iluzii de mătase. 7.


capitolul precedent

– Sper că nu ai stat mult să mă aștepți… M-aș fi grăbit dacă aș fi știut că ai ajuns.

– Nu-i nicio problemă, zâno! M-am plimbat prin zonă. Eu am rugat-o pe Ana să nu îți spună decât înainte de a pleca.

– Mi-ai făcut cadou timp pentru muncă? încerc eu să glumesc.

– Chiar așa!

Zâmbetul mare pe care îl afișează acum, cumva și bucuros și triumfător și ghiduș… ascunde ceva. Mi-a stârnit curiozitatea. Oare ce surpriză mi-a pregătit?

– Zi-mi, ce e?

Evident că nu-mi dă vreun răspuns acum. Adaugă suspans.

Ajungem la restaurant, glumim, savurăm, vorbim, ne aducem aminte de fuga la munte de acum două săptămâni. Apoi incredibilul meu îmi povestește. Eu tac și el îmi vorbește. Timpul a rămas undeva suspendat în încăpere. E timpul meu care a rămas în loc, împreună cu toată lumea mea. Pentru ceilalți, pentru el, pentru toți timpul nu s-a împotmolit. Doar al meu. Cu tot cu gânduri, cu viață, cu vise, cu Adam, cu Ana, cu el, cu mine.

Nu mă simt în stare să-i zic da, căci planurile mele erau altele. Dar nu am puterea de a-i zice nu, nu lui, nu acum. Îmi curg gândurile-n cascadă, unul după altul vin și se duc. Se duc precum apa curge și nu stă locului.

– OK.

– OK… ce? Ești de acord? Îți place propunerea? Ok te gândești?

– OK mergem, îi răspund.

Nu-i ca și cum aș putea să nu fiu de acord. Decât dacă aș rămâne pe cont propriu. Sunt zile ca cea de azi în care mă bucur că îmi pot asculta singură păsurile, că mă pot tempera, că pot face un pas înapoi și trage aer în piept. Altfel nu știu cum aș putea trăi alături de el.

Și-mi asum decizia și accept provocarea.

Douăsprezece luni vom colinda lumea. În toate cele patru zări vom merge. Vom învăța rosturile unui loc, ne vom face câțiva prieteni, vom îndrăgi apusurile de acolo, apoi o vom pleca. Ne vom acomoda pentru a învăța despărțirea și reacomodarea și iar despărțirea.

Locurile sunt deja alese de el. Douăsprezece la număr. Și douăsprezece zboruri între ele. Casa noastră ne va aștepta, așa cum ne vor aștepta și toate lucrurile pe care le avem de făcut. Sunt de acord că nu aș fi acceptat dacă n-aș fi fost pusă în fața faptului împlinit. Nu aș fi putut construi alături de el traseul. M-am simțit vinovată față de clienții pe care i-am amânat pentru câteva zile pentru a-i face loc lui Adam. Dar să le zic că dispar timp de un an, lor și celor de la facultate, n-aș fi putut, cât timp totul se mai putea anula sau cel puțin amâna. Nu mai e cazul. Casa noastră are deja chiriași pregătiți să vină peste o săptămână – s-a ocupat incredibilul meu de tot.

Accept provocarea și vom vedea ce iese din toată această poveste. Cu siguranță ceva interesant, dar mi-e teamă că ne va transforma într-un fel pe care el nu a putut să îl prevadă.

Ajunși seara acasă, eu am mai rămas un timp în sufragerie, eu și gândurile mele. Eu și eșarfa mea. Va avea parte de un an pe cinste! Îmi plimb degetele de-a lungul și latul firelor, îi conturez faldurile, mă joc cu ea, iar ea nu se joacă înapoi cu mine. Ea tace și ascultă, mereu și mereu.

~ continuarea: partea întâi. 8 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.