capitolul precedent

Doamne, ce frumoasă e! Întinsă pe canapea, ca o zeiță odihnindu-se pe un nor, după ce m-a așteptat până la cine știe ce oră târzie. O șuviță de păr i-a căzut peste obraz. Aș vrea să i-o dau la o parte, să nu îi tulbure somnul. Dar nu mă îndur să tulbur eu acest tablou minunat din fața ochilor mei.

Iartă-mă, iubita mea! Iartă-mi întârzierea. Acum am ajuns acasă. E târziu, e aproape dimineața, văd cum noaptea începe deja să piardă din întuneric. Pur și simplu nu știu ce mi s-a întâmplat. M-am simțit deodată lipsit de puteri, apoi m-am prăbușit, nu-mi aduc aminte să fi simțit frigul când a început ploaia. Eram în drum spre tine când s-a întâmplat asta. Veneam pe străduța puțin circulată care iese în fața clădirii tale. Inima îmi bătea tare. Mă simțim de parcă eram la prima întâlnire, cu picioarele tremurând ușor, cu un buchet de lalele pestriț colorate în mână. Voiam să-ți fac o surpriză, să ne fie miercurile mai lungi, să avem mai multe zile ale săptămânii pentru noi. Apoi m-a luat amețeala, n-am mai putut să fac niciun pas. M-am lipit de zid, norocul meu, așa că nu am căzut cu totul pe caldarâm. Am stat acolo ore întregi, inert, cu ochii deschiși, dar incapabil să fac vreo mișcare sau să strig. Am văzut oameni intrând și ieșind din clădirea ta, am văzut oameni la cină în restaurantul de alături, am văzut cum un individ mi-a luat din mână buchetul și a intrat în clădirea ta, avea un mers ciudat și o glugă îi acoperea privirea. Apoi au mai trecut ore, se întuneca greu și judecata mi s-a încețoșat, mi s-a părut că omul cu glugă a mai trecut de câteva ori pe lângă mine, că de fiecare dată s-a aplecat și mi-a luat buchetul din mână și parcă de fiecare dată smulgea ceva din mine, parcă lua pe bucăți amintiri cu tine. Doar tu erai în gândurile mele, nici nu ar fi avut cum să găsească altceva… Am simțit cum lucrurile nu se mai leagă, am avut chiar impresia că s-a întunecat și luminat de câteva ori, că s-a spart timpul în bucăți și că m-am întors de unde am plecat. Într-un târziu ochii mi s-au închis, gândurile astea nebune au plecat și am adormit, apoi m-am trezit, am avut să putere să mă ridic și să vin acasă.

Îmi pare rău, iubita mea, că m-ai așteptat în seara asta și eu nu am venit. Înger minunat ce-mi faci viața frumoasă, dormi cu vise frumoase!

~  continuarea: 11 ~

© Iustina Dorobanțu, martie 2018