi doi peste tot împreună, să te văd cum râzi și cum reinventezi vântul, cum te joci cu tălpile desculțe în mare, cum urci fără să te plângi cel mai abrupt munte, cum te arunci în necunoscut și iei în brațe provocările vieții.

N-am făcut decât să pierd timpul atâția ani,  în loc să te cunosc și să te ador.

Voi visa împreună cu tine la locurile despre care ți-am povestit. Tu probabil vei merge pe acolo în lumea ta diferită, vom fi împreună și viața ne va fi minunată. Oare ce vei alege în continuare? Vom rămâne noi doi într-o eternă vacanță? Vei alege să ne întoarcem acasă?

~ continuarea: partea a doua. 6 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018

iluzii de mătase. 1-10 (8)

capitolul precedent

Casa e din ce în ce mai goală. Ai împachetat tot. Toate lucrurile adunate în ani de zile… le-ai sortat, le-ai notat, le-ai lăsat în grija timpului până când le vei regăsi.

Mie mi-ai împachetat lumea. A fost o lume frumoasă, blândă, minunată. A fost o lume pe care nu am prețuit-o suficient când trebuia. Acum regretele sunt tardive.

Mă voi întoarce aici și ecoul va vorbi despre tine. Îți voi auzi pașii, chemați din amintiri. Voi privi în direcția lor și voi zări o umbră, voi înainta spre tine și nu îți voi putea cuprinde talia pentru că vei fi doar o închipuire.

~ continuarea: partea a doua. 7 ~

 

© Iustina Dorobanțu, martie 2018