iluzii de mătase. 5.

aici, partea întâi. 1.  aici, 2  aici, 3  aici, 4

Ascult fascinată poveștile lui Adam. L-am cunoscut acum trei săptămâni. De atunci mă vizitează zilnic, cu excepția zilelor libere. Am început să plec din ce în ce mai târziu de la muncă, să îl aștept cât este nevoie și, indiferent când ar veni, nu îl grăbesc. Desigur că acest comportament îl deranjează pe frumosul meu domn de acasă. Adam este pacientul meu dintâi acum. Iar profesia mea este tot ceea ce am mai de preț. În acest fel, Adam a devenit prioritatea mea. Orele petrecute acasă au rămas puține, foarte puține în ultimii ani. Iar acum le restrâng și mai mult. În ultimele zile îl simt pe incredibilul meu mai atent cu mine, ca și cum Adam a ajuns să îi trezească impulsuri de gelozie pe care nu a fost capabil să le exprime ani întregi.

Am constatat că îmi pierd concentrarea când îl ascult pe Adam. Omit să notez idei întregi și mă afund în gândurile mele, în ce am, ce nu am, ce aș fi putut avea, ce nu, cum ar fi să fi fost altfel, visez cu ochii deschiși, vorbele lui sunt o melodie de fundal. Am găsit un nume pentru această stare cu care nu m-am mai confruntat până acum în cariera mea – îi spun efectul Adam. De fapt, nici nu știu cum îl cheamă. Nu a vrut să-mi spună, insistând, destul de convins, că îi știu numele și că este doar o chestiune de timp până îmi voi da seama. Până atunci, m-a îndemnat să îl strig oricum îmi doresc, iar eu am ales numele primului bărbat al lumii.

Lumea lui Adam este toată o înșiruire de forme geometrice, de cuburi, cercuri și  linii trasate peste tot. El înaintează peste ele ca un funambul, pășind pe linii și pe muchii. Adaugă sau îndepărtează forme după cum dorește să îi fie drumul, creează din mers, umple spațiul sau îl golește. Pentru el, lumea întreagă este astfel desenată, însă oamenii au uitat cum să o vadă, cu atât mai puțin cum să o construiască. Așa că merg nesiguri, împleticindu-se și împiedicându-se în toată încrengătura care există sub tălpile lor și în jurul lor.  

Nu știu când a pierdut Adam culorile – sunt convinsă că la început lumea lui a fost precum lumea noastră, a celorlalți. Apoi ceva s-a întâmplat și a înlăturat bucată cu bucată tot ceea ce nu i-a convenit, tot ce a considerat că nu se potrivește. Încerc exerciții de imaginație. Vreau să văd cum este lumea lui, ca să îl pot înțelege mai bine. Fără umbre, fără nuanțe de gri, doar în alb și negru, doar cu contururi precise. Este lumea dezgolită de straturile ei înșelătoare. Îl las să-mi povestească cu emfază. Este entuziasmat că mi-a captat interesul. Se bucură ca un copil de fiecare dată când îi pun întrebări, când ridic câte o sprânceană, când las să se audă câte un ahaa.

Lumea lui Adam e plină de lumină. În lumea lui lumina nu se sparge în culori, nu există apusuri cu cerul umplut de flăcări,  nu există fetițe îmbrăcate în roz și băieței în albastru, nu există întinderi verzi de păduri și nici mări albastre. Lumea lui este construită din lumină și contururi, din alb și fire de negru, unele potrivite pentru forme, altele pentru distanțe și altele dau măsura timpului și a curgerii lui, într-un sens sau altul. Nu-s aidoma unor caricaturi. Așa ar arăta cel mult imagini în două dimensiuni, poze și amintiri statice. Pe măsură ce adaugă noi straturi, trece în noi dimensiuni, în trei, patru, șapte, unsprezece. Lumea se arată tuturor simțurilor din straturi suprapuse și intercalate de țesături fine făcute din fire negre foarte subțiri. Tot ceea ce este se vede, se aude, se simte în inimă, se simte pe vârfurile degetelor. Mi-e greu să explic ceea ce abia încep să înțeleg. Nu-i vorba doar de alb și negru, de suprafețe luminate și dungi negre, nu-i o ciuntire a percepțiilor, ci opusul a tot ceea ce cunoaștem. Dacă ochii ne permit acum să distingem milioane de nuanțe ale culorilor, în lumea lui Adam se “vede” mult mai mult, căci culorile curcubeului ne bucură doar ochii, dar lumea văzută în profunzimea ei este mult mai plină. Lumea, așa cum o trăiește Adam, este mai amplă, mai maleabilă, mai bogată.

Iar modul în care se joacă cu distanțele și timpul îmi trezesc și mai mult curiozitatea. Pentru că, dacă nu este totul doar imaginația bogată a unui pacient, poate că tocmai asist la deschiderea unei uși către lume în toată măreția ei, așa cum am uitat să o trăim. Dacă totul este real, dacă vom putea mai mulți să pătrundem în acest frumos univers, îi vom putea mai apoi ghida și pe alții, iar omenirea este în pragul următorului salt al evoluției. Să poți călători oriunde, oricând, fără limite, să poți să ai mai mult timp la dispoziție pentru clipele pline de bucurie, este absolut extraordinar.

va urma ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

iluzii de mătase. 4.

aici, partea întâi. 1.  aici, 2  aici, 3

Râd cu poftă, cum nu obișnuiesc să o fac în timpul orelor de lucru. Și râdem împreună, eu și pacientul meu cel „ciudat”. Așa îl numește Ana, care acum strâmbă din nas când îl trece în lista de programări, dar tot ea e cea care nu i-a rezistat și mi l-a băgat pe ușă în prima zi. Ana nu poate refuza un bărbat care îi aduce unui buchet de flori, mai ales dacă sunt lalele și pline de culoare. Ea ia florile, iar eu descopăr în agendă șase programări în loc de cinci. Așa e Ana. Iubește lalelele, pașii de merengue și ar încheia fiecare masă cu ile flotante. E plină de viață și e baza mea în ceea ce privește toată organizarea de la cabinet. De aceea, nici eu nu-i pot refuza programările surpriză pe care le face.

În primele zile când a venit la mine, a vorbit doar el. La început m-a speriat tot ce îmi spunea și felul în care o făcea. Iese din tiparele pacienților mei. Este cu totul altfel, nu are problemele cu care sunt obișnuită să mă confrunt, deși lista lor nu-i scurtă. Îmi povestește despre frici despre care nu am învățat în școală. De fapt, el nu le numește frici, așa le-am catalogat eu. Pentru el sunt confruntări, ipoteze, soluții, variante. Le spune șanse, dar fuge de ele de rupe pământul. Ca de obicei, am plecat de la premisa că nimic din viziunea lui asupra lumii nu-mi strică echilibrul. Ascultându-l, am început să acord din ce în ce mai multă atenție explicațiilor sale. Să trec dincolo de a le asculta pur și simplu, pentru a le înțelege cât mai bine. Lucrurile pe care le spune sunt incredibile, iar pe măsură ce îmi explică încep să mă gândesc că ar putea fi reale. Dar știu că lumea nu ar fi deschisă să le audă. Știu că pentru a le vorbi despre anumite lucruri, oamenii trebuie să fie pregătiți și însoțiți în drumul descoperirii. Aici ar fi vorba despre cu totul altceva decât clasica rezistență la schimbare. Este mai curând vorba despre curajul de a privi viața în față, sub lupă și cu nocturna aprinsă în plină zi, pentru a avea toată lumina necesară pentru a vedea mai bine.

Îl ascult de mai bine de două ore. Trece de la seriozitate la joc și înapoi la seriozitate într-o clipă, în cel mai natural mod posibil. Relatează cu mult umor și cu o autoironie fină, îmi arată lumea din altă perspectivă, încât ajung să râd și să mă bucur de glumele vieții, așa cum am omis de atâtea ori să o fac. Am rugat-o pe Ana să anuleze restul programărilor de astăzi. Celelalte, până la sfârșitul săptămânii, sunt deja anulate. În clipa asta mi-aș dori să nu-mi fi luat liber, ci să fiu aici, la muncă, să am cabinetul disponibil atunci când noul meu pacient va reveni. Nu-mi mai schimb programul acestei săptămâni, dar mă asigur că săptămâna viitoare voi face acest lucru. Îi cer Anei să-i reprogrameze pe ceilalți pentru mai târziu, în funcție de nevoi și posibilități. Deși pare foarte riguros în a-și face programări și a se asigura că totul este în regulă, Adam nu a apărut niciodată în intervalul stabilit. Are o incapacitate derutantă de a nu putea urma orele după care ne ghidăm cu toții. Pentru el au un înțeles specific, cu totul altul decât cel agreat de întreaga societate. Mă întreb de câte ori a fost acceptat așa cum este, în afară de a fi respins. Iar atunci când trece drept “normal” în interacțiunile sale, oare sunt momentele sale de luciditate sau minte cu stil, fiind prins în lumea pe care și-a construit-o?

Sau pe care a găsit-o.

Sau regăsit-o, cred că m-ar corecta el, dacă mi-ar auzi gândurile.

continuarea: partea întâi. 5 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

iluzii de mătase. 3.

aici, partea întâi. 1.

aici, partea întâi. 2.

– Bună dimineața, incredibilul meu!

– Bună dimineața, frumoasa mea zână!

– Mi-au plăcut mult serile din urmă și weekend-ul. Ar trebui să te las mai des să te ocupi tu de cină, îi zic eu chicotind ușor.

– Hai să ne luăm liber săptămâna asta. Să ne plimbăm aiurea, să ne urcăm în tren, să mergem fără vreo destinație anume. Sau să stăm acasă, să închidem toate ceasurile și să uităm de lume. Sau orice altceva vrei.

– Fii serios! Am agenda plină, la fel și tu! Nu putem face asta pur și simplu.

– Ba putem. Doar că am uitat să fim tineri, suntem prea serioși. Hai să încercăm să fim și altfel. Azi și mâine ne facem treburile la serviciu, apoi ne luăm vacanță câteva zile. Săptămâna de lucru de două zile, ce zici?

– Știi bine că la mine lucrurile stau diferit. Nu pot lucra în avans. Nici de la distanță. Este nevoie să fiu în cabinet atunci când îmi vin pacienții. Sunt intervale de timp și spațiu cu care nu pot jongla.

– Dar poți încerca să schimbi programările. La mine la birou echipa se descurcă și fără mine. Știu că la tine e altfel. Cu atât mai mult aș vrea să te știu departe de pacienții tăi ciudați, măcar pentru câteva zile.

– Bine, bine. Mă ocup azi de schimbarea agendei. Fac tot ce pot pentru a-mi elibera zilele acestei săptămâni. Dar nu te arunca să cumperi bilete sau să faci vreo rezervare. În cazul în care nu iese evadarea asta pe care mi-o propui.

E atât de hotărât, încât știu că discuția noastră nu va duce nicăieri altundeva, decât în direcția în care a pornit atât de ferm. De-aia nu spun de obicei nimic din ceea ce se întâmplă la muncă. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Eu cu oamenii, el cu cifrele. Eu cu crizele vieții, el cu crizele financiare. Așa ne e cel mai bine. Altfel, ajungem în situații precum cea de astăzi. Nu știu ce mi-a venit să-i povestesc despre pacientul meu cel mai nou, omul fără nume, anonimul convins că știe mersul Universului, tânărul care are nevoie ca cineva să îl asculte. A venit trei zile la rând, s-a programat și astăzi, și da, asta este puțin ciudat, să se arunce atât de brusc și din plin în aceste ședințe, dar nu-s aici să judec, ci să fiu de folos celor care vin la mine.

Îmi plac întrebările pe care și le pune și răspunsurile pe care le găsește. De mult timp nu am mai întâlnit o asemenea persoană. Aproape că mi-au lipsit peste weekend discuțiile cu el. Simt că gândesc iar, profund și curat, că sap prin coridoarele uitate ale unei grote ascunse de lume. E o provocare bună, mă scoate din domeniul meu și mă îndepărtează atât de mult încât… ei bine, ajungând foarte departe, mă uit în urmă și privesc diferit, văd mai multe detalii și pot merge în profunzimea lor. Fiecare lucru, fiecare om are atâtea fațete câte este dispus să-ți arate, iar dintre puținele disponibile se triază și rămân câte ești dispus să vezi. Nu știu cum de m-am putut îndepărta de ceea ce voiam să fiu atunci când am deschis cabinetul. M-am pierdut în rutină, în munca făcută bine dar nu excepțional, m-am oprit de multe ori înainte de a ajunge la capătul tezelor mele – așa cum mi le doream cu adevărat, pentru a mă putea adresa cât mai multora, uitând că nu acesta e scopul. Am uitat să-i provoc să gândească dincolo de ceea ce cunosc. Iar acum am șansa de a trezi în mine acest fel de-a fi. Nu, n-am să ratez asta!

Două zile de muncă pentru mine, cinci de pauză să fie după, pentru mine și incredibilul meu, apoi înapoi în lumea minții. Ies pe ușă zâmbind, cu voie bună, în drumul spre ieșire trecând – cum altfel – pe lângă canapeaua din sufragerie. Potrivesc eșarfa de mătase pe canapea, ancora mea albă, pentru seara zilei, aflată la multe ore distanță.   

~ continuarea: partea întâi. 4 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

iluzii de mătase. 2.

aici, partea întâi. 1. (de aici începe povestea, al cărei înțeles nu ar trebui scos din context, ci urmat firul)

Miroase a cafea și a pâine prăjită. Sunt în stare să depistez aceste două mirosuri chiar și din cel mai adânc somn. Primul lucru pe care îl am în minte este să deslușesc dacă ceea ce simt este parte dintr-un vis sau este micul dejun, ca să știu unde ar trebui să fiu pentru a mă bucura de ele. Îmi dau seama că de această dată realitatea este cea care mă cheamă.

Cu ochii abia deschiși văd cum soarele își trece câteva raze prin draperia sufrageriei. Îi aud pașii în bucătărie. Încă în rochia mea lungă, cu un aspect șifonat din cauza așteptării de ieri, dar cu buna dispoziție a dimineții, mă ridic de pe canapea. Mă așteaptă cu micul dejun pregătit impecabil. Iar el stă în picioare, rezemat de mobilă, nerăbdător să apar. În prima clipă mă șochează oboseala din ochii lui, apoi mă topește și mă cuprinde cu privirea aceea care spune vreau să țin minte perfect fiecare clipă, să nu uit niciodată apariția ta. Îmi spulberă imediat supărarea serii trecute. Îl iau în brațe și îi șoptesc bună dimineața, incredibilul meu, în timp ce îi las pe buze un sărut ușor.

Undeva în îmbrățișarea acestei dimineți simt ceva înfricoșător, ceva dulce și deopotrivă dureros. Vine ca o completare a începutului de îngrijorare de aseară. Dincolo de mirosul pielii lui, proaspăt ieșit de sub duș, dincolo de parfumul pe care îl poartă, îmi aduc aminte de săptămâna când am uitat rufele în mașina de spălat zile întregi. Din nicio haină nu am reușit să scot mirosul de ud stătut, de mult prea ud.

– Ce s-a întâmplat? Mi-ai pregătit toate astea, dar tu nu ești ok.
– Am căzut. Ieri am căzut în stradă, în drum spre tine. Dar sunt bine acum, nu te îngrijora. O să-mi iau liber astăzi și voi sta mai mult în pat. Mi-e frig, mi-a intrat în oase ploaia de ieri. Am nevoie doar de puțină odihnă.
– Ploaia de ieri? A picurat doar câteva minute.
– Nu, nu. A plouat cu orele, îmi răspunde el cu convingere. Hai, nu mai contează, îmi revin. Ia micul dejun, fugi la serviciu, bucură-te de ziua asta, iar diseară pregătesc eu cina.

Nu-l privesc niciodată cu îndoială, nici cu semnele de întrebare care planează de obicei deasupra pacienților mei. Am legământ să nu o fac, acasă să fiu omul și atât. Așa că mă adun și nu o fac. Ne-am jurat să avem mereu încredere unul în celălalt, iar eu mi-am promis să nu iau în seamă fobiile inimii, pline de întrebări care rod fără rost. Le-am căzut pradă de prea multe ori în trecut. Acum știu că încrederea e cel mai de preț dar pe care ni-l putem face.

Astfel o nouă zi începe pentru mine. O zi de joi cu final anticipat de miercuri.

continuarea: partea întâi. 3 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

 

iluzii de mătase. 1.

La sfârșitul zilelor lungi și pline îmi place să mă cuibăresc pe canapea. Este acel sentiment de acasă de care am nevoie. Cu picioarele ghemuite, cu tălpile departe de podeaua rece și cu trupul rezemat într-o parte, îmi plimb mâna peste spătarul canapelei, peste catifeaua întinsă și faldurile de mătase. Este locul în care las mereu o eșarfă de mătase albă, imensă. Pentru mine este confortul după care tânjesc încă de la ora prânzului, așa că mă asigur că îl regăsesc negreșit.

Miercurea este ziua noastră, singura zi a săptămânii când putem fi împreună în cele câteva ore ale serii. În rest, drumurile ni se întretaie mult prea puțin, mai degrabă împărțim traiul sub același acoperiș și purtăm sâmbete și duminici prin alte orașe, în goană, ba împreună, ba separat, strecurând vacanțe ori de câte ori putem. Așa că am transformat seara de miercuri într-un ritual care ne readuce împreună: o cină cu lumânări aprinse în sfeșnicul de argint, mâncăruri rafinate servite în cele mai bune farfurii, vin roșu sec în pahare cu picior înalt. El, impecabil în frac, eu în rochia lungă cu decolteu adânc, amândoi parcă desprinși din cine știe ce decernare a premiilor Oscar. Iar în lumina slabă a lumânărilor părem a fi o poveste încă nescrisă. Filmul nostru alb-negru, mut, cu cartoane înrămate întortocheat și litere albe pentru cuvintele nerostite rulează în cinematograful din zona suburbiilor din nordul orașului. Nu știu cine trece să-l vadă, nici cine mai vine să vadă filme proiectate de pe rolă. Zâmbesc, îmi afund mâna în mătasea albă și râd cum gândul corector nu a întârziat să apară. N-avem niciun film, nicio amintire inscripționată în niciun fel permis de lumea modernă. Ne avem doar pe noi. Goi de lume, goi de noi înșine, doi veșnic-tineri care se privesc în ochi și se reîndrăgostesc, pentru a câta oară? De parcă balul bobocilor poate avea atâtea ediții câte ne dorim noi să aibă.

Astăzi am ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Am stat mult la cabinet, am rămas să ascult istorii care m-au atins profund. Și nu ar fi trebuit să se întâmple asta vreodată. Am învățat în atâția ani detașarea, am exersat-o, am dus-o chiar la extrem, apoi am regăsit umanitatea din mine și am ajuns să privesc de la distanță durerile sufletelor. Sunt în stare să predau despre asta, să țin discursuri, să îi îndemn, să le explic, dar iată că uneori cad în propriile mele capcane. Poate că am crezut prea mult în mine, în premiile luate și în invincibilitatea mea profesională.

Remarc cum privesc mult prea des ceasul. Nu trece un minut între o privire și următoarea. Tăcerea nesosirii lui este apăsătoare și-mi lasă prea mult timp cu gândurile mele. Muzica rulează în buclă, ca o mantra căreia îi pot da glas pe voci diferite. Mi-a fost pe rând bucurie, anticipare, emoție, freamăt, dans, ritm, răbdare, îngrijorare, întristare, lacrimi, durere, suspine, furie, nepăsare, calm. Mi-e mult prea mult, dacă mă joc cu ea ca și cu focul. Pot doar să o opresc. Să opresc muzica, lumânările și să-mi opresc ziua. E trecut de ora unu, mult prea târziu ca să mai vreau ceva pentru această zi, mult prea târziu chiar și pentru o cină, dacă va veni. E deja joi, e timpul să las ziua care a fost. Într-un soi de bravură, într-un impuls care strigă „vezi, te-am așteptat!” mă-ntind pe canapea, în rochia mea lungă, departe de a semăna cu o pijama, cu rujul încă pe buze și îmi acopăr spatele cu eșarfa de mătase. Mi-e frig și știu că noaptea abia a început. Dar simt cum încolțește în inimă dorința de a dovedi, de a acuza, de a fi eu versus el, practic de a face tot ceea ce obișnuiam să consider a fi comportamentul inadaptaților. De parcă nu pot trece cu vederea ceva ce se întâmplă atât de rar încât nici nu ar trebui luat în seamă. Miercurea este a noastră, chiar dacă o dată pe an o ratăm. Poate ar trebui să îl sun. Nu de control, nici pentru a-l grăbi, ci pentru a vedea că-i este bine, că nu s-a întâmplat ceva. Îmi temperez rapid gândurile care mă aruncă într-o panică nejustificată. Îi este cu siguranță la fel de bine precum îi era și ieri pe vremea asta, precum îi va fi și mâine. Doar că azi era miercuri. Era ziua noastră. A fost ziua noastră și a trecut.

~ continuarea: partea întâi. 2 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018